Tag Archive: Susan Baur



Ce se întâmplă când psihoterapeutul se îndrăgostește de clientă? Iubirea (cea grijulie, nu cea sexuală) poate fi un ingredient în cadrul terapiei? Iată două întrebări de care terapeuții (mai nou, terapeutele) fug ca de ciumă. De ce? Susan Baur caută un răspun în cartea sa, Ora de intimitate:

***

Terapia relațională

În ziua de azi, clinicienii chemaţi să răspundă la aceste întrebări sunt femeile, şi nu numai pentru că ele reprezintă acum două treimi din totalul psihoterapeuţilor şi numărul lor este în creştere, ci şi pentru că ele sunt deosebit de receptive la ideea că relaţia dintre terapeut şi client este cea care face terapia să funcţioneze. (…) Deloc surprinzător, clinicienii femei au un mod diferit de-a proceda, şi, chiar dacă există multe forţe care înrâuresc ocupaţia psihoterapiei, femeile îşi fac şi ele simţită influenţa.

Unul din moduri este prin a încuraja un curent relativ nou de gândire, denumit şcoala terapiei relaţionale. Terapia relaţională îşi propune să-i aşeze pe terapeut şi pe client într-un raport de egalitate mult mai clar pronunţat decât în terapiile convenţionale, şi pune accentul pe efectul curativ al relaţiei care se stabileşte între cei doi. Terapia relaţională nu doar că este primită cu braţele deschise de terapeuţi şi pacienţi, care-o văd drept modalitate firească de-a intra în relaţie cu alţi oameni şi drept metodă eficace de-a se reechilibra, ci stimulează şi adoptarea unei noi optici asupra legăturilor dintre medic şi pacient.

Ca de la părinte la copil

Ideile lui Ferenczi despre analiza reciprocă şi despre realul raport care se dezvoltă, în pofida atitudinii profesionale a unui clinician, au ajuns să fie azi mai în vogă decât în timpul vieţii lui.

Paradoxal, feminizarea psihoterapiei ameninţă să reteze scurt tocmai câteva din întrebările al căror răspuns speră să-l inspire.

  • În primul rând, multe din femeile care susţin terapia relaţională refuză cu emfază să ia în considerare atracţia care s-ar putea să facă parte din tabloul general.
  • Şi în al doilea rând, cu atâtea femei care inundă domeniul, este foarte probabil să se reducă problema sexului între un medic şi o fostă pacientă, diminuându-se deci imperativul de a-i investiga incidenţa.

Reţelele organizate pentru ajutorarea victimelor abuzului sexual, precum şi seminariile şi atelierele de discuţii le explică adeseori clientelor că sentimentele şi acţiunile sexuale nu au ce căuta, sub nicio formă, în terapie. Unica relaţie admisibilă, subliniază toate aceste forumuri, este o legătură proteguitoare şi de încurajare benefică între terapeut şi clientă.

Atât de mare este spaima că orice formă de atracţie erotică va duce la abuz, încât lui Eros nu i se îngăduie să pătrundă în nicio discuţie serioasă despre terapie. Cu alte cuvinte, s-ar părea că, deşi noua generaţie de clinicieni femei adoptă o nouă perspectivă asupra relaţiei terapeut–client, multe insistă să facă acest lucru din poziţia sigură, lipsită de orice risc, a unui cadru conceptual parental.

Magnetism animal/intimitate/dragoste

Ele se arată vitejeşte dispuse să înlăture amortizoarele care prin tradiţie i-au separat pe doctor şi pacient − bagheta de sticlă a lui Mesmer şi transferul freudian, de exemplu −, dar numai în măsura în care le pot înlocui cu convingerea că terapia este în esenţa ei un duet părinte-copil. Aşa cum i-am auzit spunând pe clinicienii de ambele sexe, dacă un practician realmente se simte ca un părinte, un foarte puternic tabu îl va proteja de tentaţia de-a ceda atracţiei.

În prezent, se consideră că este necesar să existe o triplă potrivire sau compatibilitate între doctor, pacient şi obiectivele terapiei, pentru ca tratamentul să fie eficace. Dar, pe parcursul a treizeci şi ceva de ani de discuţii, două aspecte ale acestei relaţii de bună potrivire au fost în mod repetat afirmate, rămânând însă hotărât nestudiate.

Unul este reciprocitatea relaţiei doctor–pacient, inclusiv schimbările − bruşte şi profunde sau treptate şi subtile −, pe care terapia le stimulează în clinicieni. Celălalt este fervoarea caracteristică unei bune relaţii doctor–pacient. Forţele ilogice şi profund emoţionale care stau la baza relaţiei au părut să fie mult prea aproape de iubirea romantică, pentru a putea fi cercetate în condiţii de siguranţă. Denumite uneori sugestie (Chertok) sau magie (E. Fuller Torrey), magnetism animal (Mesmer), intimitate (Nouwen) şi, în rare ocazii, dragoste (Havens, Hillman), aceste schimburi preverbale sau nonverbale circulă în tăcere între doctor şi pacient.

Ca-n Evul Mediu

În ciuda sărăciei de studii serioase în acest domeniu, eu voi lansa ideea că o formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Deşi se pot face multe observaţii în sprijinul acestei poziţii, eu nu voi invoca decât două.

  • Una este aceea că relaţia doctor–pacient are multe elemente în comun cu tradiţia occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalereşti, în accepţia moravurilor din Franţa medievală. Ambele reprezintă un mod ideal − şi, în istoria lumii, unul neobişnuit − de a trata altă persoană.
  • Cealaltă este aceea că „travaliul“ pe care îl fac în lume atât relaţia doctor–pacient, cât şi dragostea însăşi rezidă în crearea unor persoane individualizate. Cu toate că numai unii clinicieni − cum ar fi specialiştii în psihologia dezvoltării, psihanaliştii şi consilierii pastorali − vorbesc deschis despre rolul iubirii în dezvoltarea unui sine, eu sunt de părere că, în terapia pe termen lung, dragostea este forţa modelatoare şi formatoare care creează şi apoi întreţine ceea ce noi numim indivizi.

Acum să ne întoarcem spre dragostea romantică.

Dacă este adevărat că „un bărbat adevărat freamătă ca un broscoi gata de salt ori de câte ori zăreşte o femeie frumoasă“, atunci foarte probabil că acele 95 de procente din clinicienii bărbaţi şi acele 76 de procente din clinicienii femei, care au declarat într-un sondaj că se simt atrase erotic de anumite cliente/anumiţi clienţi, nu exagerau, spune Susan Baur în recent tradusa carte Ora de intimitate.

N-a fost chiar așa

Dorinţa carnală, romanţiozitatea, atracţia erotică − toate păşesc sfioase în cabinetul de consultaţie, dar ce anume mai fac ele acolo, în afară de-a provoca necazuri? Un foarte mic număr de clinicieni contemporani au avut destul curaj să descrie în amănunt dragostea şi dorul pe care le-au simţit în cabinet − sub rezerva de-a preciza că nu a fost o experienţă chiar-atât-de-reală şi sub rezerva de a-şi fi păstrat tot timpul controlul asupra ei.

Vinovăție și contratransfer

Un exemplu este articolul plin de compasiune al lui Michael Tansey, intitulat „Atracţia sexuală şi temerea în cadrul contratransferului“. Subliniind că

„profesiunea noastră rămâne paralizată de temerea în faţa unui contratransfer de natură sexuală sau pătimaşă“

şi argumentând că neputinţa de a examina aceste sentimente pregăteşte terenul fie pentru o traducere în act distructivă, fie pentru o repliere dăunătoare, Tansey a avansat ideea că sentimentele sexuale în terapie sunt ceva obişnuit şi că „toţi suntem vulnerabili la a comite o formă sau alta de transgresiune“. El însuşi a devenit

„tot mai conştient de existenţa unor simţăminte sexuale şi romantice [faţă de o pacientă cu o depresie profundă], însoţite de teamă nelămurită şi vinovăţie, care interferau cu capacitatea mea de a mă arăta curios în privinţa reacţiei mele tot mai intense“.

Țipete de spaimă

Ce şanse avem noi să aflăm ceva despre dragoste în cadrul terapiei, dacă reacţia noastră cea mai frecventă este „să tragem oblonul“ în prezenţa ei? Din fericire pentru noi, Tansey s-a surprins dând înapoi şi a mai aruncat o privire. Pe această pacientă anume o trata de trei ani, când a observat prima oară cât este de atrăgătoare. Nu a discutat sentimentele împreună cu ea şi nu putea şti cu certitudine dacă interesul lui a fost cauza sau efectul schimbărilor apărute în preocupările pacientei.

Într-o zi, însă, ea a început să suspine şi să-şi ceară scuze la nesfârşit − lucru care nu-i stătea deloc în obicei. Când Tansey s-a aplecat înainte şi a privit-o în ochi, sperând s-o liniştească, ea a ţipat de parcă încerca s-o violeze cineva. Ţipetele ei de spaimă şi implorările au continuat pe tot parcursul şedinţei. Tansey era înnebunit de îngrijorare.

Semnale inconștiente

După vreo alte câteva şedinţe, însă, el a ajuns să fie convins că asistase la defularea violentă în conştient a unor amintiri până atunci reprimate, despre un abuz sexual petrecut în copilărie. Posibil ca primele semne de revenire a acestor amintiri să-i fi declanşat lui Tansey interesul sexual − sau poate că tocmai invers. În ambele cazuri, gestul lui plin de solicitudine şi nicidecum provocator, de-a se apleca în faţă, provocase erupţia acestor sentimente.

Afectele erotice ale lui Tansey s-au domolit rapid şi, privind lucrurile în retrospectivă, el a avut senzaţia că atracţia pe care o simţise îi trimitea un semnal despre conflictele sexuale reprimate ale pacientei, care lui îi scăpaseră iniţial. El a conchis că legătura terapeut-pacient este uneori un conductor înfricoşător de sensibil al simţămintelor intense şi ascunse şi a spus că acum realizează cu şi mai multă putere în ce grad această legătură poate atât să ajute, cât şi să lezeze. (…)

Sacrificarea iubirii

Fiinţa umană are o teamă naturală de străini, şi nicăieri nu-i mai evident acest lucru decât printre bolnavii psihici şi cei cu tulburări emoţionale. Şi totuşi, natura noastră sexuală contracarează această spaimă endemică şi permite apariţia conexiunii şi a comunicării acolo unde-ar trebui în mod normal să domnească frica. Conştient şi inconştient, recunoaşterea masculinităţii sau a feminităţii noastre acţionează în cadrul orei de intimitate şi se exprimă într-o mare varietate de moduri.

Dar „psihanaliştii din majoritatea şcolilor… se feresc să-i descrie profunda plăcere“, spune Bollas.

Pentru că Freud a proscris ideea că analiza ar putea produce în vreun fel gratificaţie sexuală şi nimeni n-a cutezat să observe că, deşi conceptul a fost exilat, plăcerea a rămas. (…)

Astfel, plăcerile moderat erotice ale relaţiei doctor–pacient sunt oferite drept sacrificiu ritual, în parte, poate, pentru a-i feri pe terapeuţi de trăiri prea intens plăcute, ceea ce ar putea duce la iniţiativă în fapt şi la sfârşitul terapiei, iar în parte pentru că tradiţia freudiană nu este uşor de contrazis.

Fragment din Ora de intimitate de Susan Baur, psiholog clinician din New England, SUA.

%d blogeri au apreciat: