Tag Archive: Sydney Ellen Schultz



Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile “introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: “Du-te acasă şi tratează-te singur”?

Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă cărții “istorie a psihologiei moderne“, scrise de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu.

Și Dan C. Mihăilescu a reținut, în cronica sa de la ProTv, pe lângă structura bogată a cărții, și mulțimea de povești și experimente care dau culoare acestui volum de referință:

Plecând de la William James ajungem la epidemia de neurastenie. George Beard, un neurolog american, este cel care inventează termenul de ”neurastenie”, considerat a fi, atenție!, maladia tipic americană. American way of life, visul american, ducea la depresie, prin faliment, și deci la neurastenie…

 

Sursă: ProTv (Omul care aduce cartea) 


Aflăm zilnic despre câte o năzbâtie a „cercetătorilor britanici”, care ba au descoperit gena infidelităţii, ba ne vorbesc despre cum se curtează maimuţele, ba ne spun cum să ne educăm şefii.

O istorie a psihologieiPuţini ştiu însă că şi la începutul şi la mijlocul secolului XX se făceau experimente şi descoperiri cel puţin la fel de insolite. Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile „introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: „Du-te acasă şi tratează-te singur”?

Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă acestei „Istorii a psihologiei moderne„, scrise de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu. Cărţile de istorie a psihologiei care existau până acum pe piaţă sau în bibliotecile de la noi păcătuiesc fie pentru că lungesc investigaţia până la Platon şi Aristotel, fie pentru că înşiruie date seci, fără a oferi fundalul de viaţă şi social pe care s-au profilat concepte precum cel de „condiţionare operantă”, „autoactualizare” sau „complexul Oedip”.

Volumul de faţă prezintă principalele şcoli de gândire psihologice (de la structuralism şi behaviorism la psihanaliză şi psihologia cognitivă), fără să uite neuroştiinţele de ultimă oră sau ineditele studii din psihologia animalelor. Oferă extrase din marile cărţi ale unor James, Skinner, Köhler sau Maslow şi, mai ales, reface filmul palpitant şi plin de culoare al ultimelor două secole care au revoluţionat ştiinţa minţii. Veţi avea multe de învăţat de la Albert, copilul care a fost constrâns să se teamă de Moş Crăciun, de la Hans, calul care făcea calcule matematice, de la isterica Anna O., pacienta odată cu care s-a născut psihanaliza, dar şi de la computerul care l-a bătut pe Kasparov.

Cronică preluată din Business Magazin

   


V-aţi oferi voluntar să înghiţiţi un tub de cauciuc, iar acesta să vă ajungă până în stomac? Iar mai apoi cineva să toarne pe el apă caldă? Iar după aceea apă rece ca gheaţa, totul spre slava cercetării psihologice? Aveţi nevoie de un răgaz mai mare să vă decideţi?

   

   Fragment din:

O istorie a psihologiei  

  

Dacă aţi fi făcut studii postuniversitare de psihologie la Universitatea Cornell, de lângă New York, pe la începutul secolului al XX-lea, vi s-ar fi cerut, ba chiar impus să faceţi exact asta. Iar profesorul Edward Bradford Titchener, psihologul responsabil de experiment era o fiinţă atât de formidabilă, că aproape toţi studenţii consimţeau la lucrurile adesea cumplite pe care le cerea în numele ştiinţei. Studenţii furnizau date pentru sistemul psihologic pe care îl dezvolta. Cum? Luau asupra lor sarcina câte unei forme de introspecţie.

Introspecţia era o întreprindere serioasă la Cornell în acele vremuri, iar studenţii lui Titchener aflaţi la studii postuniversitare erau devotaţi muncii lor. Să ne gândim la tubul pentru stomac, bunăoară; li se cerea să înghită tubul, pentru a li se studia sensibilitatea organelor interne. Studenţii înghiţeau tuburile dimineaţa, şi rămâneau cu ele toată ziua.

Vă puteţi închipui că nu era uşor să-ţi duci la capăt activităţile de zi cu zi cu un astfel de tub introdus pe gât. Mulţi studenţi vomitau înainte de a fi în măsură să păstreze tubul introdus. În momente dinainte stabilite ale zilei, studenţii se duceau în laborator, ca să li se toarne apă caldă prin tub. După care făceau o descriere a senzaţiilor pe care le avuseseră. Ulterior, repetau procedeul cu apă rece. (…)

Titchener a preluat de la Külpe denumirea de introspecţie experimentală sistematică pentru a-şi descrie metoda. Ca şi Külpe, Titchener a recurs la relatări detaliate, calitative şi subiective ale activităţilor mentale din timpul actului de introspecţie. El s-a opus abordării lui Wundt, care favoriza măsurările obiective, cantitative, întrucât credea că nu e utilă în vederea descoperirii senzaţiilor şi imaginilor elementare ale conştiinţei care constituiau nucleul psihologiei sale.

  

  

%d blogeri au apreciat: