Tag Archive: Stelian Turlea



Anne Holt este una dintre cele mai citite scriitoare. La începutul anului cifra exemplarelor vândute în întreaga lume se apropia de şase milioane. A fost ministru norvegian al Justiţiei, a lucrat în poliţie, a profesat ca avocat, s-a apucat la un moment dat de scris romane poliţiste pentru că „dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Cu experienţa mea în justiţie şi în poliţie, a fost cumva o urmare firească să-mi încerc mâna în acest gen de romane.” Şi a reuşit. La noi i-au apărut trei titluri, toate publicate de Editura Trei. Ultimul dintre ele – ”Doamna preşedintă”, își începe cronica Stelian Țurlea în suplimentul ZF, ”Ziarul de duminică”.

 

        
   

O carte care se petrece la câţiva ani după 11 septembrie 2001, când în FBI şi în lume s-au schimbat multe. După acel septembrie, când CIA a fost în mare măsură discreditată, Biroul a trecut, într-un timp record, de la statutul de organizaţie poliţienească având ca principală sarcină combaterea criminalităţii tradiţionale în interiorul ţării la acela de vârf de lance în lupta împotriva terorismului. Un vânt de eficienţă patriotică sufla în toate organismele, instituţiile şi organele statului american. Anne Holt explică ea însăşi, la un moment dat:

„Naţiunea cea mai puternică de pe planetă fusese întotdeauna ameninţată de anumite ţări şi state. Dar, după căderea şi fărâmiţarea Uniunii Sovietice, teama de un atac tradiţional practic dispăruse. Deoarece americanii aveau interese peste tot în lume, era important ca ei să-şi concentreze atenţia asupra naţiunilor ostile şi asupra statelor inamice, susceptibile să agreseze Statele Unite din raţiuni ideologice, economice sau teritoriale. Şi, ca întotdeauna, aşa se întâmplase. Dar, în acea zi de 11 septembrie, Statele Unite nu fuseseră atacate de niciun stat. (…) Noii duşmani ai Americii erau nişte indivizi, cu experienţa lor, cu măreţia lor şi cu punctele lor slabe. Ei nu trăiau într-un singur loc, într-un sistem, şi nu-şi purtau drapelul în aşa fel încât să fie văzuţi. Ei nu plecau la război mânaţi de un ordin, ci din convingere. Nu erau legaţi printr-o cetăţenie sau printr-o apartenenţă naţională, ci prin credinţă şi îndoială, prin ură şi dragoste.”

De la un anume sentiment de ură, dragoste şi răzbunare pleacă şi această carte. Anne Holt îşi imaginează o poveste în care, în SUA care chiar s-au schimbat după septembrie 2001, a fost aleasă preşedintă o femeie – Helen Lardahl Bentley, cu origini norvegiene. Ea decide ca prima ei vizită în străinătate să se desfăşoare în ţara strămoşilor ei, renumită pentru nivelul înalt de viaţă şi pentru absenţa actelor de terorism. Într-o asemenea ţară actele de terorism nu pot fi imaginate. Greşit! spune Anne Holt. Într-o lume care s-a schimbat enorm, nicio ţară nu mai este sigură. Dovada – în chiar ziua în care ajunge la Olso, preşedinta americană este răpită din hotel, noaptea, de sub nasul forţelor de securitate enorme, americane şi norvegiene. Şi nimeni nu are nici cea mai mică idee cum s-a putut întâmpla.

Intră în acţiune acum cuplul drag scriitoarei – poliţistul Yngvar Stubo şi soţia sa Inger Johanne Vik – care începe să dezlege firul.

   

Citește continuarea cronicii în ”Ziarul de duminică”.

  


Stelian Țurlea publică în Ziarul de duminică (suplimentul cultural al Ziarului Financiar) o cronică la proaspătul roman ”Dezmierdare de catifea”, scris de Eric Fottornio (cel ce vă zâmbește din poză), fost redactor-șef de la cotidianul ”Le Monde”.

”O carte ce începe ca o melodramă şi sfârşeşte ca un roman negru”, spune cronicarul.

 

Incendiu memorabil 

(…) Eroul romanului, Felix Maresco, de vreo patruzeci şi ceva de ani, este agent de asigurări, bine văzut, ajuns chiar şef în meseria sa. Un incendiu în care dispare o tânără mamă cu fiul ei de trei ani (au reuşit să fugă cu câteva clipe mai devreme şi au dispărut pur şi simplu) şi mai ales ancheta în care el se angajează îi amintesc de sfârşitul tragic al propriului său fiu, Colin, tot de trei ani, mort într-un accident de maşină.

  

Tatăl travestit

Cartea e rememorarea vieţii cu Colin. Mama l-a abandonat tatălui la naştere, dar a revenit după trei ani şi a pretins să-l împartă cu acesta, fiecare petrecând cu copilul câteva zile la rând. Felix, care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, nu i-a ştiut nici măcar numele, îşi aminteşte cum, în perioada în care a avut singur copilul în grijă, a fost nevoit să-i fie şi tată, şi mamă. Nebun după copilul său, n-a ştiut cum să reziste cererii acestuia de a-şi vedea mama („Je veux maman!”) şi a recurs la deghizări, la început fără chef, stângaci, apoi din ce în ce mai abil, pentru a-l convinge şi a suplini lipsa – îşi punea perucă, se epila, se îmbrăca în rochii şi fuste, purta sutien, folosea rujul „Dezmiedare de catifea”.

 

Grotesc și maternitate

Băieţelul trăia pe rând când cu tatăl, când cu mama, mergeau chiar pe stradă sau la spectacole. Felix inventase o familie. Toate întâmplarile par, inevitabil, groteşti, imorale, dar Fottorino convinge că erau făcute din iubire. Credibil. „Sfârşisem prin a deveni o mamă”; mai mult: „Sfârşisem prin a deveni o mamă fericită”! Este Felix un om normal? Ce înseamnă să fii un om normal, mai cu seamă când e vorba de iubirea pentru un copil?

Citește mai departe aici.

%d blogeri au apreciat: