Tag Archive: terapie rogersiana



Consilierul psiholog poate obţine câteva indicii care facilitează o empatie adecvată, dar, într‑o oarecare măsură, este obligat să vadă clientul din perspectiva unui observator şi poate doar să‑şi asume în mod activ câmpul perceptual al clientului, atunci când anumite forme de expresie încep să se manifeste din nou.

Încercând să îţi ofer ţie, cititorule, o experienţă cumva mai adevărată şi mai vie a ceea ce este implicat în setul atitudinal pe care îl discutăm, îţi sugerez să te pui pe tine în locul consilierului şi să ai în vedere următorul fragment care este extras din însemnările complete ale consilierului de la începutul unei şedinţe cu un bărbat în jurul vârstei de treizeci de ani. Când ai terminat materialul, fă un pas înapoi şi inventariază tipurile de atitudini şi gânduri care erau prezente în mintea ta, pe măsură ce citeai.

Terapia centrata pe clientClientul: Nu mă simt foarte normal, dar vreau să mă simt aşa… Credeam că voi avea ceva despre care să vorbesc — apoi totul devine confuz. Încercam să mă gândesc la ceea ce voi spune. Apoi, venind aici, nu merge… Îţi zic, părea că va fi mult mai uşor înainte să vin. Îţi zic, eu chiar nu pot să iau o decizie, nu ştiu ce vreau. Am încercat să judec lucrul acesta logic — am încercat să îmi dau seama care lucruri sunt importante pentru mine. Mam gândit că sunt poate două lucruri pe care un bărbat ar putea să le facă; sar putea căsători şi ar putea să întemeieze o familie. Dar, dacă a fost doar un holtei, câştigânduşi pur şi simplu traiul, asta nu este foarte bine. Mă găsesc pe mine şi gândurile mele întorcândumă la zilele când eram un copil şi plângeam foarte uşor. Stăvilarul se rupea. Am fost în armată patru ani şi jumătate. Nu aveam nicio problemă atunci, nici speranţe, nici dorinţe. Singurul meu gând era să ies când pacea avea să vină. Problemele mele, acum că am ieşit, sunt aceleaşi ca întotdeauna. Îţi zic, se întorc cu mult timp în urmă, înainte de a fi fost în armată. Iubesc copiii. Când eram în Filipine — îţi spun, când am fost tânăr am jurat că no să uit niciodată copilăria mea nefericită — aşa că atunci când iam văzut pe aceşti copii în Filipine, mam purtat cu ei foarte frumos. Obişnuiam să le ofer cornete cu îngheţată şi să mergem la film. A fost doar o perioadă — mam întors — şi asta a trezit în mine nişte emoţii pe care credeam că leam îngropat de mult. (O pauză. Pare foarte aproape să izbucnească în lacrimi.)

Pe măsură ce acest conţinut a fost citit, asemenea gânduri precum cele care urmează ar reprezenta un cadru extern de referinţă în tine, „consilierul“.

  • Mă întreb dacă ar trebui să îl ajut să vorbească.
  • Este această incapacitate de a se pune pe picioare un fel de dependenţă?
  • De ce această indecizie? Care ar putea fi cauza ei?
  • Ce vrea să spună cu această focalizare pe căsătorie şi familie?
  • Pare să fie burlac. Nu ştiam asta.
  • „Plânsul“, „stăvilarul“… a sunat ca şi cum acolo trebuie să existe multă refulare.
  • Este un veteran. Ar fi putut fi un caz psihiatric?
  • Îmi pare rău pentru oricine a petrecut patru ani şi jumătate în armată.
  • Odată va fi nevoie, probabil, să pătrundă în acele experienţe timpurii nefericite.
  • Ce reprezintă acest interes pentru copii? Identificare? Vagă homosexualitate?

Observaţi că toate aceste atitudini sunt, în fond, pline de compasiune. Nu este nimic în „neregulă“ cu ele. Acestea sunt chiar încercări de a „înţelege“, în sensul de a „înţelege despre“ mai degrabă decât a „înţelege cu“. Locul de unde percepe este totuşi în afara clientului. Prin comparaţie, gândurile care ţi‑ar putea trece prin minte, dacă ai avut destul de mult succes în asumarea cadrului intern de referinţă al clientului, ar tinde să fie de această natură:

  • Vrei să faci eforturi către normalitate, nu‑i aşa?
  • Este într‑adevăr greu pentru tine să începi.
  • Luarea unei decizii chiar pare imposibilă pentru tine.
  • Vrei să te căsătoreşti, dar nu ţi se pare că ar fi posibil.
  • Te simţi copleşit de sentimente copilăreşti.
  • Pentru tine, armata a reprezentat stagnare.
  • Să fii foarte drăguţ cu copiii a fost cumva semnificativ pentru tine.
  • Dar a fost şi este o experienţă tulburătoare pentru tine.

Aşa cum am arătat înainte, dacă aceste gânduri sunt exprimate într‑o formă finală şi declarativă, atunci ele se transformă şi devin o evaluare din poziţia de observator a consilierului. Dar, în măsura în care acestea sunt încercări de a înţelege, provizorii în formulare, ele reprezintă atitudinea pe care încercăm să o descriem ca fiind „adoptarea cadrului intern de referinţă al clientului“.

Fragment din Carl Rogers, Terapia centrată pe client

  


Ajungând pe la aproximativ pagina 150 a Consilierii centrate pe persoană în acţiune (scrisă de britanicii Dave Mearns și Brian Thorne), recent lansată la Editura Trei, am simţit nevoia acută de a mă opri din citit, de a lăsa cartea jos (după mult timp) şi de a conştientiza şi exprima cu glas tare cât de diferite sunt orientările psihoterapeutice între ele. Aveam idee despre acest lucru, am studiat în facultate câte puţin despre fiecare orientare, însă acum este vorba despre o descoperire mult mai conştientă. Sentimentele care au însoţit această descoperire au fost, pentru moment, ambivalente şi uşor confuze. Iniţial, a fost respingere: în orientarea pe care o practic eu, efuziunile emoţionale cu clienţii au nişte limite, iar psihoterapeutul nu le expune sub nici o formă.

Aici, în consilierea centrată pe persoană (sau rogersiană), dimpotrivă, terapeutul îşi arată vulnerabilităţile, îşi exprimă emoţiile, dând practic frâu liber contratransferurilor, aproape fără nici un fel de reţinere (deşi nişte reguli există, cum ar fi criteriul relevanţei, de exemplu). De ce procedează rogersienii aşa este extrem de justificat şi de firesc: pentru a crea o relaţie autentică, sinceră şi transparentă între consilieri şi clienţii lor. De ce este necesară o relaţie autentică, sinceră şi transparentă? Pentru că astfel clientul se simte valorizat.
 

 

  

Sentimentul care a urmat ulterior (urmare a înţelegerii şi acceptării noilor concepte) a fost unul de bucurie şi de plăcere a planificării: dacă şcolile de psihoterapie vehiculează idei şi instrumente atât de diferite între ele, înseamnă că oricând simţi limitările propriei ideologii, o poţi îmbogăţi şi eficientiza cu tehnici folosite de celelalte abordări. După care am început să fantezez la cât de bine ar fi dacă aş avea timpul şi resursele necesare de a face formări şi dezvoltări personale în toate convenţiile psihoterapeutice existente la ora actuală. E atât de reconfortant să ai de unde alege, de unde te inspira, iar lucrul acesta nu ar fi fost posibil dacă după abordarea psihanalitică psihoterapia nu s-ar fi ramificat în atât de multe direcţii.

Consilierea centrată pe persoană în acţiune este una din cele mai complete sinteze teoretice pe care le-am întâlnit până acum. Cuprinde aproape tot ce este important de ştiut despre consilierea rogersiană / centrată pe persoană:

  • principiile de bază (4 principii elaborate de Rogers şi alte 4 generate de dezvoltările ulterioare ale teoriei şi practicii în această orientare) şi
  • condiţiile esenţiale pentru ca terapia să funcţioneze (empatia, acceptarea necondiţionată şi congruenţa sau autenticitatea – fără acestea nu există proces de consiliere centrată pe persoană şi în acest sens au fost elaborate instrumente de măsurare şi dezvoltare a acestor abilităţi, cum ar fi de exemplu scala empatiei în 8 trepte).

Autorii şi-au dedicat timp şi spaţiu inclusiv modului în care trebuie să se formeze un viitor consilier centrat pe persoană, oferind un întreg set de recomandări: consilierul trebuie în mod imperios să „lucreze” pentru a ajunge la acceptarea de sine şi mai apoi la iubirea de sine, fără aceste lucruri el neputând fi capabil să-şi ajute clientul; de asemenea, extrem de importantă este „extinderea sinelui”, adică provocarea acelor experienţe şi situaţii externe care pot fi simţite ca ameninţătoare (autorii dau ca exemplu cazul unui tânăr consilier, care descoperind că este homofob, s-a alaturat unui grup de homosexuali pentru a-i cunoaşte mai bine, a petrecut timp alături de ei şi, în cele din urmă, s-a simţit confortabil cu ei); o altă recomandare este aceea ce a consuma beletristică şi poezie – tipul acesta de lectură ajută la devoltarea capacităţilor empatice şi a sensibilităţii faţă de tipare cat mai diferite de umanitate; a scrie poezie doar pentru tine este un exerciţiu foarte potrivit pentru a învăţa să îţi comunici sensibilitatea, lucru care se întâmplă frecvent în consiliere, sub condiţia congruenţei (cea de-a treia condiţie vitală a relaţiei terapeut-client). Deosebit de interesant este subcapitolul intitulat „Dar ce fac când pur şi simplu nu-mi accept clientul?”, o provocare reală, de la a cărei rezolvare nu se poate eschiva niciun profesionist în acest domeniu.

 

 

O hartă a procesului terapeutic centrat pe persoană va conţine întodeauna mai multe elemente (care pot fi stări psihice, caracteristici personale, atitudini sau acţiuni). Astfel, consilierul îşi va accepta necondiţionat clientul, indiferent de cat de antipatic, iraţional, dificil, instabil sau insensibil ar fi acesta. Clienţii vor încerca de multe ori să testeze generozitatea şi acceptarea terapeutului lor şi vor căuta cu orice preţ să-şi demonstreze lor înşişi că sunt nişte fiinţe de neacceptat, în virtutea profeţiei pe care ţin să şi-o împlinească. A-i arăta clientului că îl accepţi necondiţionat, în ciuda celor mai ostile comportamente ale sale este condiţia bazală pentru ca acesta să ajungă, la un moment dat, să se simtă valoros şi merituos.

A fi empatic cu clientul este o condiţie pe care am mai menţionat-o şi care, în sens comun, este specifică şi celorlalte paradigme psihoterapeutice, însă funcţia pe care empatia o are pentru rogersieni este una specială: este fundamental să poţi fi empatic cu clientul tău nu doar pentru a-l înţelege ci, mai mult decat atât, pentru a-i putea oglindi acestuia gândurile, senzaţiile fizice şi sentimentele pe care le experimentează în acel moment. Oglindirea este un instrument de bază al consilierii centrate pe persoană şi este patentat de Carl Rogers, constând în ascultarea atentă a ceea ce spune clientul şi reformularea de către consilier a celor spuse, astfel încât să reproducă înţelept ceea ce a fost afirmat, dar şi să reveleze aspecte ascunse în spatele declaraţiilor clientului. Un exemplu de oglindire ar fi următorul:

Clientul: Mă tratează ca pe un copil – are grijă de mine tot timpul, mă cocoloşeşte tot timpul… mă sufocă! Nu reuşeşte să înteleagă că, de cand mă duc la universitate, nu mai sunt un copil… Sunt independentă… Sunt puternică!
Consilierul: Văd furia ta pentru că el nu înţelege că tu te schimbi… aceasta pare foarte, foarte puternică… dar mă şi întreb totodată… tu arăţi de parcă ai tremura… acest tremurat este doar din cauza furiei tale sau mai este şi altceva care se întâmplă în tine?
Clientul: Da… da, mi-e frică… mi-e frică că am să-l pierd.

Congruenţa sau autenticitatea, ca modalitate în care consilierul trebuie să se prezinte constant în relaţie cu clientul său este un alt element indispensabil şi este, spre deosebire de celelalte două (acceptarea necondiţionată şi empatia), mult mai greu de învăţat şi de gestionat în practică. Este, de altfel, abilitatea pe care consilierii nu o pot obţine aproape deloc din teorie şi o obţin aproape numai din practică. Congruenţa constă în transparenţa sau francheţea cu care consilierul îi comunică clientului său propriile ganduri şi emoţii (provocate de trăirile şi exprimarea acestuia din urmă). Acesta este un alt element foarte caracteristic psihologiei rogersiene şi mult, mult mai puţin întâlnit la celelalte orientări. Privind din exterior şi fără a avea cunoştinţele de bază despre acest cadru de referinţă, relaţia congruentă între consilier şi client pare foarte pasională, intensă, directă, asemănătoare cu relaţiile strânse de familie sau chiar de iubire. Poate părea chiar brutală atunci cand citeşti spusele unei consiliere faţă de clientul ei:

Simt că ma enervezi. Simt ca iar m-ai lăsat balta! Deci asta e: acum te astepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?

Astfel de comunicări sunt mai naturale sau mai justificate la client decât la psihoterapeut, însă Rogers are meritul de a fi umanizat şi de a fi coborât de pe piedestal personalitatea terapeutului, permiţându-i şi acestuia să aibă emoţii, să fie impulsiv, să se înşele şi să facă greşeli. […]

 

Citește continuarea recenziei semnată de Mihaela Costea (psihoterapeut în formare) pe blogul CafeGradiva.

 


Acum doi ani, Editura Trei a publicat prima traducere din Carl Rogers, A deveni o persoană. Plin de intuiții și observații profunde, volumul conține de toate: de la o autobiografie la elemnte de psihoterapie, de la filosofia persoanei la critica științelor comportamentale.

Noul volum de inspirație rogersiană, Consilierea centrată pe persoană în acțiune, vine să nuanțeze și să ordoneze metodic principalele concepte propuse de Rogers (”congruență”, ”acceptare necondiționată”, ”evaluare organismică” sau ”oglindire”). În plus, cei doi autori (scoțianul Dave Mearns și englezul Brian Thorne) propun noi concepte-cheie (ex.: ”profunzime relațională”) și clarifică miza consilierii centrate pe client/persoană:

Pentru Rogers, adevărul central era că cel care ştie cel mai bine cum ar trebui să funcţioneze procesul terapeutic este însuşi clientul. Clientul este cel care ştie ce-l doare şi unde se află durerea şi tot clientul este cel care, în ultimă instanţă, va descoperi calea cea mai bună. Sarcina consilierului este să fie un companion care să poată relaţiona cu clientul, în aşa fel încât acesta să îşi poată accesa propria înţelepciune şi să îşi poată regăsi reperele în viaţă.

Față de multe alte tratate de psihoterapie/psihologie/consiliere preocupate de CUM să vindeci, cum să aplici tehnicile terapeutice, cum să stabilești și să urmezi niște obiective terapeutice, volumul de față are ceva în plus: vorbește pe larg despre RELAȚIE și mai ales despre CINE este (și nu este) consilierul. Accentul pus pe ”virtuțile”, pe calitățile consilierului face ca acest volum să fie un ghid excelent pentru orice consilier/terapeut în formare, indiferent de orientare.

Echivalența (în cazul calităților umane, cel puțin) dintre consilier și psihoteraeput este susțintă de Dave Mearns în prefața la limba română pornind de la o anecdotă grăitoare:

Rogers s-a confruntat cu o problemă considerabilă într-o instituţie unde psihiatrii au obiectat faţă de utilizarea termenului de „psihoterapeut“ de către echipa lui, motivând că doar persoanele cu o pregătire medicală şi cunoştinţe de psihanaliză ar putea utiliza acea denumire — în niciun caz un simplu psiholog! Rogers a rezolvat până la urmă problema venind într-o dimineaţă mai devreme, însoţit de un tâmplar. Au desprins de pe uşi toate tăbliţele pe care scria „psihoterapeut“ şi le-au înlocuit cu altele pe care scria „consilier“. Apoi întregul personal a continuat să facă ceea ce făcuse de la bun început! Poate că această relatare ilustrează motivul pentru care, în practica centrată pe persoană, nu facem vreo distincţie între „consiliere“ şi “psihoterapie“!


%d blogeri au apreciat: