Tag Archive: terapie



Editura Trei si Libris Brasov va invita astazi, 14 decembrie 2011, ora 16.00, la Libraria „St. O. Iosif” din Brasov pentru lansarea Tratatului  de psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi.

Vor vorbi:
Prof. univ. dr. Petru Lisievici, Decanul Facultatii de Psihologie si Pedagogie din Brasov
Prof. univ. dr. Florin Tudose

   

Sănătatea mintală reprezintă domeniul principal de interes pentru cei care îmbrăţişează cariera de psiholog, iar psihologia clinică constituie una dintre cele mai atractive dar şi cele mai dificile ipostaze profesionale. Este un domeniu în care sunt necesare cunoştinţe aprofundate, capacitatea de a lucra în echipă, precum şi deschiderea către interdisciplinaritate.
Impresionantele mutaţii apărute în ultimele decenii în abordarea suferinţelor psihice au antrenat modificări importante în modul în care psihologul, ca specialist al domeniului, este implicat în diagnosticare şi terapie.
Psihologul în formare, fie că este student, fie că este participant la un program masteral va avea prin această lucrare un instrument complet şi modern care să îl ajute în descifrarea universului bolii psihice şi va putea cunoaşte întregul evantai al posibilelor intervenţii terapeutice.
Posibilitatea unei mai bune comunicări cu psihiatrul este o condiţie importantă a dezvoltării profesionale a fiecărui psiholog clinician şi o condiţie necesară a succesului în această nobilă profesiune.


Unii cred ca prin hipnoza li se controleaza mintea. Sau ca sunt fortati sa spuna ce nu vor. Altii cred ca este o metoda ineficienta si depasita. Unde e adevarul? Cateva clarificari de la un specialist care a practicat-o – Irina Holdevici.

Psychologies: Ce este hipnoza?

I.H.: Hipnoza poate fi considerata o psihoterapie interdependenta, dar si o strategie in cadrul unor sisteme psihoterapeutice mai complexe, de regula de scurta durata.

Din punct de vedere al explicarii hipnozei, nu as da o definitie savanta, ci m-as exprima printr-o metafora: hipnoza este sora mai mare a relaxarii.

Imi bazez aceasta afirmatie pe faptul ca, atat in hipnoza, cat si in relaxare, avem unde cerebrale alfa – ceea ce inseamna un model de activitate cerebrala, de „veche relaxare“.

Cu alte cuvinte, contrar originii cuvantului (din grecescul hypnosis – a dormi), hipnoza nu inseamna somn.

In ce conditii se mai practica hipnoza astazi? In ce context terapeutic?

I.H.: In zilele noastre, hipnoza se practica destul de mult in Uniunea Europeana, poate chiar mai mult in SUA, cu preponderenta in Canada si spatiul anglo-saxon.

Exista, de asemenea, o Societate Europeana de Hipnoza, dar si una la nivel mondial.

Unde se studiaza, cine au fost initiatorii acestui domeniu si cine poate obtine drept de practica?

I.H.: In general, cei care pot practica hipnoza sunt medici, psihologi sau chiar stomatologi. Diploma de doctor nu le ofera dreptul de a practica hipnoza, ci niste ore suplimentare de pregatire.

In U.E., legea este mai permisiva, in sensul ca pot practica psihoterapie si persoane care au alte specialitati, cum ar fi filologie sau teologie.

In acest caz, numarul de ore de pregatire si formare este mult mai mare, incat poate echivala chiar cu o facultate sau un master urmat.

Ca in multe alte domenii, exista si in hipnoza persoane neavizate care ofera astfel de servicii. Cum le putem recunoaste?

I.H.: In domeniul paranormalului exista foarte multi indivizi care nu dispun de niciun fel de diploma sau drept de libera practica.

Ei pot afirma, de cele mai multe ori, ca fac hipnoza vietii anterioare sau vietii intrauterine, dar nu fac decat sa pacaleasca oamenii.

Din punct de vedere al legii, ei practica o forma de medicina sau psihologie ilegala, activitate care ar trebui sa se achite cu pedeapsa.

Ce se intampla cu pacientul care este supus hipnozei?

I.H.: In timpul hipnozei, pacientul intra intr-o „stare alfa“, moment in care se amplifica activitatea in emisfera dreapta a creierului.

Ca o paranteza, as putea spune ca persoanele care asimileaza mai mult cu aceasta parte a creierului sunt, in general, persoane empatice, intuitive, cu o personalitate artistica; persoanele ce proceseaza mai mult cu partea stanga sunt persoane carora le plac atat lucrurile exacte, precise, cat si rationamentul logic.

Persoanele hipnotizabile fac parte din prima categorie, cele care proceseaza mai mult cu emisfera dreapta a creierului, in timpul hipnozei aceasta activitate devenind mult mai intensa.

Exista persoane care sunt mai mult sau mai putin hipnotizabile?

I.H.: Da, sigur. Capacitatea de a te lasa hipnotizat, ca si inteligenta, este o particularitate general umana.

Astfel, unele persoane nu sunt deloc hipnotizabile, marea majoritate se afla intr-un procentaj mediu, iar un mic procentaj sunt „inalt-hipnotizabili“.

Citeste intreg interviul realizat de Iulia Alexa in revista PSYCHOLOGIES


Dna L. schițează un pastel îngroșat pe o foaie albă, povestind în același timp cu psihoterapeuta sa despre planurile sale de a lua lecții de artă după terminarea curei. Privește spre desenul de pe șevalet. La început vede doar o „amoebă”, ceva ce plutește într-o ”apă noroioasă”. În desenul nefigurativ, se disting trei linii îngroșate. ”Dacă ar fi oameni, cine ar fi?”, întreabă terapeuta. ”Probabil că asta, de la mijloc, sunt eu”, răspunde pacienta, o tânără de 27 de ani proaspăt divorțată și înspăimântată de perspectiva că nu va putea fi o mamă bună pentru cei doi copii.

Linia mai apropiată de ea i se pare că este fata sa, Lori, pe care știe că trebuie s-o protejeze mai mult, căci e mai sensibilă și mai temătoare. Dar, de fapt, și ea are obsesii și temeri similare. Numai că fuge de ele. Or, desenele sunt ocazia ideală de vorbi deschis despre furie și suferință. Sunt prilejul unei

”conștientizări însuflețite care permite ca tot felul de lucruri ce odată păreau inexplicabile să capete sens”, scrie Judith Aron Rubin în volumul pe care-l coordonează, Art-Terapia. Teorie și practică.  

  

 

   

Psihiatru de orientare psihanalitică, Rubin a fost președinte al Asociației Americane de Art-Terapie, de unde și deschiderea sa față de restul orientărilor psihoterapeutice. A invitat în tratatul de peste 500 de pagini specialiști din toate orientările majore, de la jungieni și gestaltiști la cognitiviști și terapuți de familie. Previzibil, discipolii lui Jung caută în desenele pacienților arhetipurile ”umbrei” sau ”Marii Mame”, terapeuții umaniști cred că scopul final al artei în terapie constă în autenticitatea și plenitudinea trăirilor clienților, pe când specialiștii în terapia familială caută să vadă ce fel de relații există acolo pornind, de pildă, de la desenul unui copil fără mâini cu bunica aproape și cu mama alungată într-un colț al planșei.

Dar nu e vorba doar despre desen: modelajul în plastilină folosit pentru un copil orb cu retard, muzica și dansul utilizate pentru conștientizarea propriilor cenzuri sau tapițeria după o poză cu cineva drag care a murit (pentru desensibilizare și doliu) sunt modalități la fel de potrivite în art-terapie.

 

 

 

La fel de diverse pot fi și interpretările expresiilor artistice, care variază de la un caz la altul. Când vrei să înțelegi mesajul pacientului, nu trebuie să te mulțumești cu aplicarea unui simbolism universal (mitologic), așa cum procedează psihanaliștii, atrage atenția Josef E. Garai, specializat în art-terapia umanistă. El amintește cazul unui tânăr director executiv care visează cum se cațără pe un port-drapel foarte înalt și cade cu puțin înainte de a ajunge în vârf. Văzând că interpretarea facilă legată de pierderea potenției sexuale este inadecvată, terapeutul pune lucrurile în context:

”Port-drapelul este simbolul pentru dorința sa de a ajunge în vârful ierarhiei în cadrul companiei”.

Art-terapia este, pentru adult, o modalitate de individuare, de dezvoltare personală și de mai bună coabitare cu propriile temeri și răni nevindecate. Însă această tehnică este inițiată la începuturile psihanalizei mai ales pentru a ajuta copii să spună lucruri pe care nu pot sau nu știu cum să le verbalizeze.

 

 

 

Un exemplu interesant vine din partea terapiei comportamental-cognitive, considerate adesea mult prea rece și rațională pentru a fi de folos celor mici. Larry e un puști hiperactiv, cu retard, care tocmai a dat foc camerei sale, povestește psihiatrul Ellen Roth. Ajutându-l să picteze și să construiască din bucați din lemn o casă, terapeutul l-a impulsionat pe mai multe planuri: băiatul și-a dezvoltat gândirea spațială, a căpătat încredere în sine desenând tot mai bine, și-a domolit sentimentul de vină printr-o reparație simbolică și a putut într-un final să vorbească despre trauma incendiului.

 

Fără să epuizeze terapia, tehnica art-terapiei are două avantaje majore:

  • fisurează subtilele barierele afective autoimpuse de pacient și
  • poate fi adaptată oricărei orientări terapeutice.

Dacă trauma îngheață creierul nostru emoțional (amigdala), atunci jocul, fantezia, realizarea repetitivă a artei nu fac decât să dezghețe imaginile traumatice și să ofere un sentiment de control asupra ”darurilor Pandorei”.

  


Un terapeut olandez practică lupte greco-romane cu pacientele sale într-un cabinet din Amsterdamul celui de-al doilea război mondial. Jung se întâlnește în secret cu una dintre pacientele sale, care ulterior îi va fi și secretară (celebrul caz Sabina Spielrein).

Perls, fondatorul Gestalt-terapiei, încurajează o pacientă să se vindece apelând la mai puțin obișnuitul sex în grup, iar Ferenczi se căsătorește cu o pacientă, pentru ca mai apoi să i se aprindă călcâiele și după fiica acesteia. Un psihiatru psihopat din SUA crede ca sămânța sa este sacră și ajunge să violeze pacientele clinicii.

Jung și Spielrein în biopicul ”Prendimi l’anima” (sursă: iainglen.com)

 

Mai vreți cazuri? Găsiți cu duiumul în noul volum Ora de intimitate, scris într-un stil captivant de Susan Baur, psiholog clinician în statul New England din S.U.A. Scenele fierbinți nu lipsesc, mai cu seamă datorită jurnalelor ”victimelor”, citatele pe larg în prima parte a cărții.

Iată ce scria în 1939, Etty Hillesum despre psihanalistul ei olandez Julius Spier, de care s-a îndrăgostit în timpul unor lupte ”terapeutice” corp la corp:

A doua oară când ne-am luptat corp la corp, lucrurile au fost însă mult diferite. De data aceasta, s-a arătat şi el aţâţat. Şi, la un moment dat, când pentru câteva clipe s-a întins gemând peste mine şi a făcut cea mai veche mişcare convulsivă de când lumea, în sinea mea s-a ridicat cel mai josnic gând cu putinţă, ca o miasmă dintr-o mlaştină: „Ciudat mod mai ai de-a trata pacienţii, din câte văd, şi pe lângă că-ţi faci mendrele, mai eşti şi plătit pentru asta, chiar dacă o nimica toată”.

Meritul cărții nu stă însă în bogăția de cazuri ”fierbinți” și nici în descrierile, e drept, picante. Inteligența autoarei vine din poziția ei extrem de nuanțată în privința relațiilor erotice terapeut-clientă (statistic, cazurile de relații fierbinți terapeută-client sunt extrem de rare).

Sigur că nu îmbrățișează dezmățul declanșat în anii ‘70 în California grupurilor ”terapeutice” bazate pe sex, abuz, supunere față de terapeutul-guru. Dar nici nu se arată prea încântată față de actualele reglementări, exagerat de stricte, care impun în cabinet o relația strict contractuală, rece și rezervată. Terapeuții (mai nou terapeutele, în urma procentului tot mai mare de femei-psiholog) trebuie să lucreze și cu mintea, și cu inima, dovedind o dragoste și o grijă vecină, dupa caz, cu cea părintească, fraternă sau, de ce nu, cu cea romantic-cavalerească, spune Baur:

O formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Relația doctor-pacient are multe elemente în comun cu tradiția occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalerești, în accepția moravurilor din Franța medievală [o iubire inhibată, nepusă în act]. Apoi travaliul relației doctor-pacient, dar și al iubirii are ca efect crearea unor persoane individualizate. Dragostea este forța modelatoare și formatoare care creează și apoi întreține ceea ce noi numim indivizi.

%d blogeri au apreciat: