Tag Archive: terapia familiei



Deşi Paul Watzlawick, ca psiholog, a fost format în cadrul abordării psihoterapeutice (avea o formare jungiană), el şi-a găsit propria cale către o nouă perspectivă. Ulterior, el a contribuit la integrarea acestei abordări, pe atunci radicale, în practica obişnuită a psihoterapiei.

Captivat de acest punct de vedere radical şi curios să aflu mai multe, am descoperit o comoară ascunsă în secţiunea de benzi audio a bibliotecii universităţii mele, şi am petrecut ore întregi ascultând o înregistrare cu Watzlawick despre comunicarea umană (An Anthology of Human Communication: Text and Tape). În ea, el povestea o istorioară fermecătoare despre cum, odată, s-a prezentat la un cabinet psihiatric. Voia să discute rolul pe care comunicarea îl juca în evoluţia schizofreniei cu respectivul psihiatru, care se specializase în tratarea acestei maladii. Însă datorită accentului austriac al lui Watzlawick şi faptului că numele său nu se găsea în agenda cu programări, s-a produs pur şi simplu o neînţelegere, foarte grăitoare cu privire la rolul comunicării în dezvoltarea diverselor probleme.

Fragment din Prefața cărții:

Comunicarea umanaCând Paul s-a prezentat destul de formal secretarei, el a spus pur şi simplu „Sunt Watzlawick” („I am Watzlawick„). Ea a bănuit că e un nou pacient psihiatric, ce a greşit ora la care a fost programat, şi i-a înţeles introducerea sub o formă alterată, dar apropiată ca pronunţie în engleză: „Nu sunt slav” („I am not Slavic„). Aceasta i-a replicat: „Nu am spus niciodată că aţi fi”. Atunci, uşor nedumerit şi iritat, el a insistat: „Dar chiar eu sunt!”. Câteva schimburi de replici ulterioare au adâncit neînţelegerea, până în punctul în care au început să ţipe unul la altul. În acest moment, auzind din birou discuţia nervoasă, psihiatrul a scos capul prin uşa întredeschisă. „Ce naiba se întâmplă aici? Paul, de ce urli la secretara mea şi tu de ce urli la domnul Watzlawick?”, îşi întrebă el secretara. Neînţelegerea s-a risipit de îndată, iar Watzlawick a folosit anecdota pentru a ilustra importanţa contextului, interacţiunii şi comunicării umane în dezvoltarea diverselor probleme.

Comunicarea umană a declanşat o revoluţie în domeniul psihoterapiei. Anterior, majoritatea abordărilor terapeutice s-au concentrat asupra individului (monadic, aşa cum îi spune cartea). Abordarea pe care volumul o aduce a fost una extrem de radicală la vremea sa, în anii 60, însă acum nu mai e, deoarece mesajul său, că simptomele şi comportamentul nu pot fi înţelese în domeniul sănătăţii mentale fără a lua în considerare contextul, interacţiunea şi comunicarea, a fost absorbit între timp de către majoritate.

Lucrarea de faţă, alături de Strategic Psychotherapy a lui Haley, publicată şi ea în anii 1960, a dat semnalul trecerii de o la înţelegere individuală a problemelor şi soluţiilor din cadrul terapiei, la una interpersonală (va trebui să remarcăm aici glisarea lingvistică de la „simptom“ la „problemă“, ce indică îndepărtarea de cadrul psihodinamic şi patologic). Curentul ecologist tocmai se năştea când a apărut Comunicarea umană, însă înţelegerea că suntem cu toţii încastraţi în contexte nu era deloc evidentă pentru mulţi.

 

Fragment din Prefaţa lui de Bill O’Hanlon

la ediţia din 2011 a cărții Comunicarea umană

 


Saptamana Psi pentru Parinti, gazduita de Librariile Carturesti din 7 orașe din tară, vă propune in weekend discutii despre mostenirea emotionala pe care o lasam copiilor, despre jocuri si anii magici. Si poate ajung si taticii, căci li s-a pregătit și lor ceva 🙂

Va aduc aminte ca pana duminica, toate cartile de psihologie de la Trei au reducere de 25% in Librariile Carturesti.

Tatal gravid

  

Vineri, prezentarile incep de la orele 18.00

  • București (Verona): Cu experiență bogata in parenting, Miruna Patrascu va discuta cu parintii despre Interactiunea cu copiii prin jocuri.
  • Cluj (Iulius Mall): Educator parental cu certificat Lamaze, Nora Niculescu ii invita la o discuție pe viitorii sau proaspetii tatici. Prezentarea imprumută titlul unei carți de la Trei: Tatal gravid – sau prin ce trece si ce rol are tatal in toata aventura pre si post natala.
  • Timișoara (Mercy): Psihoterapeut si life-coach, Ursula Sander va aminti părinților ce inseamna miracolul copilăriei și cum poate fi întreținut: Anii magici. Construieste o viata frumoasa copilului tau.
  • Arad: Specializata în consilierea de familie, Daniela Tomsa parafrazeaza in prezentarea ei o carte clasică pentru terapia familiei, carte scrisa de Virginia Satir: Arta de a fauri oameni.
  • Constanta: Cu experienta atat in terapia de familie, cat in cea cu grupuri de parinti sau adolescenti, Adrian Trica va discuta o tema esentiala pentru orice familie: Influenta relatiei maritale asupra dezvoltarii emotionale a copiilor.

   

Ce le spunem copiilorSambata, evenimetele debuteaza de la 11.30

        • Bucuresti (Verona): Psihanalista Anca Munteanu va porni de la o intrebare pe care parintii uita uneori sa si-o mai puna: Ce invata copilul cand se joaca? (Inclusiv din jocurile video, as adauga.)
        • Timisoara (Mercy): Terapeutele Dora Chelemen si Oana Bot (poate le-ati prins si toamna trecuta, tot la Saptamana Psi, cand au discutat despre actele ratate) vin cu o tema inedita:  Mostenirea emotionala lasata copiilor nostri – Positive Parenting.
        • Constanta: Specializata in terapie sistemica de familie, Melina Iordache va discuta despre cum vorbim si ce le spunem copiilor, chiar si bebelusilor care, credem noi, nu au ce se inteleaga din vorbele noastre. Tema va fi, deci: Ce au nevoie sa auda copiii.

   


Evenimentele de azi ale Săptămânii psi încep toate de la ora 18.00 și vă dau întâlnire cu specialiști în psihoterapie și sociopsihologie. Iată și programul, pe larg:

  

  • București, Cărturești-Verona: Psihoterapeutul și conferențiarul universitar Diana Vasile va discuta despre felul în care pasiunea pentru psihoterapie împletită cu știința (cu teoreticul) pot conduce la vindecare, adică la o terapie eficientă. Cumva, tema îmi amintește de reflecțiile lui Kottler legate de partea nevăzută a psihoterapiei, de experiențele, mai mult sau mai puțin plăcute, ale terapeutului.

  

  • Cluj, Cărturești-Iulius Mall: Despre ”blazonul familiei” va discuta specialista în dezvoltare personală și în parenting Alexandra Gorea. Cum este vorba de familie, cu siguranță că nu vor lipsi sugestiile Virginiei Satir (tradusă la Trei cu două volume), cea care a contribuit decisiv la dezvoltarea terapiei familiei.

  

  • Iași, Cărturești-Palas: Creatorul de școală sociopsihologică Adrian Neculau și psihoterapeutul Camelia Soponaru vor aduce în discuție o temă inedită: credința, privită din perspectiva psihologiei sociale. Se anunță, sunt sigur, dezbateri fierbiniți 🙂

       

  • Brașov: Dacă în ediția din primăvară, psihanalistul și directorul editurii Trei, Vasile Dem. Zamfirescu, și-a delectat publicul cu interpretări psihanalitice ale unor vise ale celor prezenți, prezentate ad hoc, tot despre vis și interpretarea sa va discuta acum și conf. univ. Aurel Ion Clinciu, autor printre altele al unui volum de introducere în psihanaliză. Tema domniei sale: ”visul, calea regală pentru dezvoltarea personală și creativitate”.

   


Da, chiar aşa este! Adesea, după nuntă, hrănirea şi consolidarea relaţiei se poate transforma într-o caznă, după cum sugerează titlul, pe care l-am preluat şi eu, al recenziei-semnal din „Jurnalul Naţional” la volumul Arta menţinerii căsniciei semnat de cuplul de psihiatri americani Sylvia R. Karasu, T. Byram Karasu.

Cartea porneşte, cum era de aşteptat, de la cauzele pentru care pasiunea e în pericol să pălească în decursul căsătoriei, de la hormonii care ne scot din minţi şi de la momentele care pot pune în pericol soliditatea mariajului. „Sarea şi piperul” cărţii rezidă în ilustrarea felului în care

sarcinile, naşterile şi creşterea copiilor mici şi a adolescenţilor împing de atâtea ori o căsnicie spre dezastru şi cum stresurile care apar la mijlocul vieţii, de pildă din cauza aventurilor amoroase şi a bolilor, contribuie la dezbinarea soţilor, scrie „Jurnalul Naţional”.

  

     

   

Un semnal editorial apare şi pe site-ul t-a-t-a.ro (Alianţa Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor). Prezentarea cărţii începe amintind de o grăitoare vorbă zen: „După extaz, spălatul rufelor”. După care citează o frază concludentă, prin care cei doi psihiatri americani îi aduc cu picioarele pe pământ pe toţi cei care mai sunt tentaţi să idealizeze mariajul:

Este bine să ne împăcăm cu noi înşine, cu cei dragi şi cu însăşi natura căsătoriei. Nu trebuie întotdeauna să ne dorim să fim altcineva sau să fim împreună cu altcineva. Astfel de lamentări frustrante nu fac decât să ne lase nemulţumiţi cronic. Nu există căsătorie perfectă, aşa cum nu există nici persoana perfectă.

 Mai multe despre autorii cărţii şi despre cuprinsul acesteia aflaţi de aici.


Acum vine ziua primului interviu cu întreaga familie. Să spunem că va fi un interviu cu copii foarte mici. Cum îi va ţine terapeutul sub control? Cum va preveni el situaţia în care aceştia produc anarhie în procesul terapeutic? Voi încerca să generalizez principala mea abordare terapeutică.

     

  1. Am descoperit că un terapeut are foarte puţine probleme de control dacă îşi asumă în
    mod activ responsabilitatea procesului terapeutic. Dacă ştie cum să facă asta, copiii răspund la fel de prompt ca şi părinţii lor.
  2. Există, desigur, câteva probleme legate de control. Patty vrea să lovească radiatorul. Johhny doreşte să se ducă mereu la toaletă sau la ţâşnitoare. Amândoi îşi întrerup constant părinţii, îl întrerup pe terapeut şi se întrerup unul pe altul, într-o cursă nebună pentru monopolizarea undelor sonore.
  3. Politica mea generală este, desigur, să îi las pe părinţi să intervină și să impună controlul. Mama şi tatăl sunt cei care răspund cererilor şi stabilesc limite pentru comportamentul copiilor lor. La urma urmelor, dacă eu aş prelua acest rol aş pierde chiar oportunitatea pe care o caut, oportunitatea de a observa cum îşi exercită mama şi tatăl funcţiile parentale.
  4. Totuşi, îmi asum responsabilitatea de a comunica clar regulile de comportament care se aplică pe terenul meu, cabinetul de terapie. Nimeni nu are voie să lovească sau să se joace cu microfonul sau cu echipamentul de înregistrare, de exemplu. Nimeni nu are voie să distrugă niciun scaun, nicio jaluzea, faţă de masă etc. Nimănui (inclusiv părinţilor) nu îi este permis să vorbească pentru alţii. Fiecare trebuie să vorbească astfel încât să poată fi auzit. Fiecare trebuie să facă în aşa fel încât să fie posibil pentru ca ceilalţi să fie auziţi. Voi spune „Mă dor urechile” sau „Trebuie să vorbiţi pe rând ca să pot să îmi fac treaba.”
  5. După cum am sugerat deja, este foartă puţină nevoie de control dacă terapeutul transmite clar, chiar de la început, că el se îndreaptă într-o anume direcţie. Copiii pot fi prinşi în procesul terapeutic; ei pot deveni la fel de absorbiţi în acest proces şi ca părinţii lor.

    

Fragment din volumul Terapia familiei de Virginia Satir

   

 


După traducerea cărții Arta de a făuri oameni, Editura Trei revine cu un nou titlu al celebrei specialiste în terapia familiei Virginia Satir, intitulat chiar așa: Terapia familiei. Iată o secvență dintr-o ședință terapeutică.

*** 

Terapeutul trebuie să se vadă pe sine ca pe un model de comunicare. Întâi de toate, el va trebui să aibă grijă să fie conştient de propriile prejudecăţi şi credinţe inconştiente, astfel încât să nu cadă în capcana despre care îi avertizează pe ceilalţi, aceea de a adapta realitatea la propria sa măsură. Lipsa de frică în a se prezenta pe sine fără ascunzişuri poate fi prima experienţă pe care familia o are cu comunicarea clară.

În plus, modul în care el interpretează şi structurează acţiunea terapiei, încă de la început, este primul pas în prezentarea noilor tehnici de comunicare în fața familiei.

Iată un exemplu de mod în care terapeutul clarifică unei familii procesul interacţiunii:

T: (soţului) Observ că ţi-ai încreţit fruntea, Ralph. Asta înseamnă că eşti nervos în acest moment.

Soţul:   Nu am ştiut că fruntea mea era încreţită.

T: Uneori o persoană poate arăta sau vocea sa poate suna într-un fel de care aceasta nu este conştientă. Din câte ne poţi spune, ce gândeai şi simţeai chiar acum?

Soţul:   Mă gândeam la ce a spus ea (soţia sa).

T: La care din lucrurile pe care ea le-a spus te gândeai?                    

Soţul: Când ea a spus că atunci când ea vorbea extrem de tare, îşi dorea ca eu să-i fi atras atenţia.

T: Ce te gândeai referitor la asta?

Soţul:   Niciodată nu m-am gândit să-i fi spus ceva. M-am gândit că ar înnebuni-o.

T: Aha, atunci poate cuta aceea a însemnat că erai surprins pentru că soţia ta spera că tu vei face ceva şi tu nu ai ştiut că ea avea această aşteptare. Crezi că, încreţindu-ţi fruntea, semnalizai faptul că erai surprins?

Soţul:   Da, aşa cred.

T: Din câte ştii, ai mai fost înainte în aceaşi situaţie, adică, în situaţia în care să fi fost surprins de ceva ce a spus sau a făcut Alice?

Soţul:   La naiba, da, de multe ori.

T: I-ai spus vreodată lui Alice, atunci când erai surprins, că eşti surprins?

Soţia:   El nu spune niciodată nimic.

 

       

    

T: (zâmbind, către Alice) O clipă, Alice, lasă-mă să aud de la Ralph care este ideea lui despre ce face el. Ralph, cum crezi tu că i-ai arătat lui Alice că erai surprins?

Soţul:   Cred că ştie.

T: Ei bine, hai să vedem. Să presupunem că o întrebi pe Alice dacă ştie.

Soţul:   Asta e o prostie.

T: (zâmbind) Cred că poate părea aşa în această situaţie, pentru că Alice este chiar aici şi sigur a auzit care este întrebarea ta. Ea ştie deja care este întrebarea. Bănuiesc, totuşi, că nici tu şi nici Alice nu sunteţi foarte siguri despre ce anume aşteaptă celălalt şi mă gândesc că nu aţi dezvoltat modalităţi în care să aflaţi asta. Alice, hai să ne întoarcem la momentul în care am comentat despre cuta de pe fruntea lui Ralph. Ţi s-a întâmplat şi ţie să o observi?

Soţia: (plângându-se) Da, arată mereu aşa.

T: Ce tip de mesaj ai primit de la acea cută de pe frunte?

 Soţia:  Nu vrea să fie aici. Lui nu îi pasă. Nu vorbeşte niciodată. Doar se uită la televizor sau nu stă pe-acasă.

T: Sunt curios. Vrei să spui că atunci când Ralph are o cută pe frunte iei asta ca fiind felul în care Ralph îţi spune „Nu te iubesc, Alice. Nu îmi pasă de tine, Alice.”

Soţia: (exasperată, înlăcrimată) Nu ştiu.

T: Bine, poate nu aţi ajuns la nişte modalităţi foarte clare de a vă transmite unul altuia iubirea şi prețuirea prin mesaje. Fiecare are nevoie de feluri extrem de clare de a transmite mesajele de prețuire. (Către fiu) Ce ştii tu, Jim, despre cum dai tu mesaje de prețuire părinţilor tăi?

Fiul: Nu înţeleg ce vrei să spui.

T: Bine, cum anume îi arăţi mamei tale, de exemplu, că îţi place de ea, când simţi în felul ăsta? Fiecare simte diferite lucruri în momente diferite. Când te simţi bucuros pentru că mama ta este prin preajmă, cum îi arăţi asta?

Fiul: Fac ceea ce ea îmi spune să fac. Îmi fac treaba, chestii din astea…

T: Înţeleg, deci când îţi faci treaba acasă înţelegi prin asta un mesaj către mama ta, că eşti bucuros că ea este prin preajmă.

Fiul: Nu e chiar aşa.

T: Atunci vrei să spui că dai un mesaj diferit. (Către Alice) Bine, Alice, ai receptat acest mesaj de la Jim ca fiind un mesaj de iubire? (Către Jim) Ce faci ca să îi dai tatălui tău un mesaj că îl placi?

Fiul: (după o pauză) Nu mă pot gândi la nimic.

T: Hai să-ţi spun altfel. Ce ştii cu cea mai mare siguranţă că ai putea face şi ar aduce un zâmbet pe faţa tatălui tău?

Fiul: Aş putea lua note mai bune la şcoală.

T: Hai să verificăm asta şi să vedem cum putem clarifica lucrurile. Alice, primeşti un mesaj de iubire de la Jim când el munceşte prin jurul casei?

Soţia:   Cred… el nu face prea multe.

T: Deci, de acolo de unde stai, Alice, nu primeşti foarte multe mesaje de iubire de la Jim. Spune-mi Alice, are Jim vreo altă modalitate, la care poate nu se gândeşte acum, şi care ţie ți-ar transmite că el este fericit când tu eşti prin preajmă?

Soţia: (Încet) Într-o zi el mi-a spus că arătam drăguţ.

T: Cât despre tine, Ralph, este percepţia lui Jim corectă, că dacă el ia note mai bune la şcoală tu vei zâmbi?

Soţul: Nu îmi imaginez că voi zâmbi.

T: Am auzit că tu nu consideri că el ia note bune, dar ai zâmbi dacă ar face-o?

Soţul: Bineînţeles, la naiba, aş fi bucuros.

T: Când te gândeşti la treaba asta, cum crezi că i-ai arăta-o?

Soţia: Nu poţi şti niciodată dacă îl poţi mulţumi vreodată.

T: Noi am descoperit deja că tu şi Ralph nu aţi dezvoltat modalităţi extrem de clare de a vă arăta sentimente de prețuire unul altuia. Poate tu, Alice, observi acum asta între Jim şi Ralph. Ce crezi Ralph? Crezi că ar fi greu pentru Jim să îşi dea seama când a reuşit să-ți fie pe plac?

   

Fragment din volumul Terapia familiei  de Virginia Satir.

  


Deşi există şi socri care te „ung” la inimă, numeroase persoane căsătorite se plâng de neînţelegere cu aceştia. Şi ceea ce scapă multora din vedere este că „atunci când ai probleme cu socrii, ai probleme în căsătorie”. Socrii „toxici” sunt cei al căror comportament ne afectează sănătatea psihică, emoţională, respectul de sine şi relaţia cu partenerul.

       

 

  

În funcţie de dominanta negativă, literatura de specialitate distinge:

  • „criticul”, cel care vânează greşeli reale sau imaginare,
  • „autoritarul”, care nu se poate stăpâni să nu ne controleze viaţa,
  • „acaparatorul”, care are pretenţii permanente asupra timpului nostru,
  • „stăpânii haosului”, adică socrii vicioşi care ne atrag în rezolvarea unor probleme şi achitarea de datorii care nu se mai termină.

Avem o serie de credinţe cu privire la socri, ce sunt simple mituri. Aşa se face că, deşi observăm că relaţia cu viitorii socri poate „scârţâie” încă de la început, sperăm că, după nuntă, după ce vor ajunge să ne cunoască şi să avem un copil, relaţia se va îmbunătăţi. Totuşi, chiar după nuntă, „majoritatea oamenilor află că socrii otrăvitori sunt consecvenţi”, că ei „ştiu”, în continuare, ce este mai bine pentru tine şi pentru copilul tău (Susan Forward & Donna Frazier, „Socrii toxici. Strategii pentru protejarea căsătoriei„, Editura Trei, Bucureşti, 2010).

   

   

  

Ne iluzionăm că vom câştiga simpatia acestora dacă facem compromisuri şi executăm ceea ce ei deliberează. Însă, văzând că vrem să le facem pe plac, unii socri măresc miza până într-acolo unde vor face o solicitare imposibilă. De exemplu, să doarmă şi ei în patul conjugal, cu partenerul tău, pentru a se asigura că nu faceţi copii, pentru simplul motiv că ei nu consideră că este momentul oportun. Iar dacă te conformezi docil tuturor solicitărilor, îţi vei pierde şi respectul de sine, îţi periclitezi poate mântuirea şi nici socrii nu vor ajunge să cunoască omul din spatele măştii.

           

Triunghiul cu socrii

Problemele cu socrii sunt urmarea faptului că partenerul nu te susţine în trasarea unor limite, ceea ce generează un triunghi familial: socrii, partenerul tău şi tu. Socrii „toxici” profită la maximum de privilegiul de a fi „al treilea” membru din cuplu, pentru a încălca sistematic regula de amabilitate şi respect pe care o impun relaţiile civilizate cu semenii, „cu scopul de a măcina loialitatea partenerului faţă de tine”. Aceştia folosesc

„bogăţia sau dependenţa, pretenţia lor de o viaţă la iubirea partenerului, vârsta sau autoritatea – pentru a-şi controla copilul şi, în cel mai rău caz, pentru a submina relaţia adultă, independentă, dintre tine şi perechea ta”, conform aceloraşi autori.

Socrii critici se folosesc de orice interacţiune cu tine pentru a-şi etala calităţile superioare. Insistă, sâcâie, dau sfaturi, cicălesc. Unii merg până acolo încât să afirme că îşi iubesc copilul mai mult decât poţi tu să îl iubeşti ca soţ, pentru că iubirea de părinte este mai mare decât iubirea dintre soţi. Sacrificiile pe care le fac părinţii nu le va putea face şi soţul, pe principiul că mama sau tata sunt unici, dar soţii pot fi mai mulţi. Nu este nevoie să greşeşti cu ceva pentru a primi o ploaie de reproşuri, este suficient să exişti în calitatea de ginere sau noră, pentru a stârni şi a provoca animozităţi. (…)

Citește mai departe recenzia volumului Socrii toxici în ziarul Lumina.

     


Dna L. schițează un pastel îngroșat pe o foaie albă, povestind în același timp cu psihoterapeuta sa despre planurile sale de a lua lecții de artă după terminarea curei. Privește spre desenul de pe șevalet. La început vede doar o „amoebă”, ceva ce plutește într-o ”apă noroioasă”. În desenul nefigurativ, se disting trei linii îngroșate. ”Dacă ar fi oameni, cine ar fi?”, întreabă terapeuta. ”Probabil că asta, de la mijloc, sunt eu”, răspunde pacienta, o tânără de 27 de ani proaspăt divorțată și înspăimântată de perspectiva că nu va putea fi o mamă bună pentru cei doi copii.

Linia mai apropiată de ea i se pare că este fata sa, Lori, pe care știe că trebuie s-o protejeze mai mult, căci e mai sensibilă și mai temătoare. Dar, de fapt, și ea are obsesii și temeri similare. Numai că fuge de ele. Or, desenele sunt ocazia ideală de vorbi deschis despre furie și suferință. Sunt prilejul unei

”conștientizări însuflețite care permite ca tot felul de lucruri ce odată păreau inexplicabile să capete sens”, scrie Judith Aron Rubin în volumul pe care-l coordonează, Art-Terapia. Teorie și practică.  

  

 

   

Psihiatru de orientare psihanalitică, Rubin a fost președinte al Asociației Americane de Art-Terapie, de unde și deschiderea sa față de restul orientărilor psihoterapeutice. A invitat în tratatul de peste 500 de pagini specialiști din toate orientările majore, de la jungieni și gestaltiști la cognitiviști și terapuți de familie. Previzibil, discipolii lui Jung caută în desenele pacienților arhetipurile ”umbrei” sau ”Marii Mame”, terapeuții umaniști cred că scopul final al artei în terapie constă în autenticitatea și plenitudinea trăirilor clienților, pe când specialiștii în terapia familială caută să vadă ce fel de relații există acolo pornind, de pildă, de la desenul unui copil fără mâini cu bunica aproape și cu mama alungată într-un colț al planșei.

Dar nu e vorba doar despre desen: modelajul în plastilină folosit pentru un copil orb cu retard, muzica și dansul utilizate pentru conștientizarea propriilor cenzuri sau tapițeria după o poză cu cineva drag care a murit (pentru desensibilizare și doliu) sunt modalități la fel de potrivite în art-terapie.

 

 

 

La fel de diverse pot fi și interpretările expresiilor artistice, care variază de la un caz la altul. Când vrei să înțelegi mesajul pacientului, nu trebuie să te mulțumești cu aplicarea unui simbolism universal (mitologic), așa cum procedează psihanaliștii, atrage atenția Josef E. Garai, specializat în art-terapia umanistă. El amintește cazul unui tânăr director executiv care visează cum se cațără pe un port-drapel foarte înalt și cade cu puțin înainte de a ajunge în vârf. Văzând că interpretarea facilă legată de pierderea potenției sexuale este inadecvată, terapeutul pune lucrurile în context:

”Port-drapelul este simbolul pentru dorința sa de a ajunge în vârful ierarhiei în cadrul companiei”.

Art-terapia este, pentru adult, o modalitate de individuare, de dezvoltare personală și de mai bună coabitare cu propriile temeri și răni nevindecate. Însă această tehnică este inițiată la începuturile psihanalizei mai ales pentru a ajuta copii să spună lucruri pe care nu pot sau nu știu cum să le verbalizeze.

 

 

 

Un exemplu interesant vine din partea terapiei comportamental-cognitive, considerate adesea mult prea rece și rațională pentru a fi de folos celor mici. Larry e un puști hiperactiv, cu retard, care tocmai a dat foc camerei sale, povestește psihiatrul Ellen Roth. Ajutându-l să picteze și să construiască din bucați din lemn o casă, terapeutul l-a impulsionat pe mai multe planuri: băiatul și-a dezvoltat gândirea spațială, a căpătat încredere în sine desenând tot mai bine, și-a domolit sentimentul de vină printr-o reparație simbolică și a putut într-un final să vorbească despre trauma incendiului.

 

Fără să epuizeze terapia, tehnica art-terapiei are două avantaje majore:

  • fisurează subtilele barierele afective autoimpuse de pacient și
  • poate fi adaptată oricărei orientări terapeutice.

Dacă trauma îngheață creierul nostru emoțional (amigdala), atunci jocul, fantezia, realizarea repetitivă a artei nu fac decât să dezghețe imaginile traumatice și să ofere un sentiment de control asupra ”darurilor Pandorei”.

  

%d blogeri au apreciat: