Fiul cel bunGenerația lui Pascal Bruckner este ultima generație de intelectuali francezi implicați în polemici publice. “Nimic nu se întâmplă fără polemici,”  spune Bruckner într-o lungă convorbire în redacția Contributors.ro, discuție care pleacă de la ultimul său volum,  autobiografia Fiul cel bun.

Iată un fragment în care Bruckner recomandă cei mai importanți filosofi ai momentului de pe bătrânul continent:

  

Mai există „maeștri ai gândirii” în zilele noastre?

Nu, pentru că nimeni nu-și mai asumă acest rol.

 

De ce?

Pentru că este ciudat să vrei sa fii un maestru de gândire. Doar Alain Badiou, ca ultim stalinist, ar vrea sa fie un maestru al gândirii. Marile sisteme de gandire au fost deconstruite. Acum trebuie să deconstruim deconstrucția. Badiou este ultima mare figură stalinistă din Franța, sunt mulți care o afirmă, dar despre el nu se poate spune mai mult. Din fericire, nu mai există maeștri de gândire.

 

Badiou este studiat intens și evocat des la Sorbona. Este un ganditor care se bucură de propriul lui succes.

Fenomenul Badiou este interesant pentru ca este un fel de privilegiu al supraviețuitorului. De fapt, el era cel mai puțin înzestrat din generația lui, era mai puțin talentat decât Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard… Era chiar cel mai slab dintre toți. Guy Debord a spus despre el că este cel mai prost dintre deșeurile criticii. O expresie foarte reușită. Badiou a fost total necunoscut timp de 70 de ani, apoi a devenit notoriu printr-o carte despre Sarkozy, dar, altfel, rămâne un filosof foarte mediocru. Era un critic prost, îi adora pe Khmerii Roșii și pe Mao Zedong, este cu adevărat un filosof mărunt. Cel puțin așa cred eu. Nu are talent, nu știe să scrie.

 

Dar ce sau cine anume permite crearea marilor figuri de intelectuali? Ceilalți intelectuali sau tinerii, publicul? Există și o graba in a idolatriza unele figuri. Nu este ca în 1968, când tinerii voiau să distrugă idolii, ci parca exista o nevoie de a avea intelectuali.

Într-adevăr, este vorba despre necesitatea cvasireligioasă de a avea un maestru care să-ți spună ce să gândești. Exista lucrul acesta, însă ceea ce face notorietatea unui intelectual este respectul confraților săi și fidelitatea publicului său. Publicul decide dacă o persoană sau alta este intelectual. Mă întrebați mai inainte dacă există în prezent un mare filosof în Franța. Da, acesta este Michel Serres. Are un stil foarte frumos, o vastă cunoaștere științifică. In Germania ar fi Sloterdijk. Un foarte bun filosof. Iată, așadar, doi filosofi de mare calitate. La fel cum este și René Girard, doar că acesta este foarte în vârstă acum. Îl ador pe René Girard.

 

Pe cine ați menționa – dintre tinerii filosofi sau intelectuali francezi?

Pierre-Henri Tavoillot este un discipol și fost student al lui Luc Ferry. Nu este tocmai tânăr, are aproape 50 de ani, dar este strălucit, foarte inteligent. Mai sunt și alții: Jocelyn Benoit, Meillassoux, dar sunt foarte confidențiali. Ultimul „tânăr” este Michel Onfray, dar are 58 de ani. Toți aceștia sunt prieteni de-ai mei. Iarasi, Charles Pepin, care mi-a fost student. Dar ei încă nu au obținut o larga recunoaștere publică. Pentru a avea recunoașterea publicului larg trebuie să fi iscat o polemică. O mare polemică intelectuală sau politică. Noi am fost ultima generație care a făcut așa ceva. Generațiile noi – nici vorba! Cred că noi suntem ultimii intelectuali generaliști, ce au putut reflecta în numeroase domenii, iar tinerii filosofi au un spirit foarte ascuțit în materie de fenomenologie, metafizică. Dar să știți că avem romancieri tineri, de 30-40 de ani, care sunt foarte promițători. Însă, din câte știu, nu s-au remarcat filosofi tineri. Vă rog să-i rețineți pe Jocelyn Benoit și pe Meillassoux, ei sunt preocupați de metafizică. Nu-i un domeniu ușor.

  

Reclame