Inconștientul antrenat: spadasinul condus de sufletul sabiei sale

Câtă vreme inconştientul este unul instinctiv, nu îl depăşeşte pe cel al animalelor sau pe cel al copiilor mici.

Nu poate fi cel al omului matur. Acestuia din urmă îi aparţine inconştientul antrenat, în care toate experienţele conştiente prin care a trecut din pruncie sunt înglobate organic, constituind întreaga sa fiinţă. Din acest motiv, în cazul spadasinului, când acesta îşi ridică sabia, îndemânarea lui tehnică superioară împreună cu conştientizarea de către el a întregii situaţii se retrag undeva în fundal, iar inconştientul său antrenat începe să‑şi joace rolul în toată deplinătatea lui. Sabia se mânuieşte de parcă ar avea propriul suflet.

Atunci când spadasinul își înfruntă adversarul, el nu trebuie să se gândească la adversar, nici la el însuşi, nici la mişcările pe care le face sabia adversarului său. El doar stă acolo, cu sabia lui, care, uitând de orice tehnică, nu trebuie, de fapt, decât să urmeze dictatele inconştientului. Omul a renunţat la calitatea lui de mânuitor al sabiei. Când loveşte, nu el, omul, ci sabia din mâinile inconştientului este aceea care loveşte. Sunt poveşti în care omul însuşi nu şi‑a dat seama că îl doborâse pe adversar — totul inconştient. Acţiunea inconştientului este în multe cazuri pur şi simplu miraculoasă.

Fragment din Budismul Zen și psihanaliza, de 

Erich Fromm, Daisetz Teitaro Suzuki și Richard de Martino

 

”A nu avea nimic și a fi”: zen și psihanaliză

Unde ne duce toată această discuţie în ce priveşte legătura dintre budismul Zen şi psihanaliză?

Ţelul Zen‑ului este iluminarea: cuprinderea imediată şi negândită a realităţii, fără contaminare afectivă şi fără intelectualizare, realizarea relaţiei dintre mine însumi şi Univers. Această nouă experienţă este o repetare a percepţiei imediate şi pre‑intelectuale a copilului, dar la un nou nivel — acela al dezvoltării plenare la care omul a ajuns în planul raţiunii, al obiectivităţii şi al individualităţii sale. În timp ce experienţa copilului, una a imediatului şi a unităţii‑unicităţii, vine înaintea experienţei alienării şi a rupturii subiect–obiect, experienţa iluminării se află după ea.

Ţelul psihanalizei, aşa cum a fost formulat de Freud, este acela de a face inconştientul conştient, de a înlocui Se‑ul cu Eul. Sigur, conţinutul conştientului de descoperit se limita la o mică parte din personalitate, la acele imbolduri instinctuale care erau vii în copilăria mică, dar au fost supuse amneziei. Scoaterea acestora din starea de refulare era scopul metodei analitice. (…)

Citește și: ÎMPRĂȘTIEREA ca mod de a fi.

Fromm și gustul concentrării

Totuşi, dacă urmărim ţelul iniţial al lui Freud, acela de a face inconştientul conştient, până la consecinţele sale finale, trebuie să‑l eliberăm de limitările pe care i le‑a impus orientarea instinctuală a teoriei freudiene şi sarcina imediată de vindecare a simptomelor. Dacă ne propunem să recuperăm în totalitate inconştientul, atunci sarcina aceasta nu se poate limita numai la instincte şi nici la vreun alt sector limitat al experienţei, ci trebuie să acopere experienţa totală a omului total; scopul devine atunci acela de a depăşi alienarea şi ruptura subiect–obiect din actul de percepere a lumii, iar descoperirea inconştientului înseamnă depăşirea contaminării afective şi a cerebralizării, înseamnă de‑refularea, abolirea faliei din mine însumi dintre omul universal şi omul social, înseamnă dispariţia polarizării conştient–inconştient, înseamnă să ajung la starea de înţelegere imediată a realităţii, fără deformare şi fără influenţa perturbatoare a reflecţiei intelectuale. A fi conştient de inconştient înseamnă a fi deschis şi receptiv, a nu avea nimic şi a fi.

Fragment din

Budismul Zen şi psihanaliza, 

de Erich Fromm, Daisetz Teitaro Suzuki și Richard de Martino