Tag Archive: sfarsitul lumii



Calendarul Lung mayaș exprimă o doctrină a Epocii Lumii, o doctrină fundamentală a tuturor culturilor care au adoptat o filosofie a timpului ciclic.

 Fragment din:Povestea anului 2012

Sfârşitul ciclului de 13 baktun este un sfârşit de perioadă şi există şi alte sfârşituri de perioadă mai mici în interiorul Calendarului Lung. Mayaşii percepeau aceste sfârşituri de perioadă ca fiind legate de ciclurile astronomice, mari sau mici, precum şi de ciclurile de viaţă ale genealogiei regale (uneori mergând până la douăzeci de generaţii de succesiuni dinastice) şi de ciclul complet de viaţă a oraşelor-stat. Sfârşiturile de perioadă de 13 baktun, din 3114 î.Hr. şi 2012 d.Hr., ar fi, în mod evident, incredibil de importante pentru străvechii mayaşi, alfa şi omega ale unui ciclu grandios al dezvăluirii umane şi cereşti.

Ce spune învățătura mayaşilor despre sfârşiturile de perioadă? Ce făceau mayașii la sfârşiturile de perioadă? Urmând o filosofie a timpului ciclic, ei considerau sfârşiturile de perioadă nu sfârşituri definitive, aşa cum le-ar vedea o filosofie a timpului linear, ci timpuri ale transformării şi reînnoirii. Inscripţiile sunt pline de rituri de sfârşituri de perioadă care implică sacrificiul şi transformarea.

Chiar şi astăzi, mayaşii moderni fac ceremonii la sfârşiturile de ciclu din interiorul calendarelor Tzolkin și Haab. Rolul fiinţelor omeneşti în aceste momente este să faciliteze în mod conştient o transformare reuşită şi o reînnoire, sacrificând de bunăvoie zgura ciclului vechi, sacrificând iluziile care nu vor fi de folos în noul ciclu.

  

Reclame

Cometa, Junior și serviciile secrete


„Pentru că am tot întrebat, dar n‑am primit răspuns: unde suntem, mai exact?”

„N‑am cum să‑ţi spun.” Sawyer scoate o bomboană mentolată din buzunarul de la piept, desface ambalajul de celofan şi o plasează între falcă şi gingie. „Dar pot să‑ţi dau câteva indicii, dacă vrei să asculţi, în schimb, propunerea mea.”

„OK”, îi spun. „Mai întâi, indiciile. Şi apoi te ascult.”

„Fostul Bloc Sovietic”, spune Sawyer. „Istorie sălbatică sub conducerea sovieticilor. Ierni năprasnice. Femei superbe, tinere.”

„Tocmai mi‑ai descris toate ţările din fostul Bloc Sovietic.”

„N-am de gând să fiu prea explicit. Şi nu uita că, din când în când, Cuba şi Vietnamul erau şi ele incluse în blocul respectiv.”

„Grozav”, îi spun. „Deci ştiu că nu‑s în Cuba sau în Vietnam. Progresăm uluitor.”

„Şi dacă tot m‑am ţinut de cuvânt în ceea ce priveşte înţelegerea noastră”, spune Sawyer. „Dacă‑mi permiţi.”

„Dă‑i drumul.”

„Diseară plec la Washington”, spune. „Îţi propun să mă însoţeşti.”

„De ce?”

Sawyer râde. „De ce! De ce!” spune, implorând zidul de beton să‑i împărtăşească nedumerirea. „De ce crezi?”

„Bănuiesc că nu ca să iau cina la Casa Albă.”

„Ca să salvezi lumea, Junior”, spune Sawyer. „Atât, nimic mai mult.”

„De la ce?”

Se holbează, uimit. „Glumeşti, nu‑i aşa?”

„Vrei să spui că mă credeţi?”

„Sigur că da, Junior”, zice. „Te‑am crezut tot timpul. Am detectat chestia aia, C/1998-E1 când ai început să agiţi spiritele şi de atunci am ţinut-o sub observaţie. E adevărat. Se întâmplă. Ai avut dreptate.”

„Şi‑atunci, de ce m‑aţi răpit?”

Sawyer zâmbeşte superior. „Pentru că ţi‑a umblat gura aiurea”, spune. „Ceea ce, după părerea mea, să nu mai zic de părerea multora, care contează foarte mult, a fost o treabă teribil de iresponsabilă. Atât ca persoană privată, cât şi în calitate de cetăţean al Americii.”

„Ce legătură are asta cetăţenia cu faptul de a fi cetăţean american?”

„Ajungem şi‑acolo. Mai întâi, a fost ceva iresponsabil din partea ta ca persoană privată din cauza unor mici efecte secundare precum, ştiu şi eu, zic la întâmplare – agitaţie, panică în masă, daune economice şi legate de infrastructură, prăbuşirea civilizaţiei aşa cum o cunoaştem. Chestii de genul ăsta.”

„Lucruri care nu s‑au întâmplat, evident.”

„E adevărat”, spune Sawyer. Sparge bomboana cu dinţii. „Şi, oricum, a fost un act iresponsabil din partea ta ca american, pentru că, înainte să dai tu din gură despre C/1998-E1, duşmanii noştri habar n‑aveau despre el. Dac‑ai fi fost un patriot adevărat şi te‑ai fi limitat la personalul Agenţiei, am fi câştigat un avantaj de câteva luni, poate chiar ani, ca să deturnăm lucrurile în favoarea noastră.”

„Nu înţeleg ce spui”, îi zic. „Cum şi ce aveţi de gând să câştigaţi de pe urma unei comete care o să distrugă Pământul?”

„Of, maturizează‑te, Junior”, spune Sawyer, plimbându‑se prin celulă. „Am putea concepe sisteme care s‑o rupă în bucăţi mai mici, apoi am putea găsi ţări cu care e foarte probabil să ne aflăm în conflict în perioada impactului şi să ghidăm fragmentele spre ei.”

„Cea mai mare tâmpenie pe care am auzit‑o vreodată.”

    

Fragment din Totul contează! Ron Currie Jr.

  


Cartea de debut a americanului Ron Currie Jr., Totul contează!, ”îți cam sucește mințile”, scrie Claudiu Constantinescu într-o recenzie din Dilema Veche.

Cronicarul se arată la fel de mirat că felul în care clasică ”poveste de familie” reușește să fie prinsă într-un stil greu de definit și într-o poveste ”țăcănită”:

Avem de-a face cu una dintre cele mai nebuneşti cronici de familie, semn că familia, astăzi, e o poveste cu totul ţăcănită, egal deschisă înspre mica emoţie terestră, utopia apocaliptică, aventura SF, thriller-ul paranormal şi misterele cu agenţi secreţi. Pe scurt: protagonistul (Junior) îşi începe existenţa ştiind cu certitudine – de la o „prietenoasă şi liniştitoare“ voce care îi tot sună în cap – că peste 36 de ani oamenii vor dispărea, pulverizaţi de o cometă.

Povestea vă pune în față cu ”un personaj savuros, din galeria idioţilor geniali din care fac parte Prinţul Mîşkin şi Forrest Gump”, observă Elena Mironescu în Q Magazine. Și tot de aici aflați și dacă romanul va fi sau nu pe gustul vostru 🙂

Dacă te-ai simţit diferit de restul lumii, dacă ţi s-a părut, într-o zi, că lumea se va sfârşi, dacă cineva ţi-a frânt inima iremediabil, dacă ţi-ai pierdut un părinte sau ai trăit într-un oraş plictisitor, atunci poate că ar trebui să citeşti această carte.

  


Cum s‑o  abordez, asta‑i problema. Pentru că, evident, nu‑i un subiect pe care să‑l  trânteşti aşa, relaxat, în mijlocul conversaţiei: „A, apropo, ţi‑am mai zis că Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus? Nu? Eşti sigură? Eram convins că ţi‑am zis”.

Dar după două săptămâni de încercări eşuate de a aborda subiectul, îmi dau seama că nu contextul potrivit îmi lipseşte, ci curajul. Conversaţia asta n‑are cum să nu devină cea mai mare şi mai dubioasă non sequitur. În mod previzibil, îmi recapăt curajul într‑un moment inoportun şi ciudat: în timp ce ne uităm la un film în subsolul casei ei.

„Amy”, îi zic.

„Hm.”

„Trebuie să‑ţi spun ceva.”

Dar apoi mă blochez.

Stăm tolăniţi pe patul vechi al fratelui ei. Deşi a plecat în vest la doi ani după ce tatăl lor i‑a părăsit, spaţiul ocupat de el a ajuns să fie folosit ca un al doilea living, fără să fi fost modificat prea mult. De unde şi televizorul şi videoplayerul de aici, aşezate pe un suport şubred, precum şi posterele lui cu Night Ranger şi Warrant. Ori de câte ori cobor aici cu Amy să ne uităm la un film, mă lupt cu senzaţia înfiorătoare că fratele ei o să se‑ntoarcă din clipă‑n clipă şi‑o să ne dea afară din dormitorul lui, cu toate că ştiu că‑i în Salt Lake City.

Stăm culcaţi pe o parte, Amy e cu spatele. Întoarce capul spre mine şi clipeşte ca o şopârlă în direcţia mea:

„OK”, spune. „Păi, atunci, ăăă. Spune.”

Deschid gura din nou, dar nu reuşesc decât să scot un zgomot straniu, de om care se‑neacă. Încerc să înghit, dar am gâtul uscat şi aspru parc‑ar fi frecat cu şmirghel, ceea ce mă face să mă cutremur. O cireadă îmi galopează în piept, înnebunită. Amy opreşte filmul şi se răsuceşte spre mine. Îmi aruncă privirea aia exasperată şi amuzată, destinată numai mie.

„Vrei s‑o iei de la capăt, copile? Hai, înc‑o dată. Şi ia‑o încet.”

Un lucru în plus pe care‑l ador la ea — adăugat la tricourile ei cu Dinosaur Jr., bocancii mov Doc Martens, formaţiile pe care le ascultă şi de care eu n‑am auzit în viaţa mea, modul ei de comportament relaxat şi băieţos — e faptul că‑mi zice „copile”. Sunt cu patru luni mai mare decât ea şi‑o depăşesc cu vreo 36 de kile, şi tot eu sunt „copilul”.

Ezit. Ea se holbează la mine calm şi întrebător. Aş putea bate în retragere, i‑aş putea spune c‑a înţeles greşit, că n‑am zis nimic. Dar n‑ar avea niciun sens. A auzit perfect ce‑am spus şi acum se aşteaptă să‑mi termin ideea. Ah, am dat‑o‑n bară. Am bulit‑o rău de tot.

„Ei bine?” mă întreabă Amy, strecurând o mână între coastele mele şi saltea, gâdilându-mi spatele ca să mă încurajeze.

„Căcat”, spun, ferindu‑mi privirea.

„Cam aşa”, spune ea.

„Presupun că n‑am cum să retrag asta”, îi zic.

„Mă tem că nu.”

Oftez. „În regulă”, zic, „dar fii atentă, trebuie să mă asculţi şi să nu te enervezi sau să tragi concluzii aiurea.”

Zâmbetul larg îi dispare de pe buze, fiind înlocuit de o expresie de îngrijorare crescândă. Se ridică în capul oaselor.

„E genul de conversaţie care‑ncepe cu ştii‑nu‑e‑vina‑ta‑e‑vina‑mea?”

„Nu”, zic, „în niciun caz. Doamne, nu‑ţi face probleme din astea.”

„Bine”, spune pe un ton prevăzător. „Şi‑atunci?”

Preţ de o clipă îmi ţin respiraţia, fără s‑o scap din ochi. Apoi vorbesc repede ca să n‑am timp să mă răzgândesc.

„Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus.”

   

Fragment din romanul Totul contează de Ron Currie Jr. (Editura Pandora M)


De la crearea de celule noi din celule existente la identificarea și manipularea unor gene anumite, trecem la crearea de părți ale corpului.

Cei mai mulți dintre cei ce fac parte din „generația baby-boom” își amintesc de Lindsey Wagner în rolul Femeii bionice și de Lee Majors în Six Million Dollar Man, dar puțini și-au închipuit că bionica va deveni cândva o realitate. Unele surse îi atribuie paternitatea cuvântului bionic lui Jack E. Steele de la Divizia Aeronautică de la Baza Wright-Patterson a Forțelor Aeriene, cuvânt apărut în 1958, din rădăcina grecească bion, care înseamnă „unitate de viață”. Alții consideră că termenul provine din combinarea cuvintelor biologie și electronică.

  

 

   

Oricare ar fi adevărul, bionica, numită și biomimetică, este un domeniu de cercetare-dezvoltare în plin avânt. Wikipedia ne dă o definiție simplă a bionicii:

„aplicarea metodelor și a sistemelor biologice aflate în natură la studierea și proiectarea de sisteme artificiale și la tehnologia modernă.”

În domeniul medicinei, bionica se referă la înlocuirea sau îmbunătățirea unor organe sau părți ale corpului cu versiunile lor mecanice. Spre deosebire de proteze, părțile bionice imită efectiv funcționalitatea părții originare, uneori fiind chiar mai bune.

În iulie 2007, biomecatronicianul Hugh Herr și echipa lui de la laboratorul media MIT au reușit să creeze o gleznă robotică adaptabilă în funcție de utilizator și de teren. Creată în trei ani, această gleznă robotică folosește senzori și microprocesoare pentru a determina cantitatea necesară de energie pentru ca glezna protetică să împingă omul spre înainte. Acum, o companie numită iWalk face un pas în plus, creând un sistem robotic pentru comercializare, mai mic, mai silențios și mai ușor.

  

  

  

Deși tehnologiile bionice în scopuri medicale sunt încă în stadiul de început, s-au repurtat câteva succese, în special în implanturile cohleare, care ajută surzii să audă, inimile artificiale, pompe mecanice care ajută inima și care țin oamenii în viață cât timp așteaptă un transplant, plus o retină nou creată din siliciu, care poate procesa imaginile ca și retina naturală. Bioingineria a făcut pași mari în furnizarea de implanturi pentru șolduri, genunchi și articulațiile avariate, ajutând oameni cu răni sau boli cum ar fi artrita să mențină un stil de viață activ.

Oamenii de știință de la Facultatea de Medicină a Universității din Michigan testează acum pe animale primul plămân bionic. Tot acolo sunt în curs testele clinice pe oameni ale unor rinichi artificiali și ale unor sisteme artificiale de susţinere a ficatului. Iar oamenii de știință de la Institutul Kresge pentru Cercetări în Domeniul Auzului de la aceeași universitate cercetează modul în care creierul percepe sunetele și efectele medicamentelor asupra urechii interne, scopul fiind crearea de dispozitive bionice pentru tratarea pierderii auzului. Universitatea din Michigan este de asemenea în avangarda a ceea ce se numește ECLS (tehnologie extracorporală pentru susținerea vieții), o tehnologie cu impresionante rate de succes în salvarea nou-născuților care au plămâni subdezvoltați, ca și a adulților cu probleme respiratorii acute.

   

 

   

Robert H. Bartlett, profesor de chirurgie la Universitatea din Michigan, a creat, împreună cu colegul lui, Ronald Hirschl, un plămân artificial care acum este testat pe oi. Cunoscut sub numele de MC3 Biolung, dispozitivul se atașează la artera pulmonară și preia sută la sută funcționalitatea plămânului normal. Biolung poate fi folosit în interiorul sau în exteriorul corpului. Bartlett și Hirschl vor face studii extensive pe animale, apoi încercări clinice pe oameni în următorii cinci ani, mulțumită unui grant de 4,8 milioane de dolari, de la Institutul Naţional pentru Sănătate.

Bartlett și echipa lui de cercetători lucrează acum la un ficat artificial, un sistem de menținere a vieții care ar putea ajuta la prelungirea vieții a aproximativ 18 000 de americani cu boli hepatice în ultimul stadiu, care așteaptă un transplant. Între timp, colegul David Humes, doctor în medicină, profesor de medicină internă, este preocupat de crearea unui rinichi artificial pornind de la celule vii, un rinichi care va ajuta oamenii cu boli renale să se elibereze de mașinile de dializă renală, care, se știe, au pe termen lung un efect dăunător, mărind șansele de infarct cardiac, apoplexie, infecții și cheaguri de sânge.

Curând, cu toată această inventivitate (și vorbim aici doar de O SINGURĂ universitate!) va exista un înlocuitor pentru oricare parte a corpului uman.

  

Fragment din volumul 

2013. Sfârşitul lumii sau un nou început?

de Marie D. Jones 

   

%d blogeri au apreciat asta: