Tag Archive: Tara Galilor



Bookblog recomandă romanul SFÂRTECĂRI de Niall Griffiths, o poveste care va fi, cu siguranță, pe placul fanilor lui Irvine Welsh, Chuck Palahniuk și Jack Kerouac:

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Ţara Galilor reprezintă o fărâmă  neglijabilă a Regatului Unit şi o destinaţie turistică  mai degrabă exotică, de încercat după ce ne-am plictisit de sejurul clasic la mare sau la munte. Multe dintre personajele cărţii de faţă au ajuns în Aberystwyth, un orăşel galez de coastă, în ipostaza de turişti. Împotmolirea lor acolo are ceva din vlăguirea care-l ţintuieşte pe Hans Castorp în muntele vrăjit. Punctul comun al acestor personaje este dependenţa de droguri sau de alcool; mai presus de personalitatea fiecăruia se află nevoia de a obţine următoarea doză. (…)

   

       

 Citește și: “Când tripuieşti, încep să se întâmple chestii ciudate”

   

Dacă  până acum dependenţii de droguri erau portretizaţi clişeic drept locuitori ai metropolelor, Sfârtecări trece dincolo de imaginea contemporană idealizată a zonelor rurale. Turiştii vin în preajma Aberystwythului

„să vadă sate mici şi ciudate, munţi şi lacuri şi poate să vadă care sunt preţurile cabanelor de vacanţă şi ce văd? Nişte sperietori de ciori care aleargă prin pădure – cad – borăsc…”.

Însă, conform observaţiei amare a unuia dintre protagonişti, aceia ce se întorc acasă după sejurul rustic nu au văzut, în fond, decât ceea ce au vrut să vadă: dincolo de suprafeţele văruite în alb ale căsuţelor, sărăcia, incestul, fabricile de droguri şi bombe, violenţa şi abuzurile de tot felul rămân vizibile doar pentru cei implicaţi direct în ele. (…)

   

Citește mai departe întreaga recenzie.

   


„Orice fan al Trainspotting va considera Sfârtecări un roman convingător, tulburător și fascinant” – The Times.

Romanul Sfârtecări al lui Niall Griffiths este cel de-al doilea tradus la Pandora M, după Kelly + Victor. Povestea se petrece într-un orășel de pe coasta vestică a Țării Galilor, Aberystwyth. Deși pare un fel de Macondo mitic și vels, e de fapt un foarte realist cimitir al disperaților, un punct terminus al oricărei speranțe, o Mecca a drogaților, alcoolicilor, micilor infractori și curvelor de ocazie, granița în care Europa se învecinează cu oceanul, dar și cu cea mai autentică lume a declasaților.

Înfrânți ai vieții și mai ales foarte tineri, Roger, Malcolm, Mairead, Sioned, Margaret, Paul, Colm, Laura, Liam, Bill etc. nu au altă alegere decât lenta autodistrugere cotidiană, prin practicarea tuturor orgiilor evazioniste imaginabile.

***

Fragment din romanul Sfârtecări:

Stau ascuns în grădină, sub fereastra locuinţei lu’ Iain scoţianu’. Stă deasupra unui magazin, ceea ce e bine, pentru că asta înseamnă că nu e niciun fraier la parter care să mă vadă şi să mă întrebe ce fac acolo sau să dea fuga la etaj şi să-i spună lu’ Iain. Sau chiar să sune la poliţie, ca să zic. Asta chiar că ar fi naşpa… De la fereastra de la etaj se aud voci şi muzică tehno tare, aşa că întind un prosop vechi sub ea, pe iarbă, ca să zic, aprind o ţigară şi aştept. N-ar trebui să dureze prea mult, ca să zic, dacă subofiţerii Dyfed şi Powys se suie odată în maşina aia… Acu’ câteva zile, nou’ şef al poliţiei bătea câmpii despre cum o să stârpească el ameninţarea drogurilor din vestul Ţării Galilor odată pentru totdeauna şi toate tâmpeniile ăstea. Abureli, omule. A oferit o recompensă pentru informaţii care ar conduce la arestarea unor dealeri cunoscuţi. Cretinu’. De parcă aş avea io nevoie de recompensa lor; îmi iau io recompensele mele. Păi altfel cum.

Grădina asta e o groapă de gunoi. Peste tot cutii şi sticle, chiar şi scutece de copii folosite, ca să zic. Tâmpitu’ ăla de Iain ar trebui…

BANG! BANG! ZBUFFFF!

Ah, cre’ că asta a fost uşa. În camera de deasupra e haos:

— Căcat! Aruncă-le!

— Cine e, Iain, spune-mi cine dracu’ e!

— Dă-te dracu’ din faţa mea!

ARUNCĂ-LE ODATĂ!

Da, uite cum încep să vină, o ploaie minunată, de la fereastră încep să curgă pliculeţele cu amfetamine şi heroină, pacheţele de plastic cu iarbă şi pastile… Toate plutesc în jos, ca nişte fluturi morţi, ca să zic, şi se opresc pe prosopu’ meu întins. Măsuri disperate, v-am spus. O seringă îmi vâjâie la vreo câţiva centimetri de nas şi se înfige în pământ, ca o versiune miniaturală a sabiei ăleia de la sfârşitu’ filmului ăla cretin Braveheart, cu cretinu’ ăla de Gibson. Putea să se înfigă în mine fără probleme… putea să iasă nasol faza asta.

— Unde e mandatu’! Arată-mi mandatu’, fraiere!

— Ce se întâmplă aici, poate cineva să-mi explice ce se întâmplă aici?

— Ieşi afară! N-ai niciun drept, prietene!

Împachetez prosopu’ cu grijă, ca să zic, îl bag sub geacă şi trag fermoarul până sub gât. Îmi trag pe cap gluga, apoi sar peste zidu’ grădinii dintr-o mişcare, sunt un adevărat Superman. Îmi pipăi punga norocoasă de sub geacă şi simt cum toate durerile mele dispar. Beton. Alerg până acasă în timp record. Mişto.

Niall Griffiths la un pahar de vorbă

***

N-ai observat niciodată că, atunci când tripuieşti, încep să se întâmple chestii ciudate? Adică chiar se întâmplă, ca să zic, nu doar în capu’ tău, chiar se întâmplă, în lumea reală… Lucruri ciudate. De fiecare dată.

Paulie intră în crâşma în care io, Malcolm şi Colm am băut toată dimineaţa şi toată dup-amiaza. Malcolm tocmai a făcut o afacere dubioasă cu nişte casete video furate sau aşa ceva, aşa că e plin de bani, ceea ce mie îmi convine, pentru că sunt lefter şi Colm la fel, da’ asta nu e ceva neobişnuit pentru ţiganu’ ăla tâmpit care nu ştie decât să se milogească.

Paul zice:

— Ce planuri aveţi pentru azi? Aveţi ceva? Ce ziceţi să băgăm nişte pastile şi să plecăm într-o călătorie undeva?

Sună bine, ca să zic, numa’ că io sunt puţin precaut cu tripuitu’ de data trecută, când era să-mi fac creieru’ varză, da’ Paulie a făcut rost de nişte pastile de LSD despre care ne asigură că sunt bune şi prietenoase, de parcă io n-aş şti asta, de parcă aş avea nevoie să-mi explice amatorii cum e cu drogurile, aşa că băgăm fiecare câte una, ca să zic, şi ieşim din oraş cu maşina lui rablagită, în timp ce la boxe cântă Manics, trandafiri la spital şi aşa mai departe, omule. O luăm printre munţi, trecem de cabana lu’ Bill şi intrăm pe strata Florida, ca să zic, şi ne întindem pe spate în curtea unei mănăstiri, aşteptând ca acidul să intre în acţiune şi să-şi facă număru’, ca să zic. Stau pur şi simplu acolo, întins… Doar ceru’ şi iarba, omule; asta mi-a plăcut întotdeauna la călătorii, e cea mai bună fază pentru acid, băiete, cum îmi zumzăie în cap ca albinele, cum râdem toţi patru, vorbim şi mestecăm fire de iarbă ca nişte ţărani. Sau oi. Pastilele sunt bune, omule, e distracţie garantată, chiar şi Colm e de acord, şi el de obicei nu e cu acidu’, iar Malcolm nu se mai poate opri din râs de unu’ singur. Paulie dansează, ca şi cum ar exista o muzică pe care el o ascultă, da’ nu există nimic, în afara păsărilor şi a insectelor…

Beton.

Ne ducem să ne uităm la mormântu’ lu’ Dafydd, Dafydd ap Gwilym, ca să zic, poetu’ ăla tâmpit, ştii, şi în timp ce stau acolo încep să simt energia acestui loc, încep să-mi imaginez călugări chelioşi, cu rase maro, plimbându-se în cerc pe acolo şi cântând imnuri de slavă zeilor… o gaşcă de indivizi cu torţe arzând şi furci la porţile mănăstirii… da’ e ca şi cum nu mi-aş imagina deloc, e ca şi cum mi-aş aminti, înţelegi ce vreau să zic? Ca şi cum aş putea să miros efectiv flăcările şi să aud vocile, şi aproape ca şi cum aş simţi atingerea oamenilor care trec pe lângă mine, le-aş simţi respiraţia…

Absolut uluitoare chestia asta, omule. E o senzaţie extraordinară, serios.

— N-a mai rămas cine ştie ce din mănăstirea asta, nu-i aşa? zice Malcolm, privind în jur. Îţi dă o senzaţie ciudată… e genu’ de loc despre care ar putea să bată câmpii Phil, ştii, cu fazele lui hippy…

Începe să-l imite pe Phil Bâlbâitu’, da’ fără să se bâlbâie, ca să zic, şi e atât de la fix, că toţi ne pişăm pe noi de râs.

— Am fost azi în strata Florida, am băgat nişte pastile şi am trecut pe la mormântu’ lu’Dafydd. Mi s-a părut ceva foarte psihedelic.

Îl imită perfect, cu vocea lui tremurată şi plângăcioasă. Râd de mă sparg, omule.

Mai stăm o vreme pe-acolo, prostindu-ne, ca să zic, şi savurând efectu’, apoi ne ducem la crâşma aia din Ponty, aia cu un nume lung, unde stăm până se întunecă. Dup-aia Paul ne duce cu maşina la crâşma din Goginan, aia druidă, ca să zic. E o crâşmă mişto asta; în timpu’ zilei se vede toată valea, vezi casele mici şi albe de pe coastele dealurilor, ca să zic, şi aburii care se ridică din pădure, exact ca în Twin Peaks… mişto de tot… linişte completă, ca să zic, şi plăcut… Încă îmi zumzăie în cap, acidu’ parcă mă face să plutesc, e absolut minunat, omule, şi tocmai sunt pe cale să mă duc la bar şi să mai iau un rând cu bani de la Malcolm când se întâmplă ceva ciudat, cum era şi cazu’ să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru că aşa e întotdeauna: uşa se dă de perete şi un moş tâmpit se năpusteşte în bar aproape înlăcrimat, cu faţa roşie, strălucitoare şi transpirată, cât pe ce să se cace pe el de emoţie:

— Repede, repede! Afară! O, Doamne, e acolo! Trebuie să veniţi să vedeţi, repede, înainte să dispară! Repede! E chiar pe cer, acolo, Dumnezeule!

%d blogeri au apreciat: