Tag Archive: suedia



Fragment din cronica lui Marius Chivu la volumul de poezie al Athenei Farrokhzad, ALBDINALB (citiți întrega recenzie în Dilema Veche):

Născută în 1983 la Teheran, într-o familie nevoită să părăsească Iranul pentru Suedia din motive politice, Athena Farrokhzad pune în scenă în această carte a vocilor familiei un teatru imaginar, despre condiţia dezrădăcinării şi a imposibilei întoarceri, sau, în termeni politici, despre conflictul dintre identitate şi integrare, dintre tradiţie şi revoluţie, dintre cultură şi rasă.

Deschiderea acestui poem – semnificativ inclusiv din punct de vedere formal, căci versurile sînt scrise în alb, pe bande de fond negru –, conţine premisele unui „fals dialog de bucătărie“, cum îl numeşte Svetlana Cârstean, în care sînt implicaţi imaginar o mamă, un tată, o bunică, un unchi şi un fiu, toate aceste voci deopotrivă ale revoltei şi nostalgiei, avînd fiecare o anume identitate şi o anume poziţie:

 

Familia mea a ajuns aici într-o tradiţie marxistăAlbdinalb

Mama mea a umplut imediat casa cu fleacuri de Crăciun

A cîntărit argumentele pro şi contra bradului de plastic

ca şi cum asta ar fi fost problema ei

Ziua făcea diferenţa între vocalele lungi şi scurte

ca şi cum sunetele ieşite din gura ei

ar fi putut curăţa uleiul de măsline din piele

Mama mea lăsa să curgă prin sintaxă decolorantul

De cealaltă parte a punctuaţiei silabele ei deveneau mai albe

decît o iarnă norlandiană

Mama mea ne construia un viitor bazat pe cantitatea vieţii

În boxa casei de la periferie alinia cutii de conserve

ca înainte de război

(…)

Mama mea a spus: Se pare că nu ţi-a trecut niciodată prin cap

că în numele tău îşi are originile civilizaţia

Mama mea a spus: Întunericul din pîntecele meu e singurul întuneric

pe care-l stăpîneşti…

  

Cel mai intens conflict al acestei puneri în scenă a familiei de imigranţi este cel dintre mamă şi fiică, singura a cărei voce nu se aude în carte, dar a cărei revoltă se poate citi în negativul vorbelor celorlalţi, în al căror nume ea scrie, de fapt, acest poem. Mama este personajul aparent cel mai adaptabil, dispus să uite şi să se conformeze unei alte identităţi culturale, idealul ei fiind unul domestic, nicidecum politic, astfel că împotrivirea fiicei la noul statut existenţial este privit nu doar ca o formă de nerecunoştinţă, dar chiar ca pe o decădere.

Tatăl, revoluţionarul marxist de altădată, persecutatul politic şi torturatul, recunoaşte în atitudinea fiicei o anume continuitate revoluţionară, în timp ce fiul, figură mai individualistă, pare că se plasează undeva între:

  

Tatăl meu a spus: Fratele tău s-a bărbierit înainte să-i crească barba

Fratele tău a văzut faţa teroristului în oglindă

şi a vrut o placă de întins părul cadou de Crăciun

Fratele meu a spus: Aş vrea să mor cîndva într-o ţară

unde oamenii să-mi poată pronunţa numele.

  

Bunica este vocea trecutului mereu evocat în tonuri nostalgice, un trecut care există în amintire, în timpul unui prezent mai degrabă indiferent. În fine, unchiul este dublul tatălui, cel care evocă trecutul în termenii nedreptăţii, ai violenţei şi sîngelui vărsat, fiind, în acelaşi timp, şi vocea mai apropiată fiicei absente, dar retrase să scrie poemul:

 

Unchiul meu a spus: Războiul nu a încetat niciodată

Tu ai încetat să mai fii victimă de război

Unchiul meu a spus: Nu uita că singurul lucru care contează într-o revoluţie sînt verdictele

fiicelor printre rîndurile poemelor.

  

Poemul aparţine familiei, dar tot ce spune familia poate fi folosit „la timpul cuvenit“ împotriva ei.

   


Copilul german un nou roman semnat de Camilla Läckberg a apărut de curând în rafturile librăriilor. Este cea de-a cincea carte a scriitoarei suedeze, după Prințesa ghețurilor, Predicatorul, Piază rea și Cioplitorul în piatră.

De această dată, Camilla Läckberg îmbină o poveste contemporană cu experiența emoționantă de viață a unei tinere femei din anii ‘40.  

 

“Absentă, băgă în gură o caramea cu ciocolată Dumlekola, pentru a se consola, în timp ce aruncă o privire spre caietele aflate pe birou, lângă computer. Textul limpede al mamei sale îi cerea imperios atenția. Era dezbinată între teama de a se uita la cele scrise de Elsy și curiozitatea legată de ce ar fi putut găsi. Încetișor, se întinse după primul caiet. Îl cântări în mână. Era subțire, asemănător maculatoarelor folosite în școala primară. Erica își trecu degetele peste copertă. Numele fusese scris cu stiloul însă, odată cu trecerea anilor, cerneala albastră pălise. Elsy Moström.

Acela fusese numele de domnișoară al mamei sale. Luase numele de Falck în urma căsătoriei cu tatăl Ericăi. Erica deschise caietul cu precauție. Paginile erau liniate cu albastru. În partea de sus era trecută data: 3 septembrie 1943. Citi prima propoziție:

Nu se mai termină odată războiul acesta?

 

Fjällbacka, 1943

 

Nu se mai termină odată războiul acesta?

Elsy ronțăi capătul stiloului, gândindu-se la ce ar mai fi putut scrie. Cum să transpună în cuvinte sentimentele pe care le avea în legătură cu acel război care nu implica și propria ei țară, dar totuși o făcea? Îi părea ciudat faptul că scria un jurnal. Nu știa de unde-i  venise ideea, însă era ca și cum simțise nevoia de a-și formula toate gândurile cu privire la traiul pe care îl ducea, trai ce-i era atât familiar, cât și necunoscut.

Din unele puncte de vedere, abia dacă își mai amintea vremurile dinainte de război. Avea treisprezece ani, curând urma să împlinească paisprezece; avusese doar nouă ani la izbucnirea conflictului. De-a lungul primilor ani, ei nu observaseră prea mari diferențe, cu toate că adulții păreau să acorde lucrurilor o atenție sporită, devenind brusc interesați de știri, atât de cele din ziare, cât și de cele de la radio. Atunci când stăteau în sufragerie și ascultau radioul, păreau agitați, temători și, într-un mod straniu, captivați. În ciuda situației, evenimentele ce se desfășurau în lume erau captivante — amenințătoare, însă captivante. În rest, viața părea cam la fel ca și până atunci. Vasele plecau în larg, apoi se întorceau acasă. Uneori, captura era bună. Alteori nu. Pe țărm, femeile își vedeau de sarcinile zilnice — aceleași sarcini pe care le îndepliniseră și mamele, și bunicile lor. Aveau copii de născut, rufe de spălat, case de rânduit. Era un ciclu nesfârșit, însă războiu amenința să le tulbure atât deprinderile obișnuite, cât și realitatea de zi cu zi. Încă din copilărie, ea fusese conștientă de acea tensiune mocnită. Iar în clipele respective, războiul aproape că venise peste ei.

— Elsy? își auzi mama strigând-o de la parter.

Închise repede caietul, punându-l în sertarul de sus al micului său birou aflat lângă fereastră. Își petrecuse atât de multe ore stând la el, făcându-și temele, însă odată încheiată perioada școlii, biroul nu-i mai servea la nimic. Se ridică, își netezi fusta, apoi coborî la mama sa.

— Elsy, mă poți ajuta cu apa?

Chipul mamei părea sleit și cenușiu. Își petrecuseră întreaga vară locuind în cămăruța de la subsol, în vreme ce restul casei îl închiriaseră vizitatorilor estivali. Pentru banii primiți, trebuiau să spele, să gătească și să-i servească pe chiriași — un avocat din Göteborg, alături de soția lui și de cei trei copii neastâmpărați — cu toții extrem de pretențioși. Mama lui Elsy, Hilma, fusese nevoită să lucreze neîncetat, cât era ziua de lungă, ba chiar și seara, spălând rufe, pregătind coșuri de picnic pentru excursiile lor cu barca și făcând ordine după ei prin casă. În același timp, mai trebuia să se ocupe și de propriile ei treburi.

— Stai jos și te odihnește o clipă, mamă, zise cu blândețe Elsy, punându-i șovăitor mâna pe umăr.

Hilma tresări când îi simți atingerea. Niciuna din ele nu era obișnuită cu atingerile, însă după o scurtă pauză, femeia își puse propria-i mână peste cea a fetei sale și se cufundă, recunoscătoare, într-un scaun.”

Fragment din “Copilul german” de Camilla Läckberg


Poate vă întrebaţi cum le vin ideile „asasine” autorilor scandinavi?

De unde crimele în serie, cruzimea şi întunericul, de vreme ce trăiesc în societăţi stabile, idilice, aproape perfecte? De unde pastorii înjunghiaţi în biserici? De unde atmosfera de iad îngheţat? Există într-adevăr oraşul acela rupt de lume, duşmănos şi mut de frica răzbunărilor divine?

Ei bine, există. Se numeşte Kiruna, cel mai nordic oraş din Suedia, aflat la 40 de km de Cercul Polar. Acolo a copilărit scriitoarea Asa Larsson. Şi tot de acolo i-a venit ideea pentru „Furtuna solară”, scrie Gazeta Sporturilor prefațând primul volum din seria detectivei-avocat Rebecka Martinsson.

După traducerea oferită în colaborare cu GSP la jumătatea lui martie, Editura Trei lansează cel de-al doilea volum care respiră același aer rece și misterios din Kiruna: NOAPTE ALBĂ. Iar romanciera suedeză, fostă avocată în drept fiscal, chiar știe să te prindă în atmosfera sumbră boreală. Citiți fragmentul de mai jos, dacă nu mă credeți:

   

  

  

Paracliserul Pia Svonni stă şi fumează în grădina casei ei. În mod normal ţine ţigara ca o doamnă, între degetul arătător şi cel mijlociu. Însă de data aceasta a prins‑o cu degetul mare, arătătorul şi mijlociul. O diferenţă ca de la cer la pământ. Se apropie solstiţiul de vară, acesta e motivul. În perioada asta o iei razna. Nu mai vrei să dormi. Nici nu mai ai nevoie să dormi. Noaptea îţi şopteşte şi te ademeneşte şi te atrage şi nu ai încotro, trebuie să ieşi.

Zânele pădurii îşi încalţă pantofi noi din cea mai fină scoarţă de mesteacăn. E o adevărată întrecere a prinţeselor. Se ascund şi dansează şi zburdă pe câmpii, deşi ar putea trece vreo maşină. Îşi rup pantofii de atâta dans, iar spiriduşii stau ascunşi printre copaci şi le privesc cu ochii mari.

Pia Svonni îşi stinge ţigara pe ghiveciul de flori răsturnat, care‑i serveşte drept scrumieră, şi aruncă mucul în gaură. Parc‑ar avea poftă să meargă cu bicicleta până la biserica din Jukkasjärvi. A doua zi se va oficia o cununie. Ea a făcut deja curat şi a pregătit totul, dar vrea să mai culeagă un buchet mare de flori pentru altar. Vrea să se plimbe pe câmpia din spatele cimitirului. Acolo, printre nori de asmăţui alb, cresc gălbenele şi bulbuci şi priboi purpurii. Iar la marginea drumului se iţesc flori de nu‑mă‑uita. Pia îşi bagă telefonul în buzunar şi îşi încalţă pantofii de tenis.

Soarele de la miezul nopţii străluceşte deasupra grădinii. Lumina lui blândă pătrunde printre scândurile gardului, ale căror umbre lungi fac gazonul să semene cu un covor ţesut din cârpe, cu dungi verzi‑gălbui şi verzi‑închis. Un cârd de sturzi îşi face de cap într‑un mesteacăn.

Drumul spre Jukkasjärvi coboară neîncetat. Pia dă din picioare şi schimbă vitezele. Merge periculos de repede. N‑are nici cască pe cap. Părul îi flutură în vânt. Se simte ca la patru ani, când se dădea în leagănul din curte, făcut dintr‑un cauciuc vechi, până când avea senzaţia că se va răsturna în orice clipă.

Drumul o poartă de‑a lungul malului. Satul e adormit. Pia trece pe lângă centrul pentru turişti şi han, pe lângă vechea alimentară şi oribilul centru comunitar. Pe lângă pereţii argintii de lemn ai muzeului etnografic regional şi vălurile albe de aburi care se înalţă pe câmpie, în spatele gardului de lemn.

La capătul sătucului, acolo unde se termină strada, se ridică biserica de lemn vopsită în roşu Falun. Căpriorii miros a gudron proaspăt.

Clopotniţa e lipită de gard. Pentru a intra în biserică, trebuie să trei pe lângă clopotniţa şi să urmezi o potecă pavată cu dale de piatră, care duce până la treptele bisericii.

Una dintre uşile albastre ale clopotniţei stă larg deschisă. Pia coboară de pe bicicletă şi o sprijină de gard.

„Ar trebui să fie încuiată”, îşi spune în gând şi se apropie încet de uşă.

 

«Când e vorba să creeze atmosferă, Ăsa Larsson e inegalabilă.»

– Kirkus Reviews 

 

Ceva foşneşte în mestecenii scunzi din dreapta aleii care duce la casa parohială. Inima bate să‑i sară din piept. Pia rămâne pe loc şi ascultă. A fost un singur foşnet scurt. Probabil o veveriţă, ori un şoarece de câmp.

Uşa din partea cealaltă a clopotniţei stă şi ea larg deschisă. Prin ea poţi vedea afară. Şi uşa bisericii e deschisă.

Acum, inima Piei bate înnebunită. Se mai întâmplă ca Sune să uite să încuie clopotniţa, dacă a petrecut cu o seară înainte de solstiţiu. Dar nu şi uşa de la biserică. Gândurile îi zboară la acei tineri care au spart geamurile bisericii din oraş şi au aruncat cârpe aprinse înăuntru. A fost cu doi ani în urmă. Ce s‑o fi întâmplat aici? În faţa ochilor i se derulează mereu alte imagini. Urme de vopsea şi urină pe tabloul altarului. Crestături lungi de cuţit în stranele proaspăt vopsite. E posibil să fi intrat pe geam şi să fi deschis apoi uşa dinăuntru.

Pia porneşte în direcţia uşii de la biserică. Cu paşi măsuraţi. Atentă la orice zgomot. Cum de s‑a ajuns aici? Băieţi cărora ar trebui să le stea mintea la fete şi la motorete. Cum au ajuns să dea foc la biserici şi să atace homosexuali?

După ce trece pe sub arcadă, se opreşte. Stă sub balconul care e atât de jos, încât persoanele mai înalte trebuie să‑şi ţină capul între umeri. În biserică e linişte şi întuneric, totul pare în ordine. Iisus Hristos, predicatorul Laestadius şi Lapona Maria, datorită căreia Laestadius a ajuns predicator, strălucesc neîntinaţi pe tabloul altarului. Şi totuşi ceva o face să ezite. Ceva nu e cum ar trebui să fie.

Sub podea sunt optzeci şi şase de morţi. De obicei nu se gândeşte la ei. Se odihnesc în pace în mormintele lor. Dar acum are senzaţia că neliniştea morţilor se înalţă prin podea şi o înţeapă în tălpi ca nişte ace.

„Ce‑i cu voi?”, se întreabă.

Culoarul din mijloc este aşternut un covor roşu. Acolo unde se termină balconul şi se deschide acoperişul, ceva zace pe covor. Pia se apleacă.

„O piatră”, gândeşte. „O pietricică albă.”

O ridică cu două degete şi merge mai departe spre sacristie.

Uşa de la sacristie e însă încuiată şi Pia se întoarce pentru a traversa iarăşi culoarul din mijloc.

Din dreptul altarului vede partea inferioară a orgii. E aproape complet ascunsă privirii de către un placaj de lemn, care se întinde de‑a curmezişul naosului, la două treimi din înălţimea plafonului. Dar se vede totuşi partea de jos a orgii. Şi se mai văd şi două picioare care atârnă de pe balcon.

Primul gând care‑i trece fulgerător prin minte e că cineva s‑a strecurat în biserică şi s‑a spânzurat acolo. Şi în aceeaşi clipă o cuprinde furia. Câtă lipsă de consideraţie. Apoi nu‑i mai trece nimic prin minte. Aleargă de‑a lungul culoarului, trece pe sub placajul de lemn şi în clipa aceea vede cadavrul care atârnă pe fundalul tuburilor de orgă şi al simbolului Sami al soarelui.

Cadavrul atârnă de o frânghie, ba nu, nu e o frânghie, e un lanţ. Un lanţ lung de fier.

Şi acum recunoaşte şi petele întunecate de pe covor, din locul în care a găsit pietricica.

Sânge. Să fie sânge? Se apleacă.

Şi acum pricepe. Pietricica pe care o ţine cu două degete nu e o pietricică. Ci o bucată dintr‑un dinte.

   


A fost numită Agatha Christie a Suediei. A reuşit să clatine un colos al vânzărilor de carte din ultimii ani, Stieg Larsson, autorul fenomenului „Millennium”, devenind aproape la fel de popular ca acesta, nu doar în ţările scandinave, ci în întreaga lume. După „Prinţesa gheţurilor”, tradusă de Ed. Trei, cititorii români pot citi acum al doilea roman din „Seria Fjällbacka”, „Predicatorul” (Editura Trei, 2010). Cu această oca­­zie, Camilla Läckberg a acordat un interviu ziarului Jurnalul Național. Citiți mai jos câteva fragmente:

  

    

  

 
Pentru că „Predicatorul” este abia a doua dvs. carte tradusă în limba română,  v-aş ruga să ne spuneţi câteva lucruri despre începuturile dumneavoastră ca scriitor.

Cred că spun poveşti de pe vremea când eram copil. Am scris prima mea „carte” la vârsta de 4 ani: era o poveste sân­ge­roa­să de patru pagini care-ţi făcea pielea de găină. Deşi ambiţiile de scri­itor nu m-au părăsit niciodată, am studiat economia în facultate şi apoi chiar am lucrat câţiva ani ca economist. Abia când am primit cadou de Crăciun un curs de creative writing visul meu de a deveni scriitoare s-a redeşteptat subit. Cursul a fost absolut grozav! Eram 12 înscrişi – numai femei! De fapt, acel curs a fost conceput special pentru femei tocmai pentru a mări numărul de scriitoare de romane poliţiste. Până la urmă, două dintre noi am ajuns să fim şi publicate.

 

Cum aţi început să scrieţi această serie?

„Seria Fjällbacka” a început cu o idee care mi se vântura prin cap de vreo câţiva ani, de când am urmărit o poveste la ştiri. Era un reportaj des­pre limitarea perioadei pentru prinderea unui criminal  în Suedia la 25 de ani. Apoi asta a devenit ideea de bază a primului roman din serie, „Prin­ţesa gheţurilor”. Erica a fost primul meu personaj. Ştiam că n-o să scriu din nou un roman care să aibă în centru un poliţist (mă rog, am fost cât pe-aci să…), ştiam că protagonistul romanelor mele va fi o femeie, o scriitoare. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că n-a fost tocmai uşor să pun o persoană privată, un nespecialist, adică, să rezolve cri­me, şi astfel şi-a făcut intrarea în scenă şi Patrik. În jurul lui am adunat restul personajelor de la secţia de poliţie.

     

În 2009, Camilla Läckberg a ocupat locul 6 ca vânzări în Europa, după Stieg Larsson, Stephenie Meyer, Dan Brown, Paolo Giordano şi Carlos Ruiz Zafón.

    

Cum scrieţi? Aveţi un program sau scrieţi ori de câte ori aveţi chef? Cum se împacă meseria de scriitor de carieră cu aceea de mamă?

Nu poţi să stai şi să aştepţi clipele de linişte ca să scrii, la fel cum nu poţi să aştepţi să te lovească inspiraţia. Am mai spus-o şi o repet: tot ce poţi face e să te aşezi pe un scaun. Nimic altceva nu funcţionează. Nu e ca şi cum o linişte, ca în budismul zen, s-ar pogorî deodată peste tine, după care ar începe să curgă şi cuvintele… Ritualul meu e destul de simplu: mă foiesc prin jurul computerului ca o găină clocitoare, găsindu-mi tot felul de scuze şi motive să mă aşez pe scaun şi să lucrez. Dar întotdeauna am grijă, de exemplu, să am un ibric de cafea proaspătă aproape şi o cană plină lângă mine, când mă apuc efectiv de scris. Şi de regulă scriu în living, în faţa televizorului, sau în bucătărie cu căştile în urechi, ascultând muzică. Nu-mi place să lucrez în linişte. Totuşi, trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că ajută foarte mult şi să ai un partener de viaţă care să te sprijine. Şi fostul meu soţ, la fel ca actualul meu partener de viaţă, a fost alături de mine şi a avut grijă de copii de fiecare dată când eram absorbită în procesul creaţiei.

  

  

Aveţi un scriitor preferat? V-a influenţat acest scriitor în maniera de a scrie?

Sunt un pic obsedată de romane poliţiste, recunosc. Cam 80% din ceea ce citesc e literatură de acest gen. Printre scriitorii mei preferaţi se numără Peter Robinson, Reginald Hill, Andrew Taylor, Mari Jungstedt, Hakan Nesser şi Asa Larsson. Când eram copil am citit şi toată seria Agatha Christie şi preferatele mele erau poveştile cu Miss Marple.

   

Poetica femeii-detectiv


”În literatura polițistă, personajele feminine sunt fie solitare, fără soț și copii, fie lesbiene. Am vrut ca eroina mea să fie căsătorită, cu copii și cu un serviciu”, spune Lisa Marklund despre jurnalista de investigații Annika Bengtzon, personajul principal al unei serii de romane polițiste, care începe cu recenta traducere Explozii în Stockholm.

Annika, jurnalista perspicace care ia urmele unui presupus atentat terorist din timpul Jocurilor Olimpice din Stockholm, nu este eroina tipică ce trage cu pistolul și se ia la trântă cu cei mai fiorși masculi. Autoarea suedeză a vrut un personaj verosimil, cu probleme cotidiene, tot timpul pe fugă, o jurnalistă ocupată până peste cap, care-și neglijează familia și își vede așteptările înșelate.

Lisa Marklund povestește cum soțul ei i-a reproșat că scrie prea mult despre mersul la toaletă, despre transpirație și alte fluide corporale. ”Dar sunt parte din viața oricărei femei. Nu e ciudat că cele mai familiare chestii devin cele mai șocante?”, se întreabă scriitoarea într-un interviu acordat în 2001 ziarului finlandez Helsingin Sanomat.

Romanciera suedeză a trecut de la jurnalism la romanul polițist pe la finele anilor ’90, când a debutat cu primul său policier de succes Explozii în Stockholm.  Ea povestește că mai scrisese pe la 20 de ani niște romane cu niște ”prostioare existențialiste”, pe care nimeni n-a dorit să i le publice.

Cât despre proverbiala ”rețetă a succesului”, Marklund spune că totul ține de tenacitate, de un dram de spirit autocritic, dar mai deloc de inspirație.

Că vorbeam despre personaje verosimile cu nervi cotidieni și griji domestice, iată și o scenă de familie din viața tumultoasă a jurnalistei-detectiv Annika Bengtzon (fragment din proaspăta traducere Explozii în Stockholm):

***

Annika a ajuns acasă puţin după ora opt. Luase un taxi şi se aşezase pe bancheta din spate, iar pe drum o cuprinsese ameţeala. Şoferul era nemulţumit din pricina unei chestii apărute în Kvällspressen şi turuia despre responsabilitatea reporterilor şi despre mijloacele despotice folosite de politicieni.

— Mai bine le spuneţi toate astea unui reporter. Eu sunt femeie de serviciu, îi spusese Annika.

Apoi închisese ochii şi dăduse capul pe spate. Încet‑încet, pe măsură ce se strecurau prin traficul de pe Norr Mälarstrand, ameţeala i se transformase în greaţă.

— Te simţi rău? a întrebat‑o Thomas când i‑a deschis uşa, ţinând în mână o cârpă de bucătărie.

Annika a scos un oftat prelung:

— Sunt doar puţin ameţită.

Şi‑a dat părul din ochi cu ambele mâini şi a simţit că era slinos — trebuia să‑l spele a doua zi dimineaţă.

— A mai rămas ceva de mâncare? a întrebat ea.

— N‑ai mâncat nimic la serviciu?

— Jumătate de porţie de salată… În timp ce mâncam, a apărut o ştire extrem de importantă.

— Mâncarea e pe masă: file de porc cu cartofi la cuptor.

Thomas şi‑a aruncat cârpa pe umăr şi a dat să meargă în bucătărie.

— Copiii s‑au culcat?

— Da, acum o oră, i‑a spus el, întorcându‑se către ea. Erau istoviţi… Şi cred că Ellen s‑a îmbolnăvit. Ţi s‑a părut că dimineaţă era mai obosită decât de obicei?

Annika a încercat să‑şi aducă aminte:

— Nu neapărat. Poate puţin mai alintată… A trebuit s‑o duc în braţe până la autobuz.

— Să ştii că nu pot să‑mi iau liber în perioada asta, i‑a spus Thomas. Dacă se îmbolnăveşte, va trebui să stai acasă cu ea.

Annika simţea că o cuprinde furia:

— Dar ştii bine că n‑am cum să rămân acasă… N‑ai auzit că în seara asta a avut loc un nou atentat la unul dintre complexurile olimpice şi că a murit cineva?

— La naiba! Habar n‑aveam… Am ascultat buletinul de la radioul naţional, dar n‑au pomenit de nicio victimă, a lămurit‑o Thomas, apoi a plecat în bucătărie.

Annika s‑a dus după el. Bucătăria arăta ca după o explozie, dar pe masă o aştepta o farfurie cu mâncare. Thomas îi pusese în farfurie cartofi, carne, sos, ciuperci înăbuşite şi salată verde. Alături de mâncare se afla o sticlă de bere care, cu vreo două ore în urmă, trebuie să fi fost rece ca gheaţa. A pus farfuria în cuptorul cu microunde, l‑a setat la trei minute şi i‑a dat drumul.


”Un roman polițist cu adevărat bun este uitat imediat. Mai țineți minte ceva din zece negri mititei?”, întreabă mai în glumă, mai în serios Ștefan Agopian în rubrica sa din 24FUN, unde prezintă trei romane polițiste de la Editura Trei:

După extraordinarul succes obținut de Editura Trei, peste 18.000 de exemplare vândute, cu trilogia Millennium, a suedezului Stieg Larsson, cei de la Trei forțează piața cu romane polițiste apărute în Anglia, Suedia și Norvegia, ceea ce nu e rău:

Gilbert Adair, Înscenarea lui Roger Murgatroyd, traducere din engleză și note de Lidia Grădinaru. Un roman polițist clasic, în genul celor scrise de Agatha Christie. Mai bine zis un calc după romanele ei: într-un conac înzăpezit și, deci, rupt de restul lumii, mai mulți oameni, ei și ele, sărbătoresc cum se cuvine pașnicul Crăciun.

În ultimul moment sosește, cam pe nepusă masă, Raymond Gentry, un ziarist de la un tabloid de scandal The Trombone. Acesta își bate joc de toți, dovedind că le cunoaște și cele mai intime secrete. A doua zi e găsit împușcat într-o cameră de la mansarda încuiată pe dinăuntru. După ce este spartă ușa, se constată că arma crimei lipsește. „Lung prilej de vorbe si de ipoteze“.

Camilla Läckberg, Prințesa ghețurilor, traducere din suedeză de Simona Țențea și Asa Apelkvist. Camilla noastră n-are decât 36 de ani și e deja celebră în Europa. Erica Falck, o gagică obosită din cauza că scrie toată ziua (și noaptea) biografiile unor femei celebre, își găsește cea mai bună prietena din copilărie moartă într-o cadă cu apă înghețată. […] 

Citește mai departe părerea lui Ștefan Agopian despre romanul Eroare judiciară în revista 24FUN.

%d blogeri au apreciat: