Tag Archive: Sorin Alexandrescu



Într‑una din mănăstiri avem norocul să fim prezenţi în momentul construcţiei unei mandale de nisip. Ritualul are loc numai de patru ori pe an şi durează o săptămână.

Găsesc un lama care vorbeşte foarte clar şi corect hindi; el îmi dă explicaţiile necesare, pe care le traduc prietenilor mei. Cei şase călugări însărcinaţi cu zugrăvirea mandalei se află în penultima zi de lucru, aşa că este aproape gata. Sunt aleşi pe sprânceană, dintre cei mai pricepuţi, căci, la fel ca în cazul iconarilor noştri, greşeala nu este permisă.

   Vă așteptăm joi la lansare:

tane_poster

  

Înainte de începerea lucrului, călugării meditează câteva săptămâni într‑o tăcere şi singurătate absolute, apoi săvârşesc ritualuri de purificare, pentru a putea vizualiza cât mai bine mandala. După aceea, lucrează în schimburi de câte patru, cu migală şi infinită răbdare, ore întregi, fără răgaz. Cred că sunt într‑un soi de transă. Mandala e desenată cu nisip viu colorat: roşu, galben, verde, albastru, alb. Acesta este turnat în conuri metalice care sunt frecate cu nişte beţigaşe, tot din metal. Frecarea determină scurgerea nisipului prin orificiul conului, precum şi debitul acestuia. Mă uimeşte precizia mâinilor călugărilor, faptul că sunt total netulburaţi, impasibili, adânciţi în munca lor, dăruiţi pe de‑a‑ntregul. Desenele geometrice şi florale sunt încadrate de cercuri şi pătrate, figuri ce simbolizează perfecţiunea.

Odată ce truda ia sfârşit, călugării meditează din nou, împreună cu ceilalţi tovarăşi ai lor din mănăstire, asupra mandalei create, apoi suflă în ea şi nisipul este purtat în cele patru vânturi. În acest fel budiştii vor să demonstreze inconsistenţa oricărui efort uman, oricât de mare ar fi acesta şi, prin extensie, efemeritatea a tot ce există, subliniind astfel teoria vidului universal. Decodarea completă a imagisticii mandalelor cere cunoştinţe aprofundate de budism tibetan, mitologie şi simbologie şi nu se poate face în afara unor ritualuri de iniţiere.

  

Reclame

SuspectUltima oară când numele meu apare în procesul-verbal de observaţie are legătură cu dimineaţa zilei de 11 martie, când îmi iau rămas-bun de la Sorin Alexandrescu, înaintea plecării lui la aeroport.

Eu urma să mai rămân câteva zile în Bucureşti. Din dosar nu rezultă cine i-a furnizat Securităţii detaliile după-amiezii mele din 10 martie. Printre hârtii se găseşte o însemnare nedatată, care răspunde unei cereri de informare asupra persoanei mele depuse pe 11 august 1989 de către un anume căpitan P.S. Conţinutul acestei însemnări este următorul:

„BOS JAN WILLEM, cetăţean olandez, 1982–1984 lector la Bucureşti, sosit în ţară în 5.03 a.c. ca însoţitor al lui ALEXANDRESCU SORIN. A locuit la lectorul olandez MATHEYU THOMAS şi a avut contacte permanente cu ambasadorul olandez STORK COENRAAD. În ziua de 10.03.1989, i-a contactat pe DINESCU MIRCEA şi DEȘLIU DAN la restaurantul Uniunii Scriitorilor, rezultînd că i-a încurajat pe cei doi în manifestările lor necorespunzătoare. A părăsit ţara în 15.03 ac. ora 9.00“.

Restaurantul Uniunii Scriitorilor, aflat la parterul sediului uniunii, pe Calea Victoriei nr. 150, unde este situat astăzi restaurantul italian Il Gattopardo, era un loc de întâlnire şi de luat masa pentru scriitori. Nu mai ţin minte cum se realizase legătura cu Mircea Dinescu, însă faptul că am ales uniunea Scriitorilor ca loc de întâlnire era logic. Dinescu era acompaniat de Dan Deşliu şi de criticul literar Alexandru Călinescu din Iaşi, care se afla întâmplător în capitală şi avusese o întâlnire la sediul uniunii Scriitorilor, la primul etaj. Dinescu şi Deşliu

Împărtăşeau acelaşi dispreţ faţă de regimul lui Ceauşescu, însă altceva nu păreau să mai aibă în comun. Dinescu era prototipul unui „angry young poet“ de 39 de ani, care scrisese mereu poezii la limita cenzurii. Deşliu avea în jur de şaizeci de ani şi era un fost poet propagandist al regimului comunist, care însă nu a putut păstra tăcerea după ce a văzut cum Ceauşescu transformase idealurile, în care scriitorul crezuse, într-o farsă.

În ziua respectivă, nu erau ocupate prea multe mese, iar atmosfera din localul neîncălzit şi deci rece ca gheaţa era sobră şi apăsătoare. Opţiunile meniului erau destul de limitate. Vinul se terminase, berea nu se găsea şi pentru tărie era cam devreme. Deci ne-am hotărât să comandăm o sticlă de şampanie neaoşă — dacă i se putea da titlul de şampanie — împreună cu o porţie de papanaşi pentru fiecare. Dinescu şi-a dat seama de ironia situaţiei şi a exclamat:

„O să zică: «Disidenţii mănâncă papanaşi şi beau şampanie şi mai şi înjură regimul!»“.

   

%d blogeri au apreciat asta: