Tag Archive: stima de sine



Sensurile ascunseTocmai când intram în clasă pentru a‑mi recupera fiica de la grădiniţă, am auzit‑o fără să vreau pe educatoare spunându‑i fiicei mele: ”Ai desenat cel mai frumos copac. Bravo.” Câteva zile mai târziu, a arătat spre alt desen al fiicei mele, remarcând: „Tu chiar eşti o artistă!“. De fiecare dată am rămas fără cuvinte.

 

Cum să îi explic educatoarei că aş fi preferat să nu‑mi laude fiica?

În vremurile de astăzi împărţim cu dărnicie laude copiilor noştri. Lauda, încrederea de sine şi performanţa şcolară, se crede în general, se ridică şi cad împreună. Însă cercetarea actuală sugerează altceva — în ultimii zece ani, mai multe studii asupra stimei de sine au ajuns la concluzia că a lăuda un copil numindu‑l „deştept“ s‑ar putea să nu îl ajute la şcoală. De fapt, s‑ar putea să cauzeze rezultate scăzute. Adesea un copil va reacţiona la laudă prin renunţare — de ce să faci un desen nou dacă deja l‑ai făcut „pe cel mai bun“? Sau copilul ar putea pur şi simplu să repete aceeaşi lucrare — de ce să deseneze ceva nou sau într‑un fel nou dacă aşa cum l‑a făcut deja este întotdeauna apreciat?

  

Dar dacă lauda nu construieşte încrederea unui copil, ce o face?

La scurtă vreme după ce am devenit psihanalist, am discutat toate aceste lucruri cu o femeie în vârstă de optzeci de ani pe care o chema Charlotte Stiglitz. Charlotte — mama câştigătorului Premiului Nobel pentru economie Joseph Stiglitz — preda cursuri pentru creşterea eficienţei lecturii în nord‑vestul Indianei de mulţi ani. „Nu laud un copil mic pentru că a făcut ceea ce ar trebui să facă“, mi‑a spus. „L‑am lăudat când a făcut ceva cu adevărat dificil — cum ar fi să împartă jucăriile sau să dea dovadă de răbdare. Şi mai cred că e important să spună ”mulţumesc”.

Odată am privit‑o pe Charlotte lucrând cu un băiat de patru ani care desena. Când acesta s‑a oprit şi şi‑a îndreptat privirea spre ea — probabil, aşteptând laudă —, ea a zâmbit şi a spus: „E mult albastru în pictura ta“. El a răspuns: „Este heleşteul din apropierea casei bunicii mele — e un pod“. A luat un creion maro şi a spus: „Îţi voi arăta“. Fără să se grăbească, ea i‑a vorbit copilului, dar, mult mai important, a observat, a ascultat. A fost prezentă.

 

A fi prezent e ceea ce construieşte încrederea copilului, pentru că îi arată acestuia că merită să te gândeşti la el.

Fără asta, un copil poate ajunge să creadă că activitatea sa e doar un mijloc de a câştiga lauda, în loc să fie un scop în sine. Cum ne putem aştepta ca un copil să fie atent dacă noi nu suntem atenţi la el? A fi prezent, fie alături de copii, fie alături de prieteni sau chiar faţă de tine însuţi, este întotdeauna o muncă grea. Dar nu este această atenţie — sentimentul că cineva încearcă să se gândească la noi — ceva ce ne dorim mai mult decât ne dorim lauda?

Fragment din Sensurile ascunse ale vieții de Stephen Grosz 

 


teorii_contemporane_ale_invatarii
Invatarea presupune schimbare. Invatam in fiecare zi cate ceva nou, chiar daca nu mai suntem elevi de mult. De aceea, cum invatam mai eficient, cate tipuri de invatare exista sunt subiecte aflate in centrul preocuparilor specialistilor in educatie. Descoperim impreuna invatarea transformatoare, prezentata de Robert Kegan, psiholog si profesor la Harvard.

Ce inseamna invatarea transformatoare?

In general, putem vorbi despre doua tipuri de invatare:

  • Invatarea informativa, in care acumulam informatii si cunostinte sau ne folosim diverse aptitudini, este orientata catre ceea ce stim. Un copil care citeste o enciclopedie despre animale si retine informatii noi despre viata acestora este intr-un plin proces de invatare informativa.
  • Invatarea transformatoare, in care reusim sa schimbam felul in care invatam. Invatarea transformatoare este mai apropiata de sensul etimologic al cuvantului „educatie” (indrumare, crestere). Un copil care este pasionat de istorie si citeste o serie de carti intr-un timp indelungat, ajungand sa isi dezvolte capacitatea de gandire abstracta, este in plin proces de invatare transformatoare. Astfel, poate fi capabil sa isi puna intrebari despre faptele istorice, despre evolutia lor si sa extraga idei si principii noi.

Invatarea transformatoare aduce schimbari legate de increderea in propria capacitate de invatare, de motivele pentru care invata si de stima de sine.

Invatarea transformatoare presupune ca cel care invata sa aiba un anumit grad de autonomie si autoritate, fiind capabil sa isi orienteze procesul de invatare.

Prezentata mai ales in contextul invatarii la adulti, invatarea transformatoare apare si in relatia cu elevii de varste mai mici, intrucat pe masura ce cresc, copiii castiga mai multa autonomie si gandire critica, devenind capabili sa evalueze propriile metode de invatare si propriul progres.

Semnul clar ca invatarea transformatoare a avut loc este trecerea de la a fi modelati de societate la a modela societatea: dupa ce am acumulat o serie de cunostinte despre lume, putem propune la randul nostru noi modalitati in care lumea sa functioneze. De aceea, de cele mai multe ori, invatarea transformatoare este asociata cu varsta adulta, insa apare si la adolescenti, cand acestia trec prin perioada in care isi castiga independenta si isi formeaza atitudini si opinii personale.

Cum identifici un elev autonom?

Iata cum este descris “elevul” autonom, cel care este capabil de invatare transformatoare: este capabil “sa se autoexamineze; sa-si analizeze cultura si mediul cu scopul de a intelege ceea ce simte de ceea ce ar trebui sa simta, ceea ce pretuieste de ceea ce ar trebui sa pretuiasca si ceea ce isi doreste de ceea ce ar trebui sa isi doreasca. Isi dezvolta gandirea critica, initiativa individuala si constiinta de sine ca fiind co-creator al culturii care il modeleaza.”

De ce este important pentru parinti si cadrele didactice sa cunoasca teoria invatarii transformatoare?

Chiar daca la scoala invatarea este in mare parte informativa, atat cadrele didactice, cat si parintii trebuie sa nu piarda din vedere faptul ca scopul educatiei este de a forma un adult autonom, asadar un adolescent si, mai tarziu, un adult capabil de invatare transformatoare. Teoria invatarii transformatoare aminteste cadrelor didactice si parintilor importanta incurajarii gandirii criticeindependentei si initiativei copiilor, trasaturi esentiale pentru un adult responsabil.

De asemenea, invatarea transformatoare aduce….

Citeşte întreaga recenzie pe site-ul www.suntparinte.ro


Săptămâna PSI vă propune joi în 6 orașe universitare discuții despre anxietățile copiilor și poveștile vindecătoare, despre anorexie și stima de sine, despre cuplu și umanul din psihoterapie.

Toate prezentările au loc la Librăriile Cărturești, de la ora 18. În întreaga săptămână aveți reduceri de 25% la cărțile de psihologie de la Trei în toată rețeaua Cărtureștilor.

Iată și programul:

  • 101 povesti adultiIași (Palas): Profesorul universitar și formatorul în terapie ericksoniană Ion Dafinoiu revine la Săptămâna Psi cu o temă de interes și pentru psihologi, dar poate și pentru părinții de adolescenți: Anorexia. Criterii de diagnostic și psihoterapie. (O carte esențială pentru acest domeniu este volumul psihanalistului Vladimir Marinov – Anorexia, o stranie violență)
  • Constanța: Despre Povestea poveștii ca psihoterapie va discuta psihologul Marinela Pocora. Ultima cartea a editurii pe această temă este 101 povești vindecătoare pentru adulțide celebrul psihoterapeut australian George Burns
  • Arad: Psihoterapeută și conferențiar universitar, Roxana Maier invită cuplurile arădene la negociere și reflecție. Titlul dezbaterii: Relația de cuplu, de la proiect la realizare.
  • Brașov: Formată în psihodramă și în psihterapie pozitivă, Laura-Teodora David va lămuri o temă mult vehiculată în presă și despre care există destule neînțelegeri: Stima de sine – atunci când mintea și inima își dau mâna.
  • Cluj (Iulius Mall): Specializată în terapii comportamentale, Anca Dobrean va discuta despre Anxietatea la copii. Ce este și cum putem s-o controlăm.
  • București (Verona): Psihiatru format în analiză tranzacțională, Eugen Hriscu va vorbit despre Psihoterapiile umaniste și umanul din psihoterapie. 

   


Pe 8 iunie, Gazeta Sporturilor şi Editura Trei au publicat volumul “Cum să-ți întărești încrederea în tine”, semnat de psihoterapeuta franceză Marie Haddou.

Plecând de la această carte, psihologul Mirela Horumba ne-a oferit un interviu în care discută instrumentele psihologice necesare pentru a ne consolida siguranța interioară și pentru a răzbi într-o lume în care sunt prețuite persoanele bătăioase.

    

Unii își spun tot timpul ”Sunt cel mai bun, o să reușesc!”. Dar la mine, ”mantra” asta n-are efect. De ce să mă mint?

Dacă e să ne referim la această „mantră”, este important de subliniat ca ea are două componente, una cognitivă și alta emoțională. Dacă cele două sunt pe niveluri diferite, apare ceva de genul: „Spun asta, dar nu cred în ceea ce spun” și este evident că realizarea ei nu se produce în realitate, indiferent de câte ori repet formula de autoîncurajare. Atunci când nivelul emoțional însoțește nivelul rațional, efectele nu întârzie sa apară. Pentru a începe să o realizez, este nevoie să-mi caut niște repere, să am niște motive pentru care mă consider bun (oricât de mici sunt la început), ceva în care să cred cu adevărat. Doar așa, voi putea face să coincidă nivelul cognitiv cu cel emoțional.

Când mă uit la alții cât de bine au reușit, îmi piere cheful de orice…

Evenimentele din jurul meu sunt neutre. Persoana mea este cea care le dă o interpretare sau un sens. Pot alege să mă bucur de absolut tot ce au reușit ceilalți din jurul meu și să mă consider norocos că am atât de multe modele de urmat. Sau pot, la fel de bine, să mă poziționez într-o relație de inferioritate față de ceilalți. Așadar, alegerea îmi aparține 100%.

 

Mirela Horumba este psiholog la Centrul de Dezvoltare a Personalității ARTES și consilier la Radio Itsy Bitsy. Este, de asemenea, organizatoarea unei inedite tabere de dezvoltare personală pentru părinți și copii: ”Să ne (re)creăm relația”

Când refuzi, de exemplu, un job inedit, unde e limita între a nu avea încredere în tine și a fi conștient de niște riscuri prea mari?

Când nu ai încredere în tine, găsești o mulțime de scuze și motive, pentru a nu-ți asuma un anumit lucru, jobul inedit în acest caz. Găsești deci nenumărate pretexte bazate în special pe circumstanțele exterioare. E ca și cum tu nu ai nici o posibilitate concretă de a face ceva, adică nimic nu pare să depindă de tine. Însă, de fapt, când evaluezi riscurile din spatele ofertei, pleci la drum cu o analiza foarte bine documentată și obiectivă nu doar a slăbiciunilor tale și a eventualelor obstacole, dar și a punctelor tale forte.

Cât timp îți trebuie ca să-ți ”întărești încrederea în tine”, ca să citez titlul cărții lui Marie Haddou?

Lucrul acesta depinde de la om la om. Nu există niște cuantificări precise și general valabile. Depinde de cât de repede reușești să intri în „cercul virtuos”, cel în care vezi partea plină a paharului, alimentându-ți continuu încrederea în tine. Cert este că indiferent că unii au mai puțin timp, iar alții mai mult, absolut toți avem șansa de a ne crește încrederea în noi, cu condiția să exersăm.

Unii spun că a-ți dori cât mai puțin de la viață te scapă de nefericire și de frământări. Cum vi se pare ”filosofia” asta?

Părerea mea este contrară: cu cât îți dorești mai puțin de la viață, cu atât ai parte de mai multe frământări. Invers, dacă ceri mai mult de la viață și faci ceva în acest sens, vei crește și îți vei spori încrederea în tine, deci, implicit, vei avea mai multe satisfacții. Seneca spunea: „Nu fiindcă lucrurile sunt dificile nu îndrăznim, ci fiindcă nu îndrăznim, lucrurile ne par dificile”. Iar eu sunt de acord din tot sufletul cu el!

*** 

Cum să crești un copil sigur pe sine?

Psihologul Mirela Horumba explică părinților cum îi pot ajuta pe copii să aibă mai multă încredere în propriile lor forțe.

Miniinterviul video, realizat de site-ul DrHappy.ro, pleacă de la următoarele întrebări: 

  1. Laudele și încurajările dese sunt suficiente pentru a avea un copil încrezător în forțele sale?
  2. Cum reacționezi la inevitabilele greșeli și eșecuri ale celor mici?
  3. Le spui tot timpul că e ”OK”, că nu s-a întâmplat nimic grav?
  4. Unii copii sunt mai retrași și mai timizi pur și simplu pentru că așa le este ”temperamentul”. Cum îi poți ajuta să devină mai siguri pe ei?

   

        

Sursă video: DrHappy.ro


Gazeta Sporturilor şi Editura Trei vor publica, miercuri, pe 25 mai, cartea “Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi”

Împăcare cu propria persoană. Armonie. Stimă de sine. Trei amănunte care ne fac mai fericiţi, trei detalii propuse de psihoterapeuții Christophe Andre şi Francois Lelord. Cel de-al şaptelea volum din Top 10 cărţi care te ajută să evoluezi ete cel dedicat iubirii de sine, autoaprecierii şi bunei înţelegeri atît cu noi înşine, cît şi cu lumea din afară.

Iată și un fragment din cartea dedicată avatarurilor stimei de sine:   

 

 

Această reţetă este veche de când lumea, dar ea merge întotodeauna… Este vorba doar de a modifica formularea lucrurilor, de a spune: „Mi‑ar plăcea“ mai degrabă decât: „Mi‑e lehamite“.

Pentru aceasta, trebuie să vă întrebaţi ce nevoie se ascunde în spatele plângerii voastre: deci căutaţi o soluţie acestei plângeri. 

Această strategie este folosită în special în terapiile cognitive ale stărilor depresive, în cursul cărora terapeuţii, ori de câte ori pacienţii emit o plângere datorată suferinţei lor depresive, încearcă să‑i facă să o precizeze sub formă de obiectiv:

  

 — Doctore, nu mai am chef de nimic.

 — Adică?

 — Ei bine, din tot ce ajungeam să fac înainte, acum nimic nu mă mai motivează.

 — Aţi vrea să simţiţi iar dorinţa pentru unele activităţi, nu‑i aşa?

 — Da.

 — Îmi puteţi spune care anume?

 — Lucruri foarte simple: să mă duc să mă plimb cu câinele meu, să citesc ziarul, să gătesc, să le telefonez prietenilor…

 — Înţeleg. Am putea considera asta ca prim obiectiv al terapiei: să puteţi practica iar aceste activităţi cu oarecare plăcere?

  


Marie Haddou (foto: Arnaud Fevrier@Editions Flammarion)

Psiholoaga franceză Marie Haddou, autoarea cărţii “Cum să spui NU”, arată de ce un refuz politicos, dar ferm, costă mai puţin decît o tergiversare sau un DA smerit

Gazeta Sporturilor şi Editura Trei vor scoate pe tarabe miercuri, pe 11 mai, “Cum să spui NU”, volumul cu numărul 5 din Top 10 cărţi care te ajută să evoluezi. Iată mai jos fragmente dintr-un interviu oferit de autoare pentru Gazeta Sporturilor. Întregul interviu îl găsiți pe site-ul drhappy.gsp.ro.

 ***

În cartea dumneavoastră propuneţi un termen paradoxal: “NU-ul pozitiv”…
Este un NU spus la modul afirmativ, un NU care nu-l respinge pe celălalt, ci refuză doar cererea sa, lăsînd o portiţă deschisă, o invitaţie la dialog. Este un NU care îţi permite să fii autentic şi sincer în relaţie şi care, în acelaşi timp, pune nişte limite clare şi îţi consolidează stima de sine.

Ce e de făcut pentru a ne perfecţiona în “arta” de a spune acest “NU pozitiv”?
Un prim exerciţiu este acela în care vă puteţi imagina ce-ar fi dacă aţi spune NU: evaluaţi realist ce pierdeţi şi ce cîştigaţi din asta şi încercaţi să vă imaginaţi dinainte cum veţi reacţiona în faţa celui care vă cere ceva, ce îi veţi spune, ce răspunsuri riscaţi să primiţi şi cum l-aţi putea contracara. Nu vă precipitaţi, nu răspundeţi imediat; cereţi un răgaz pentru a vă putea stăpîni emoţiile, dar şi pentru a putea reflecta. Din “antrenament” fac parte şi refuzurile în cazul unor mize mai mărunte: să refuzi un produs la ofertă pe care ţi-l propune vînzătorul este mult mai simplu decît să-i spui NU fiicei tale care te roagă să ai grijă cîteva zile de copiii ei. Şi încă un truc: nu tergiversaţi şi nu vorbiţi aluziv, aspecte care mai curînd îl vor înfuria pe celălalt.

Ce faci cînd celălalt insistă cu cererea sa?
Terapiile comportamentale oferă două tehnici care îţi permit să nu te dai bătut. Prima este cea a “discului zgîriat”: repetă calm, precis şi hotărît ce ai de zis, pînă cînd persoana vă înţelege. Dacă persistă, spune-i: “Mi-ar plăcea să asculţi ce am să-ţi spun”. A doua tehnică este aceea a “ecranului mental”, cînd nu-i mai laşi celuilalt nici un pretext de care să se agaţe. Dacă îţi spune: “Cum poţi fi atît de nesuferit şi să mă laşi baltă?”, răspunde-i “Uite că uneori sînt şi eu mai antipatic! O recunosc!”.

Lupta cu propriile complexe


  

Putem fi complexaţi de orice. Complexele sunt atât de frecvente şi atât de variate… Un sondaj realizat de revista Psychologies a arătat astfel că oamenii se îndoiesc cel mai mult de cultura lor (70%, din care 10% se îndoiesc „frecvent”), apoi de capacitatea de‑a se exprima corect (69%), de capacităţile intelectuale (67%) și de aspectul fizic (54%). Putem să ne focalizăm astfel asupra a ceea ce nu e cum trebuie (în orice caz, după părerea noastră) în înfăţişarea noastră fizică: există complexele de „prea mult(ă)” (grăsime, păr), de „prea puțin(ă)” (păr, înălţime, muşchi), de „nu e cum ar trebui” (piele, nas, sâni), în sfârşit de „nu‑ştiu‑exact‑ce‑dar‑nu‑e‑cum‑trebuie” (graţie, ţinută, mers) etc.

Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsă de cultură, de inteligenţă, de prețență de spirit (nu găseşti răspunsul pe care ar fi trebuit să îl dai decât după aproximativ două ore de la momentul când ar fi fost util), de carismă etc. Aceste complexe de inferioritate sunt un teren nesfârşit de suferinţe. Ele sunt mai puţin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori şi mai pernicioase. Ele dovedesc certitudinea, obscură şi dureroasă, a unei „insuficienţe de sine”.

  

  

   

Complexe: ce e adecvat. Nu există „o” soluţie care să vindece infailibil complexele, ci un întreg ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul, sau cel puţin manifestările sale excesive:

Să înţelegem, ca întotdeauna, de unde ne vin complexele. Ambianţă educativă global devalorizantă, chiar dacă nu avea scopul de‑a înjosi? Mesaje umilitoare din partea părinţilor? Complexele părinţilor înşişi? Carenţe afective? Anumite evenimente de viaţă? Am avut deja experienţa unei respingeri fiindcă dezvăluisem de ce anume mi‑era ruşine? Dar în acest caz, experienţa respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?

Să îi observăm pe ceilalţi: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alţii să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor, şi nu încearcă cu orice preţ să şi le ascundă. Să înţelegem că această libertate luată cu limitele lor nu este doar un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale şi comportamentale adaptate, precum cele despre care vom vorbi aici.

Să vorbim cu ceilalţi: complexele se hrănesc din ruşine şi izolare. Faptul de‑a vorbi despre ele cu cei apropiaţi nu le vindecă, dar le diminuează puterea. Şi dacă ceilalţi spun: „Şi eu am complexe”? Să îi ascultăm, să îi facem să vorbească, să îi întrebăm, în loc să ne închidem ca o stridie spunându‑ne: „Nu au înţeles nimic, nu îşi dau seama că mie unuia complexele îmi distrug viaţa şi mă paralizează.” Chiar dacă aveţi dreptate, la ce ar servi enervarea şi retragerea?

  

  

Să ascultăm mai atenţi părerea celorlalţi, când ne spun că nu aveţi dreptate îndoindu‑vă atât de mult. Chiar dacă adesea persoanele complexate spun: „Ştiu că ceilalţi se descurcă. Dar insatisfacţia vine din mine”, efortul de‑a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.

Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eşecurile noastre vin din defectele care ne complexează, şi toate privirile aţintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalţi ne observă punctele slabe. Intensitatea complexelor este uneori atât de mare încât ne determină să le atribuim toate dificultăţile pe care le avem…

Să facem experienţa de‑a ne confrunta: e cel mai bun mod de‑a eroda încetul cu încetul complexele. Punându‑ne pentru mai mult timp în situaţia de‑a ne fi ruşine, şi făcând‑o treptat, fără să ne violentăm, ajungem puţin câte puţin, prin mecanisme de atenuare progresivă a răspunsului emoţional, să contestăm mai uşor gândurile legate de complex („toţi îmi văd defectul, e groaznic, sunt ridicol…”).

Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine, şi să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele şi defectele noastre. Să nu ne concentrăm asupra lipsurilor noastre. Să ne amintim că nu suntem doar o grămadă mare de complexe! În formele cele mai severe ale complexelor, cele care au dus de exemplu la tulburări de conduită alimentară, precum bulimia sau anorexia, s‑a demonstrat cvasi‑incapacitatea de‑a se interesa de părţile armonioase ale corpului, şi o obsesie centrată pe părţile considerate dizgraţioase, în timp ce la subiecţii „normali” lucrurile stau invers. (…)

Morala: să nu te ascunzi în întregime ca să ascunzi doar o mică parte din tine. În cele din urmă, cele două mari direcţii ale luptei anticomplex sunt, pe de o parte, acceptarea acelei părţi din sine presupuse inadecvate şi, pe de altă parte, lărgirea privirii asupra sinelui. Nu trebuie luată în considerare decât această parte din sine care nu ne palce, sau, mai rău, e chiar în inima noastră. Ea nu este decât o parte, care nu merită nici supraexpunerea pe care imaginaţia noastră i‑o acordă, nici disimularea pe care ruşinea noastră i‑o impune.

Fragment din volumul lui Chirstophe André, Imperfecți, liberi, fericiți. Practici ale stimei de sine.

Mai citește pe aceeași temă:

Terapia autoafirmării negative

Self-help cu Cioran

    

     

 

Terapia autoafirmării negative


Cine o să ajungă în rai?

Potrivit unui sondaj realizat în SUA in 1997, cele mai multe răspunsuri favorabile la întrebarea din titlu i-au menționat pe

  • Bill Clinton (52%),
  • Lady Diana (60%) și
  • Michael Jordan (65%).
  • Recordul i-a aparținut Maicii Tereza, cu 79%.

Nu era însă maximul posibil, căci la întrebarea „Și ce șanse aveți dvs. să ajungeți în rai?”, raspunsurile pozitive au atins 87%.

 

Autoironie sau supraevaluare? Dacă e să dam crezare specialiștilor, majoritatea semenilor noștri au tendința inconștientă de a se vedea superiori celorlalți și de a considera că „totul e perfect în cea mai bună dintre lumile posibile”. Bun, și atunci cum de a crescut atât de surprinzător, la nivel mondial, consumul de Prozac, cum de sporește sensibil rata sinuciderilor și a depresiilor?

Un posibil răspuns ar fi că aceasta supraevaluare de sine se manifestă mai degrabă în fața sarcinilor ușoare decât a celor dificile. Confruntați cu situații delicate, avem tendința de a ne considera sub medie. Pe de altă parte, această supraevaluare se poate transforma, în anumite împrejurări, în amărăciune, rea-credință și ostilitate.

Rănile stimei de sine ne pot afecta deosebit de puternic, într-atât încât nu putem să nu observăm că această părere bună despre sine, această satisfacție afișată în condiții de calm și departe de orice dificultate, nu e decât o aparența fragilă, care se fisurează de îndată ce trecem de la familiar la necunoscut.

„De îndată ce viața devine grea, insuficiențele stimei noastre de sine se dezvăluie nemilos”, spune Cristophe André în volumul „Imperfecți, liberi și fericiți, Practici ale stimei de sine”

Iar în lipsa acestei stime, care este instrumentul esențial al libertății și al autonomiei psihologice, întreaga noastră personalitate va rămâne sub influențe exterioare, făcându-ne să devenim jucăria presiunilor sociale. Soluția, în acest duel al supraevaluării/subevaluării, ar fi, potrivit autorului, sa încercăm să ne gândim pe noi înșine într-un mod diferit, pentru că problema nu vine de la slăbiciuni, ci de la incapacitatea de a le asuma, pentru că ne temem ca ele să nu provoace o respingere iremediabilă din partea altora.

Autorul recomandă așadar „terapia afirmării de sine negative” (și acesta este punctul nodal al cărții), care constă în disponibilitatea de a ne dezvălui slăbiciunile și limitele, în curajul de a fi slab și de a conștientiza acest lucru, fără să-l dramatizăm.

     

Recenzia la volumul lui Cristophe André „Imperfecti, liberi si fericiti, Practici ale stimei de sine” (Editura Trei, Bucuresti, 2010) a apărut inițial, sub semnătura lui Daniel Nicolescu în revista Business Magazin.

     

Citește și:

SUNTEŢI IMPERFECT, ZÂMBIŢI VĂ ROG!

Self-help cu Cioran

   


Iată o boală contemporană foarte răspândită de care nu mulţi dintre noi suntem conştienţi iar şi mai puţini îşi dau seama că ea se poate ameliora fără echipe de medici, pastiluţe sau alte proceduri invazive. Simptome? Destule: alergie la eşec, hipersensibilitatea ruşinometrului, accese de negativism, dependenţă de norme şi acceptare, ocazional paralizii provocate de lipsa de încredere, frisoanele obsesiei faţă de propria persoană. Da, e vorba de afecţiuni ale stimei de sine, acest organ psihic care ar trebui să ne ajute să savurăm viaţa în toată splendoarea ei dar care iată, ne poate transforma din actori care se bucură de spectacol, în supraveghetori mult prea preocupaţi de calitatea şi performanţa de pe scenă (cel mai adesea foarte critici şi cârcotaşi). Fie că e vorba de subdezvoltare sau de hipertrofie, excesele pozitive sau negative în ceea ce priveşte stima de sine sunt cât se poate de dăunătoare. Între convingerea că trebuie să fim mereu la înălţime (şi să acţionăm abundent şi zadarnic încercând să atingem acest ideal uniform) şi convingerea că nu suntem buni de nimic (şi că nici nu are rost să acţionăm atâta timp cât vom eşua cu prisosinţă) rămâne desigur calea de mijloc… a imperfecţiunii prin care ne recunoaştem atât ca persoane capabile de succes, dar şi de eşec, asumându-ne umanitatea dar şi individualitatea.

Psihologul Cristophe Andre oferă prin prezentul volum o pledoarie pentru imperfecţiune, dar nu una care te abandonează resemnării pasive, ci una revizuibilă care te învaţă că poţi să progresezi şi să te bucuri de viaţă în acelaşi timp, ba chiar să îţi aduci contribuţia la schimbarea lumii, doar prin faptul de a fi tu însuţi.

Unul din elementele importante care fac credibil volumul “Imperfecţi, liber şi fericiţi” sunt considerentele preliminare tratării problemei stimei de sine. Fiind o carte de psihologie practică, s-ar putea să avem aşteptări destul de mari, ca de la un tratament de scurtă sau lungă durată la finalul căruia ne aşteptăm la schimbări extraordinare. Unele cărţi de dezvoltare personală obişnuiesc să promită marea cu sarea, să te asigure că reţeta este infailibilă, că oricine poate deveni un campion, un învingător, urmând calea propusă. Volumul lui Andre ne înscrie pe linia rezonabilităţii şi onestităţii…

Citeşte întreaga recenzie semnata de Sever Gulea pe blogul: http://blog.libris.ro/2010/08/19/imperfecti-liberi-si-fericiti/

%d blogeri au apreciat asta: