Tag Archive: Simona Sora



Bine-cunoscutul autor Pascal Bruckner se intalneste cu cititorii din Romania, joi 4 aprilie 2013, ora 18.00, in Libraria Carturesti-Verona, unde va avea loc lansarea celui mai recent roman al sau – Casa Ingerilor – publicat de Editura Trei.

Alaturi de Pascal Bruckner vor fi prezenti criticul literar Simona Sora, jurnalistul Luca Niculescu si directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Marculescu.

Pascal Bruckner reflecteaza asupra decaderii umane si a contrastului izbitor dintre viata „civilizata” si cei aflati pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale.

Oare cersetorii sunt reversul fatal al societatii noastre ultraigienizate?

   
blogCasaIngerilor-1

Fragment:

Odată ajunși la etajul cinci, Antonin a trebuit să-și sporească elocvența pentru a le prezenta apartamentul sub cele mai bune auspicii. Din nefericire, femeia înțelegea greu franceza, iar barbatul era nevoit să-i traducă frază cu frază, omițând efectele cele mai studiate. Dublarea sărăcea discursul. Fiindcă era întrerupt des, Antonin pierdea șirul, interveneau completări cu frânturi de engleză, drept care conversația se pierdea într-o franceză stricată propice neînțelegerilor. Știind că deseori decizia aparține soției, Antonin nu o scăpa din ochi, surâzându-i, însă ea se eschiva și îi vorbea tot mai mult bărbatului ei, într-un debit verbal rapid. Câteva cuvinte reveneau în tiradele sale:

Não, meu querido, eu não prefiro (nu, dragule, nu-mi place).

(…)

Antonin a înțeles că afacerea fusese pierdută. La ieșirea în stradă i s-a strâns dintr-odată inima și nu a îndrăznit să se uite pe jos. Barbatul era prabușit pe o bancă, la doar câțiva metri distanță, cu mutra îndreptată spre cer. Urma de vomă, spălată cu multă apă de către portăreasă, era de acum o pată roșiatică, de parcă fix în locul acela ar fi avut loc o crimă. Brazilienii nu au făcut nicio aluzie în privința incidentului. Observând bețivul, soția i-a dat totuși un cot discret bărbatului ei. Stângaci, Antonin s-a crezut dator să adauge:

— Vă rog să mă credeți ca este un cartier foarte sigur și curat.

Au mai vrut să arunce un ochi în parcarea subterană, după care au plecat pe jos, surâzatori, urmați la o distanță respectuoasa de limuzină.

(…)

Căutându-se prin buzunare, a realizat ca își uitase al doilea rând de chei ale apartamentului din Plaine Monceau chiar acolo. Și-a blestemat propria neatenție, și-a aruncat haina pe el și a plecat spre metrou. Probabil că le uitase pe masa din bucătărie. Nici nu a ajuns bine, că a și dat peste ele, fără nicio greutate, fără a mai fi nevoie să aprindă lumina, atât de bine știa pe de rost topografia locului. Ca să nu se mai simtă cu conștiința încărcată, a refăcut vizita de prezentare de unul singur, pe întuneric aproape, repetându-și partitura cu voce tare ca un actor care și-a ratat rolul, iar acum voia să-și repare greșeala. Intrând în joc, a mimat și participarea cumpărătorilor, accentul și extazul lor simulat. Adunatură de fățarnici, bogătani împuțiți! Toți sunteți la fel!

Când a ajuns din nou pe trotuar, vântul începuse să sufle cu putere, anunțând furtuna, prima din noul anotimp. Pe bulevard, felinarele erau stinse, fără îndoială din cauza unei pene de curent. Evident, nivelul calitativ al cartierului coborâse. Antonin abia a apucat să facă vreo câțiva pași dincolo de ușă, când o mâna i-a prins piciorul de sub genunchi. A tresărit și s-a clătinat, cuprins dintr-odată de spaima animalului mușcat de gura de fier a unei capcane. În pofida întunericului, a recunoscut pe loc ticălosul care se prăbușise vomând la picioarele zidului. Se întorsese la locul crimei. Când intrase în imobil, Antonin nu-l observase.

Întins pe-o parte, bărbatul a grohăit:

— Pasează-mi zece euro, îs mort de sete!

Antonin și-a scuturat piciorul pentru a și-l elibera, dar individul îl ținea bine, strângându-l tot mai tare. Avea forță javra, în ciuda stării în care era. Cu celălalt picior, Antonin a încercat sa zdrobească brațul care-l prinsese, lovindu-l cu talpa pentru a-i produce o durere cât mai mare. Văzând ca e pe cale să-și piardă echilibrul, s-a sprijinit cu mâna de perete, cu piciorul rămas liber trăgând o ploaie de șuturi în burta, pieptul și mutra agresorului. Și, pe măsură ce lovea, îl învăluia un imens sentiment de plăcere. Celălalt însă se ținea bine, fără îndoială anesteziat de băutură. Fiindcă insul mai era și gras, Antonin și-a perfecționat din mers loviturile pentru a atinge organele vitale și încheieturile oaselor.

Mizerabilul avea sa plătească pentru agresiune.

Pentru că a vomat la picioarele lui.

Pentru vânzarea ratată.

Puțin câte puțin, bărbatul a cedat, dând din picioare în gol și încercând să-și apere fața. Norocul a făcut ca nimeni să nu treacă pe stradă în momentele acelea, nici oameni, nici mașini. Bulevardul era gol. Abia mai suflând, degustând amara bucurie de a-l lovi pe cel mai slab decât el, Antonin a luat-o la fuga, lasând zdreanța umană prada propriului ei destin. A mers fără țintă vreo două ceasuri pentru a se liniști, întorcând încontinuu privirea peste umăr, tresărind de fiecare dată când trecea o mașină a poliției. Ajuns acasă, și-a aruncat pantofii într-un dulap, perechea lui de Weston scumpi, cumparați de la Londra, uitându-se apoi la ei oripilat. Erau singurii răspunzatori pentru accesul de violență. Ca să-i pedepsească pentru răutatea pe care o dovediseră, a refuzat să-i mai dea cu cremă, jurându-se că nu și-i va mai pune niciodată în picioare.

Peste două zile, răsfoind Le Parisien la birou, a citit la rubrica de fapte diverse că un vagabond fusese descoperit mort, bătut măr, în cartierul unde Antonin se dusese pentru acea afacere imobiliară. Poliția ajunsese la concluzia că fusese vorba despre o reglare de conturi între vagabonzi. Deși Antonin și-a atribuit pe loc paternitatea evenimentului.

 

Reclame

Cuvintele acestui volum sunt vorbele măsurate ale ieșirii dintr-o lungă tăcere. Care e impactul lor – pare a se întreba autoarea -, cum se decuplează ele, cum se mai pronunță pentru a însemna și altceva decât vidul care le desparte? Răspunsul la întrebarea aceasta de fond – o întrebare a recâștigării limbajului poetic, căci nu întâmplător, cartea este dedicată psihanalistei Georgiana Micu – poate fi găsit, cred, într-o artă poetică din prima secțiunea a volmului, ”Zonă de trecere”. Poemul se numește ”Catwalk” și e, am spus-o și la lansarea cărții, poemul meu preferat.

(Simona Sora, Un Matrix poetic, cronică în Dilema Veche

la volumul pe poezie Sfoara de întins rufe semnat de Alice Popescu)

    

Sfoara    

CATWALK 

am făcut ce trebuia să fac:

douăzeci de ani

am hrănit tăcerea până ce ea a crescut tot mai mare,

mai mare şi decât mine şi decât lumea,

ca un copil diform…

cred că tăcerea mea ajunsese

cât un balon uriaş de cuticule plutind peste infinit.

douăzeci de ani,

din sânii mei a țâşnit doar mouna,

apoi, dintr–odată,

într–o zi oarecare,

laptele alb al universului.

era toamnă. moda extensiilor de unghii trecuse, doar umbra mea se vedea,

alungită ca o pisică leneşă peste lume, scrijelind

ceva.

a fost singura cale, îmi spun,

iar eu singurul om de pe ea.

  


Editura Trei va invita la evenimentul de lansare a cartii NEVROZA BALCANICA

Poza coperta (accepta imaginile in mailul tau pentru a o putea vedea) Vineri 18 mai, ora 18.00, in Libraria Carturesti – Verona

 

Invitati:

Simona Sora
Ion Vianu
Horia-Roman Patapievici
Vasile Dem. Zamfirescu

O buna parte dintre eseurile volumului de fata isi propun sa abordeze o tema pe cat de importanta, pe atat de controversata: nevroza colectiva sau etnica. In calitate de psihanalist ader la pozitia unui Geza Roheim sau Georges Devereux care sustin modelarea culturala a inconstientului. Conform reprezentantilor teoriilor biologice, insa, romanii, ca popor latin, ar fi predispusi la isterie.

Din materialele pe care le-am avut la dispozitie reiese o alta ipoteza: specifica pentru romani este prelucrarea defectuoasa a conflictelor narcisice, generata de deficite narcisice timpurii. Astfel de tulburari ale sentimentului valorii proprii se exprima mai ales prin depresie, lipsa bucuriei de a trai, hipersensibilitate fata de lezarile narcisice, rusine, toate suficient de impovaratoare pentru a merita intreaga atentie teoretica si practica, la fel ca problemele „clasice”, prezente si ele ca la orice european, si carora li se acorda atentia cuvenita in carte.
Atat de importanta mi s-a parut rezolvarea acestor „simptome”, incat in mai multe randuri m-am gandit ca am avea nevoie de un Minister al Stimei de Sine…

„Cum se nasc hotararea si gestul eroice, prin deliberare sau spontan? s-ar putea intreba cititorul de azi. Si multe altele. Ca psihanalist, mi-am pus si alta intrebare: cat de departe poate merge exercitiul de sinceritate al unei persoane care a facut doua transe de psihanaliza personala in Elvetia (una freudiana si alta jungiana insumand patru ani) si care se numara printre primii practicanti ai psihanalizei in Romania comunista? Cu alte cuvinte, reuseste Ion Vianu sa nu lase nimic deoparte, sa nu se crute, asa cum isi propune, datorita faptului ca a deschis usa care separa constientul de inconstient?”

„Andrei Plesu a aranjat lucrurile in asa fel incat ursul-Jung sa poata fi sacrificat. Motivul sacrificiului ar putea fi tatal, alaturi de care visatorul se afla mai tot timpul. Din context reiese ca ar fi vorba despre tatal natural, dar in vis o persoana este utilizata adesea pentru a simboliza alta persoana, pe care cenzura nu o vrea dezvaluita. Pentru fiu, tatal este intotdeauna paznic al legii, dar pentru Andrei Plesu ar putea fi si tatal spiritual – Constantin Noica –  detinatorul si pazitorul programului de acces la cultura mare.
Alegerea dificila, si de aceea inconstienta, din vis ar fi putut fi cea intre doi parinti spirituali: Noica sau Jung?” – Vasile Dem Zamfirescu, Nevroza balcanica

Va asteptam cu drag!


Fără îndoială, Cartea roşie a lui C.G. Jung este evenimentul editorial major al ultimilor ani şi în România. Caligrafiată de Jung însuşi cu litere gotice şi însoţită de desene, mandale, picturi elaborate, Cartea roşie a fost pentru mult timp „cartea secretă“, „Sfîntul Graal al Inconştienului“ sau „reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, cum a numit-o istoricul şi îngrijitorul ediţiei prime, profesorul Sonu Shamdasani. Începută în 1914, în plină confruntare a lui Jung cu propriul inconştient, Cartea roşie a fost întreruptă în 1930, reluată în 1953 şi lăsată neterminată în 1961, la moartea psihiatrului elveţian. Păstrată pînă de curînd într-un seif din Zürich, Cartea roşie a început să fie tradusă şi publicată abia după 2000. La începutul lui septembrie, va fi lansată şi traducerea românească ce urmează să apară la Editura Trei (datorată doamnelor Viorica Nişcov şi Simona Reghintovschi), o premieră editorială care sincronizează psihologia autohtonă cu cea europeană şi, cine ştie, poate va deschide, mai ales după publicarea operelor complete ale lui Jung, o nouă epocă în jungianismul românesc.

(Simona Sora, Dilema Veche)

  

     

Vezi aici mai multe fotografii cu CARTEA ROȘIE

    

%d blogeri au apreciat asta: