Tag Archive: tată



Nimeni-micaDouă ecouri proaspete la recenta traducere a romanului NIMENI semnat de scriitoarea pariziană Gwenaëlle Aubry:

# Într-un interviu-reportaj apărut în numărul de pe ianuarie al revistei ”The One”, Alina Vîlcan scrie:

”Poetic și halucinant, NIMENI este portretul încărcat de emoție al unui tată maniaco-depresiv, văzut de o fiică ce încearcă astfel să îl înțeleagă, să și-l apropie, reconstruindu-l din frânturi de amintiri, din fragmentele unui manuscris răvășitor ținut ani de-a rândul de acel părinte straniu, adesea absent, chiar și când erau împreună, mereu neînțeles. Un avocat cu minte tulbure și suflet de poet, care-și trăiește viața într-un vârtej al tristeților și nevrozelor cu nimeni împărtășite”.

# Un roman, deci, despre bucățelele în care se risipește identitatea fiecăruia, așa cum o spune chiar autoarea (cercetător în filosofie antică la CNRS) în interviul acordat pentru ”The One”:

”Romanele mele tratează problema unui eu făcut din mai multe euri, se referă la necesitatea de a fi atenți la toate eurile noastre. În NIMENI fac referire la o lucrare despre Plotin la care am scris mult timp. Or, potrivit lui, în fiecare dintre noi se ascund de fapt mai mulți. E acolo cheie de lectură, ba chiar de descifrare a procesului de scriere a romanului meu”.

# În al doilea număr din ianuarie al săptămânalului Observator cultural, Cristina Manole apreciază pătrunderea psihologică a autoarei, dar și tehnica literară:

”Gwenaëlle Aubry (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident”.

  

Reclame

Gwenaëlle Aubry (n. 1971), una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani, este autoarea lui NIMENI, roman recent tradus la Pandora M. Florina Pîrjol a intervievat-o pe romanciera-filosof pentru Observatorul cultural. Iată un fragment din consisentul dialog:

Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.

Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.

Nimeni-micaDeci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?

Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze „de romanţat“, pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de „filozofice“, dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă „de romanţat“, m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică „de romanţat“? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.

Şi ce conţinea acest manuscris?

Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic „eu“, voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.

Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?

E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura…

 


Duminică 23 noiembrie 2014, de la orele 12.00, vă invităm să o întâlniţi pe autoarea franceză Gwenaëlle Aubry (Premiul Femina 2009) la standul Grupului Editorial Trei de la târgul de carte Gaudeamus.

  

gwenaelle-aubry

  

Prozatoare și apreciată cercetătoare în filosofie (a tradus din Plotin, de pildă), Gwenaëlle Aubry îşi va lansa romanul Nimeni. Alături de Gwenaëlle Aubry se vor afla: Svetlana Cârstean (scriitor) şi Magdalena Mărculescu (director editorial Grupul Editorial Trei).

  • Scriitoarea și criticul Simona Sora, despre felul în care romanciera franceză dă glas părintelui ei rătăcit în nevroză:

„Dacă tata ar fi trăit, spune Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un cuvânt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle Aubry în Nimeni, a trebuit să încep să scriu. Romanul familial şi, mai ales, figura Tatălui retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă pentru Gwenaëlle Aubry a da o voce unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă a-l autoriza să existe măcar după moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem – s-ar putea numi Nimeni aşa cum foarte bine s-ar putea numi Noi, toţi.”

  •  Nimeni-micaDar cum de tatăl, apreciat profesor de Drept, devine un NIMENI? Răspunde scriitoarea Gabriela Adameșteanu:

„Un apreciat profesor de Drept lasă moştenire un manuscris în care, povestindu-şi boala (un sindrom maniaco-depresiv), şi-a căutat identitatea pierdută. Boala l-a transformat într-un nimeni, dar comentariul profund, nuanţat, al fiicei, îl recompune din măştile ordonate alfabetic. Două voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea. O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil scrisă, despre legături indestructibile de familie, despre graniţa incertă dintre literatură şi proiecţiile psihice.”

  • Despre autoare:

Gwenaëlle Aubry (n. 1971) este scriitoare, traducătoare a lui Plotin, doctor în filosofie, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Personne (Nimeni) a apărut în 2009 şi a fost recompensat cu Premiul Femina. Personne (Nimeni) a fost tradus în zece limbi, iar ediţia din Statele Unite a beneficiat de prefaţa lui Rick Moody, autorul bine-cunoscutului roman The Ice Storm, cel care spunea despre Nimeni că este „o bijuterie literară” și că ”se remarcă în literatura contemporană europeană prin strania claritate.”

 

%d blogeri au apreciat asta: