Tag Archive: terapia prin povesti



A fost odată o istorie  pe care o povesteau toţi copiii de la şcoala la care învăţa Caroline. Nu ştiu  dacă și credeau în ea, dar unii dintre ei cu siguranţă se comportau de parcă ar fi luat-o de bună.

Pe drumul pe care Caroline îl avea de făcut de acasă până la şcoală era o casă veche, ascunsă în spatele unui teren destul de întins. Ai putea să încerci să-ţi închipui mica şi îmbătrânita casă, care parcă încerca să se ascundă în spatele cioturilor de copaci şi grădinii cu tufe de care nimănui nu mai părea să-i pese.

Câteodată, copiii vedeau o bătrână croindu-şi drum pe poteca veche şi acoperită de frunze care ducea către cutia ei poştală. Degetele sale erau îndoite în forme ciudate, noduroase, corpul îi era aplecat şi spatele îi era cocoşat. Se târa încet şi, dacă îşi ridica privirea spre tine, vedeai o faţă plină de riduri. Din barbă îi creşteau fire de păr cărunte şi subţiri. Ochii înfundaţi în orbite te urmăreau cu o căutătură care — după cum spunea povestea ce circula printre prietenii Carolinei — te-ar fi vrăjit dacă îi priveai fără ocol.

Majoritatea copiilor o numeau „vrăjitoarea de la numărul 97”.

„Nu o privi în ochi, îi auzeai spunând. Te va lua prizonier cu o vrajă magică, te va duce în casă de unde nu-ţi va mai da drumul niciodată.”

Au apărut multe poveşti despre ce se întâmplase cu copiii care erau furați dar, dacă îi cereai cuiva să-ţi spună numele unui copil luat prizonier, desigur, nu  ştia ce să-ți zică. Ca urmare, prietenii lui Caroline nu treceau niciodată singuri pe lângă acea casă. Dacă vrăjitoarea de la numărul 97 se uita la ei? Aveau să fie suficient de puternici cât să n-o privească în ochi?

Dar să ne întoarcem la Caroline, care se pricepea atât de bine la aparatura tehnică încât i s-a cerut să se alăture formaţiei muzicale a şcolii şi asta însemna să rămână după ore o după-amiază pe săptămână pentru repetiţii. Niciun alt membru al formaţiei nu locuia în direcţia ei, aşa că după prima repetiţie a trebuit să meargă spre casă, pe lângă numărul 97, de una singură. După-amiaza târzie era înnorată şi acea lumină clară a zilei care adesea îţi dă încredere dispăruse de pe cer. Caroline a pornit ca de obicei pe drumul ei, dar pe măsură ce se apropia de casa vrăjitoarei aceasta i se părea mai înspăimântătoare ca niciodată.

Pe măsură ce se apropia, căsuţa învechită, parţial ascunsă de grădina neîngrijită, părea să devină tot mai mare şi mai ameninţătoare. Voia să alerge, dar se gândea că e mai bine să meargă încet şi să depăşească această experienţă. A respirat adânc de câteva ori şi a încercat să se gândească la altceva: la casa ei, la mami şi tati privind la televizor şi aşteptând-o, la cina ei preferată, la confortul propriului pat când se va cuibări în el seara. Gândindu-se la aceste lucruri, chipul ameninţător al vechii clădiri părea să pălească. Nu mai era aşa de înspăimântătoare.

Când a început să se uite după vrăjitoare şi să se gândească din nou la ea, vila a devenit iarăşi mare şi terifiantă. De fapt, cu cât o privea mai mult, cu atât se simţea mai rău. „Nu”, şi-a spus, „concentrează-te pe cât de bine va fi când o să ajungi acasă”, şi asta a făcut-o să se simtă mai bine. Caroline a zâmbit în sinea ei. Îi plăcea acest mic truc pe care învăţase să îl joace în minte. Dar apoi, când a ajuns la poarta de la numărul 97, inima Carolinei aproape că s-a oprit în loc. A uitat de gândurile legate de acasă. Bătrânica era afară în grădină… privind-o pe Caroline! Caroline a încercat să nu-i întâlnească privirea, dar cu coada ochiului a văzut că bătrânica îi zâmbea, şi îi zâmbea plină de căldură! A observat că femeia părea mai mică şi mai puţin ameninţătoare decât atunci când ceilalţi copii spuneau poveşti îngrozitoare despre ea. Cu toate acestea, Caroline a continuat să meargă, gândindu-se la casa ei, făcând frica să scadă în timp ce se gândea la senzaţia plăcută de a lua o cină caldă împreună cu familia ei.

Poate că acesta e un moment destul de bun ca să încheiem povestea, dar nu aici s-a terminat istoria noastră. În fiecare săptămână, când Caroline trecea singură pe acolo, bătrânica de la numărul 97 era la locul ei, zâmbindu-i. Caroline, gândindu-se că nu părea aşa de înspăimântătoare ca în poveştile pe care le spuneau ceilalţi copii, a început să-i zâmbească şi ea. Aproape că a sărit în sus de spaimă când femeia a salutat-o pentru prima dată, dar nu după multă vreme Caroline abia aştepta să se oprească şi să vorbească cu ea pe drumul de la şcoală până acasă. Bătrânica avea atâtea poveşti interesante de depănat. De fapt, o chema doamna Walcott, aşa i-a spus Carolinei.

Înainte de sfârşitul semestrului, Caroline a întrebat-o pe doamna Walcott dacă putea să-i ia un interviu pentru o temă la istorie pe care clasa ei o avea de făcut în legătură cu comunitatea locală. A stat în căsuţă cu blânda şi noua ei prietenă, sorbind limonadă şi mâncând prăjituri în timp ce afla mai multe lucruri decât oricine altcineva din clasă. Chiar a primit 10 cu felicitări pentru temă.

La început, prietenii nu au crezut-o că era prietenă cu „vrăjitoarea de la numărul 97” sau că fusese în vizită în căsuţă şi se întorsese teafără. Poate, spuneau ei, era vrăjită şi într-o zi avea să fie capturată definitiv. Păreau că nu vor să renunțe la vechile credinţe după care bătrânica era cu adevărat o vrăjitoare care fura copii. Unul câte unul, Caroline i-a condus la casă şi i-a prezentat doamnei Walcott. Nu a trecut mult până ce şi ei au reuşit să scape de temeri.

Caracteristici terapeutice

  • Probleme abordate: frica de necunoscut; credinţele false; lipsa simţului realităţii; părerea proastă despre ceilalţi
  • Resurse dezvoltate: învăţarea stăpânirii gândurilor; dezvoltarea unor stiluri de gândire pozitive; schimbarea vechilor credinţe; schimbarea prin ajustări succesive; a fi deschis la noi experienţe
  • Obiective propuse: noi abilităţi pentru gestionarea vechilor temeri; tipare pozitive de gândire; metode de testare a realităţii; dorinţa de a experimenta

Fragment din volumul

101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți.

Folosirea metaforelor în terapie


Flexibilitatea și creativitatea în gândire, acesta este obiectivul Poveștii nr. 24 din cartea 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie (de George W. Burns), o resursă excelentă pentru psihoterapeuți, consilieri vocaționali, psihologi școlari, educatori și, de ce nu?, pentru părinți.

***

A fost odată un băiat… sau putea fi, la fel de bine, o fată. De fapt, povestea poate fi despre cine vrem pentru că sunt sigur că tot vei avea ceva de învăţat din poveste, fie că e vorba de un băiat, fie că e vorba de o fată.

A fost odată un băiat care locuia acasă cu mama lui. El şi mama lui erau săraci, iar el nu avea tată, deşi nu ştiu din cecauză. Toată viaţa acest băiat făcuse ce îi spusese mama lui să facă, şi nu învăţase niciodată cu adevărat să gândească liber. La început, mulţi părinţi ar crede că ar fi minunat să aibă un copil atât de ascultător dar, aşa cum vom vedea, s-ar putea să nu fie întotdeauna atât de util.

De ce acest băiat nu-şi folosea propria minte, nici asta nu ştiu. Nu putem decât să bănuim: poate că, mama lui gândise întotdeauna pentru el sau poate se temea să gândească independent, sau ar fi putut să-şi facă griji să nu facă ceva greşit dacă alegea el însuşi ce să facă, sau ar fi fost mai uşor să asculte ce i se spunea, sau poate pur şi simplu nu vroia să se deranjeze şi să să gândească pentru sine. Puteau fi multe motive dar, oricare ar fi fost ele, aşa era el în momentul poveştii.

Pentru că băiatul şi mama lui nu aveau mulţi bani, era nevoie ca el să muncească pentru a aduce bani de mâncare şi chirie. În fiecare zi după şcoală şi în weekenduri, băiatul pleca să caute de lucru în comunitate. Într-o zi şi-a găsit de lucru într-un magazin de materiale de construcţii din localitate: trebuia să care saci de ciment. A fost greu, dar el era un băiat destul de puternic pentru vârsta lui şi la sfârşit proprietarul magazinului i-a dat 10 dolari pentru munca lui. În timp ce mergea spre casă cu bancnota în mână, i-a scăpat şi i-a luat-o vântul înainte de a o putea prinde. Când a ajuns acasă şi i-a spus mamei, aceasta l-a certat.

— Prostuţule, a spus ea, trebuia să-i pui în buzunar.

— Promit că data viitoare aşa voi face, a răspuns el.

Marţi a primit de lucru la băcănia din localitate. Era o muncă mult mai uşoară decât căratul sacilor de ciment, dar nici recompensa nu a fost aceeaşi. La sfârşitul zilei proprietarul magazinului i-a dăruit o cutie cu ciocolată pentru eforturile lui. Amintindu-şi promisiunea făcută mamei lui, a pus ciocolata în buzunar şi a pornit pe lungul drum către casă. Când a scos cutia ca să i-o arate mamei lui, toată ciocolata se topise. Mama lui l-a certat din nou:

— Prostuţule, trebuia să le aduci într-o pungă de plastic.

— Îmi pare rău, mamă. Am să ţin minte ce ,i-ai spus pentru data viitoare.

  

  

   

Miercuri, a primit de lucru într-un magazin de animale de companie. Îi plăcea să lucreze cu animalele şi, văzând asta, proprietarul magazinului de animale de companie i-a mulţumit pentru eforturi dăruindu-i o pisică. Amintindu-şi ce-i spusese mama lui, băiatul a pus pisica într-o pungă de plastic şi a pornit cu ea către casă, dar pisica a sfâşiat repede punga cu ghearele şi a fugit. Când i-a spus mamei povestea, ea l-a certat din nou:

— Prostuţule, ar fi trebuit să o legi cu o sfoară de gât şi să o cari după tine.

Din nou băiatul şi-a cerut scuze, spunând:

— Îmi voi aminti ce mi-ai spus şi aşa voi face data viitoare.

Ei bine, joi a găsit de lucru la un măcelar. La sfârşitul zilei, măcelarul i-a dat o pulpă de vită. Băiatul s-a gândit că mama lui avea să fie mulţumită de eforturile lui din ziua respectivă şi, făcând ceea ce-i spusese ea, a legat o sfoară în jurul pulpei primite pentru ziua de lucru şi a târât-o până acasă. Toţi câinii din cartier l-au urmărit pe când mergea, muşcând din carnea proaspătă. Când a ajuns acasă, nu mai rămăsese decât un os lucios. Mama lui, care îşi pierdea răbdarea, l-a certat încă o dată:

— Prostuţule, trebuia să-l cari pe umăr.

Vineri nu a găsit de lucru în magazinele din oraş, aşa că a plecat la ţară şi l-a ajutat pe un fermier la muncă. La sfârşitul zilei, bărbatul i-a dat un măgar pentru eforturile lui. Amintindu-şi ce spusese mama lui, a încercat să ridice măgarul pe umăr, dar a descoperit că era prea mare şi prea greu. Când asta nu a mers, a încercat să-şi amintească celelalte instrucţiuni. „Pune-l în buzunar”, îşi amintea că îi spusese mama lui într-o zi, dar măgarul era prea mare şi nu încăpea. „Du-l într-o pungă de plastic”, zisese în altă zi, dar un măgar nu avea cum să încapă într-o pungă, aşa cum nu încăpea nici în buzunar. Chiar dacă ar fi încăput, îşi amintea că pisica sfâşiase punga şi evadase. Nu voia să-şi dezamăgească mama din nou în acel mod.

Poate că reuşea să-l lege cu o sfoară şi să-l ducă până acasă. Sigur, câinii nu aveau să mănânce un măgar viu aşa cum mâncaseră un picior de vită. Dar măgarul şi-a înfipt copitele în pământ, încăpăţânat ca un catâr, şi a refuzat să se mişte. Băiatul nu ştia ce să mai facă. Înlăturase toate instrucţiunile de la mama lui. Nimic din ceea ce-i spusese ea nu avea să meargă în situaţia în care se găsea.

Ce crezi că a făcut? Cum crezi că şi-ar putea rezolva problema? Şi ce crezi că ar putea învăţa băiatul din asta, pentru a-l ajuta când va mai găsi de lucru? Dacă ai fi în locul lui, cum ai proceda ca să duci măgarul acasă?

Aceasta e o poveste cu sfârşit deschis menită să faciliteze căutarea din partea copilului mijloacelor necesare pentru un deznodământ satisfăcător. De aceea, nu are un sfârşit clar. Poate fi folosită pentru a cere soluţii copiilor, pentru a le dezvolta creativitatea, pentru a facilita simţul realităţii, pentru a ne alătura răspunsurilor lor, a le modela abilităţile de rezolvare a problemelor şi pentru a întări resursele necesare în a obţine rezultatul potrivit — totul în cadrul unui proces plăcut, interactiv.

 

Caracteristicile terapeutice ale poveștii:

  • Probleme abordate: probleme de dependenţă; eşecul de a gândi autonom; tipare rigide de gândire şi acţiune; sentimentul de a fi învins.
  • Resurse dezvoltate: dezvoltarea creativităţii;  căutarea propriilor soluţii; gândirea independentă; construirea de abilităţi de rezolvare a problemelor;depăşirea înfrângerilor.
  • Obiective propuse: gândire independentă; încredere în sine; gândire centrată pe soluţie.
%d blogeri au apreciat: