Tag Archive: Seria neagră


Yrsa Sigurdardottir vine la Bucureşti


Cea mai populară scriitoare din Islanda, Yrsa Sigurdardottir, vine la Bucureşti.

Fă cunoştinţă cu ea miercuri 2 martie, ora 17.30, la Librăria Sadoveanu !

Literatura poliţistă nordică va fi pusă sub lupă de următorii „detectivi” cu fler literar: Maria Andrieş, George Arion, Christian Ciocan, Simona Kessler, Theodor Paleologu şi Magdalena Mărculescu.

Şef de investigaţii: Dan C. Mihăilescu

Reclame

Islanda mult prea umanului detectiv Erlendur ridică ştacheta ororilor şi a misterelor, iar Seria Neagră devine tot mai neagră… Gazeta Sporturilor și Editura Trei vă invită miercuri, 23 februarie, să exploraţi „Oraşul Borcanelor” şi partea întunecată din ADN-ul nordic. Pentru pofiticioși, am ales un fragment mai ”cerebral” din romanul islandezului Arnaldur Indridasson:

 

  

  

Erlendur se uită plin de uimire la patologul care ţinea inima lui Holberg şi o examina. Îl privi cum manevrează muşchiul mort de parcă nimic nu putea fi mai natural pe lumea asta.

— E o inimă puternică, vorbi mai departe patologul. Ar mai fi putut să pompeze câţiva ani buni, ar fi putut să‑l ducă pe proprietarul ei la peste o sută de ani.

Patologul puse inima înapoi pe tăviţa de metal.

— E ceva destul de interesant în legătură cu acest Holberg, deşi nu l‑am examinat în mod special în acest sens. Probabil că vrei să fac acest lucru. Are diverse simptome moderate ale unei anumite boli. Am găsit o mică tumoră pe creier, o tumoră benignă care i‑ar fi dat ceva bătăi de cap, şi e şi un café au lait pe piele, mai ales aici sub braţe.

Café au lait? zise Erlendur.

Café au lait se numeşte în textele de specialitate. Seamănă cu nişte pete de cafea. Ştii ceva în legătură cu asta?

— Chiar nimic.

— Voi găsi fără îndoială mai multe simptome atunci când mă voi uita mai îndeaproape la el.

— S‑a vorbit despre acest café au lait şi în privinţa fetei. A dezvoltat o tumoră pe creier. Malignă. Ştiţi ce este această afecţiune?

— Vorbim despre o afecţiune genetică?

— Nu ştiu.

   

  

 

Patologul se duse la masa pe care zăcea Audur.

— Ai auzit povestea despre Einstein? întrebă el.

— Einstein? zise Erlendur.

— Albert Einstein.

— Ce poveste?

— O poveste ciudată. Adevărată. Thomas Harvey? Nu ai auzit de el? Era un patolog.

— Nu.

— Era de gardă atunci când a murit Einstein, continuă patologul. Un tip ciudat. A făcut autopsia, însă pentru că era Einstein nu a rezistat şi i‑a deschis capul şi s‑a uitat la creier. Şi a făcut mai mult decât atât. A furat creierul lui Einstein.

Erlendur nu zise nimic. Nu putea pricepe ce voia să spună patologul.

— L‑a luat acasă la el. Impulsul acela ciudat de a aduna lucrurile pe care le au unii oameni, mai ales atunci când e vorba de oameni celebri. Harvey şi‑a pierdut slujba când a fost descoperit furtul şi de‑a lungul anilor a devenit o figură misterioasă, o legendă chiar. Tot felul de poveşti au circulat despre el. A ţinut întotdeauna creierul la el acasă. Nu ştiu cum a reuşit să facă asta. Rudele lui Einstein au încercat mereu să recupereze creierul de la el, însă în zadar. În cele din urmă, la bătrâneţe, s‑a împăcat cu rudele şi a decis să le returneze creierul. L‑a pus în portbagajul maşinii şi a condus de‑a lungul Americii până la nepotul lui Einstein în California.

  

Citind romanele lui Arnaldur Indriðason am descoperit un autor excelent, al cărui univers m-a făcut să parcurg textele lui cu aviditatea cu care am citit în urmă cu două decenii romanele lui Mario Vargas Llosa. Logic şi consistent, cerebral şi bine structurat, nu am nici o îndoială că e vorba de un autor de raftul întîi.  

– Bogdan Suceavă, ”Timpul” via LiterNet.

 

— E adevărată chestia asta?

— Adevărată ca lumina zilei.

— Şi de ce îmi spui asta? întrebă Erlendur.

Patologul ridică cearşaful de pe trupul copilei şi privi sub el.

— Îi lipseşte creierul, zise el, şi expresia de nonşalanţă îi dispăru de pe chip.

— Ce?

— Creierul, zise patologul, nu e acolo unde ar trebui să fie.

    


De cîte ori se apucă de un roman, scriitoarea norvegiană Anne Holt scrie întîi sfîrşitul: „Pierd o lună ca să scriu 10 pagini, dar apoi totul mi se clarifică!”. E privilegiul autorului. Cititorii trebuie să urmărească toate pistele false şi indiciile din „Eroare judiciară”, să trăiască suspansul, să intre în minţile criminale o dată cu detectivii şi să se întrebe, pînă la ultimul rînd: cine e asasinul?

Tenebre, traume, abuzuri, corupţie – nici nu-i de mirare că „Eroare judiciară” s-a vîndut în Norvegia ca pîinea caldă, în 500.000 de exemplare. În cadrul Seriei Negre, Gazeta Sporturilor vă invită miercuri, 16 februarie, să descoperiţi „Eroare judiciară” şi să aflaţi, cum spunea un scriitor scoţian, „cît de întunecată poate fi Scandinavia în cărţile Annei Holt”. Cartea și ziarul costă 13,99 lei. (Sursă: Gazeta Sporturilor)

   

   

Citește și:

Ce face o polițistă în concediul de maternitate

La locul crimei

     

 

Liza Marklund: „Cartea nu moare!”


Liza Marklund a inventat o specie: scriitoarea suedeză de romane poliţiste. Şi a mers mai departe, inventînd scriitoarea suedeză care vinde 11 milioane de romane poliţiste în lumea întreagă. La bază, e jurnalistă, semnează încă în paginile tabloidului suedez „Expressen”. Şi-ar fi dorit să scrie un roman cronică de familie, despre Italia din Al Doilea Război Mondial.

A ajuns să scrie despre cazuri de crimă, atentate teroriste şi reporteri de investigaţii care o fac pe detectivii.
Ce crede Liza Marklund despre succesul autorilor scandinavi şi care sînt sursele de inspiraţie, aflaţi din interviul de mai jos.

„Un loc special în iad”

– Care sînt asemănările dintre reportera-detectiv Annika Bengtzon şi Liza Marklund?
– Toate personajele din romanele mele sînt părţi din mine. Annika, de exemplu, a „împrumutat” stilul meu de a lucra ca jurnalist (cînd sînt în perioadele mai proaste). Dar poveştile de viaţă, ambiţiile şi motivaţiile noastre sînt foarte diferite. Annika nu şi-ar părăsi niciodată jobul ei interesant de editorialist pentru a se închide în dormitor şi a scrie romane poliţiste, cum am făcut eu.

– Unde se sfîrşeşte viaţa reală şi unde începe ficţiunea în cărţile Lizei Markulnd?
– Romanele mele poliţiste sînt ficţiune totală. Mereu au fost aşa. Am scris şi două cărţi bazate pe fapte reale. Au fost vîndute tot ca romane de editura mea, Piratförlaget, şi sînt considerate tot ficţiune de mine, de editori, de industria suedeză de carte. De altfel, s-au aflat pe lista bestseller-urilor de ficţiune, nu de nonficţiune.

– Cărţile tale au o latură feministă. Care e condiţia femeii în Suedia de azi?
– Mai avem drum lung înainte. Am scris o carte întreagă despre asta, numită „În iad există un loc special pentru femeile care nu se ajută între ele”. E un citat din Madeleine Albright . Aş putea vorbi încontinuu despre asta, dar mă abţin…

– Ce autori ţi-au influenţat stilul? Ce cărţi deja scrise ţi-ai fi dorit să fie semnate de tine?
– În cea mai mare parte, mă inspir din realitate: ziare,TV, filme. Cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată e „La Storia”, de Elsa Morante. Chiar mi-aş fi dorit mult s-o fi scris eu…

„Să vrei prea multă putere, ăsta e răul!”
– Cum crezi că se explică succesul romanului poliţist scandinav în lumea întreagă?
– Tocmai m-am întors din Kenya. Acolo nu au deloc literatură poliţistă. Am mai observat asta şi înainte, în America de Sud, de exemplu. Găseşti tot felul de romane pe listele de bestseller-uri de la ei, dar, pînă de curînd, nici un roman poliţist. Pentru ca oamenii să consume violenţa fictivă, trebuie să trăiască într-o democraţie stabilă, într-o societate sigură. Nu simţi nevoia de brutalităţi literare cînd ai brutalităţi reale, la doi paşi de casă. Poate din acest motiv suedezii sînt atît de bine reprezentaţi pe scena romanului poliţist de azi.
Greu de găsit o ţară mai paşnică şi mai sigură! N-am mai avut războaie din 1809, cînd ruşii ne-au luat Finlanda…

Citeste întreg interviul in Gazeta Sporturilor


Gazeta Sporturilor și Editura Trei lansează miercuri, 9 februarie, romanul poliţist „Explozii în Stockholm”, de Liza Marklund, a doua carte din ”Seria Neagră (ziarul plus cartea fac 13,99 lei).
 
  
  
Editorialistă la tabloidul „Expressen”, Lisa Marklund, o blondă cu privire de inchizitor, a semnat 12 cărţi în 12 ani. În opt dintre acestea, personajul principal este o jurnalistă, Annika Bengtzon, care a ajuns, la un moment dat, subiect de dezbatere şi în Parlamentul de la Stockholm”, scrie ”Gazeta Sporturilor”. Dacă n-ați citit încă acest thriller, vă propun mai jos o bucată delectabilă de investigație ”pe surse”:
 
 
***  
 

Şi‑a aruncat paharul de plastic în coşul secretarei, apoi s‑a dus în biroul ei şi a închis uşa. Sosise vremea telefoanelor. Mai întâi voia să stea de vorbă cu sursa ei din poliţie, care lucra în tura de zi. A format numărul său direct, ocolind centrala sediului de poliţie. A avut noroc: poliţistul i‑a răspuns imediat.

— Cum ai aflat că datele ei personale au fost secretizate? a întrebat‑o el.

— Când a aflat poliţia că victima era Christina Furhage? i‑a răspuns Annika, ocolindu‑i întrebarea.

Poliţistul a oftat.

— La foarte puţin timp după ce‑am ajuns la stadion, pentru că în tribună am dat de lucrurile ei… Dar bineînţeles că procedurile standard pentru stabilirea identităţii au durat mai mult. În cazuri dintr‑astea nu prea te hazardezi, ca să nu greşeşti…

Annika a tăcut, dar când a văzut că poliţistul nu mai spune nimic, l‑a întrebat:

— Şi acum cu ce vă ocupaţi?

— Facem tot felul de verificări… Şi ştim cu siguranţă că n‑a fost mâna Tigrului.

— Cum v‑aţi dat seama? l‑a întrebat Annika pe un ton surprins.

— Nu pot să‑ţi spun, dar ştim că n‑a fost el. A fost mâna cuiva din interior, aşa cum bănuiai încă de ieri.

— Îţi dai seama că azi o să scriu un articol despre chestia asta, nu?

  

  

 

Poliţistul a oftat încă o dată:

— Da, îmi dau seama… Oricum, mersi că ai păstrat secretul timp de douăzeci şi patru de ore.

— Serviciu contra serviciu, a spus Annika.

— Şi ce vrei la schimb?

— Să‑mi spui de ce i‑au fost secretizate datele personale.

— Pentru că în urmă cu trei ani sau patru ani a primit o scrisoare de ameninţare. Se pare că a avut loc şi un incident violent, dar n‑a fost ceva serios.

— Ce incident?

— Nu pot să‑ţi dau detalii. Persoana în cauză nu a fost dată în judecată. Se pare că Furhage ar fi zis cam aşa: „Nu vreau să‑i ruinez viaţa. Toată lumea merită o a doua şansă”. S‑a mulţumit să se mute şi să ceară ca datele ei şi ale familiei sale să fie secretizate, ceea ce a şi obţinut.

— Un gest foarte generos… comentă Annika.

— Aşa‑i.

— Ameninţările pe care le‑a primit aveau vreo legătură cu Jocurile Olimpice?

— Nicidecum.

— Era vorba de o persoană pe care o cunoştea? Poate o rudă?…

Poliţistul a ezitat:

— Da, s‑ar putea spune şi aşa. Atacatorul avea motive pur personale, şi tocmai de‑aia nu vrem să facem public incidentul: ţine de viaţa ei privată… În fine, până acum n‑am găsit niciun indiciu care să ne facă să credem că atentatul de la stadion a fost un act terorist. Credem că atacul a fost îndreptat împotriva Christinei, dar asta nu înseamnă că făptaşul e cineva din anturajul ei.

— O să interogaţi persoana care a ameninţat‑o?

— Am interogat‑o deja.

Annika a clipit repede:

— Vasăzică nu staţi degeaba… Şi ce‑aţi aflat?

— N‑am cum să‑ţi dau detalii, dar pot să‑ţi spun un singur lucru: în prezent, toată lumea este la fel de suspectă…

— La cine te referi când zici „toată lumea”?

  

 CITIȚI ȘI:

Răzbunarea Păpușilor Ninja

”În romanele mele, femeile nu sunt doar o parte din decor”

  

 

— Poţi să‑ţi dai seama şi singură. E vorba de toată lumea care a avut de‑a face cu ea. Să tot fie vreo patru‑cinci sute de persoane. Multe dintre ele pot fi excluse de pe lista suspecţilor, dar n‑am de gând să‑ţi spun care anume.

— Cred că‑s destul de mulţi cei care au carduri de acces pe stadion… a insinuat Annika.

— Spune‑mi câţiva dintre ei.

— Membrii Secretariatului Olimpic şi cei ai Comitetului Olimpic Internaţional, personalul de serviciu al stadionului, angajaţii firmelor de construcţii de pe şantierul olimpic — electricieni, zidari, turnători –, angajaţii firmelor de transport şi ai companiilor de pază, reporterii sportivi ai televiziunilor…

Poliţistul n‑a scos niciun cuvânt.

— Mă înşel? l‑a întrebat Annika.

— Deloc. Ai dreptate: toţi cei pe care i‑ai pomenit au avut, au sau vor avea carduri de acces…

— Dar?…

— Dar n‑o să poţi intra pe stadion în miezul nopţii doar cu ajutorul unui card de acces, i‑a explicat el.

Annika îşi frământa creierii.

— Codurile de securitate! a spus ea după o clipă. Doar un număr restrâns de persoane a primit codurile astea!

— Da, dar deocamdată va trebui să păstrezi tăcerea în privinţa asta.

— Bine. Până când? Şi cine are acces la coduri?

Poliţistul a izbucnit în râs:

— Eşti incorigibilă! Cercetările sunt în curs de desfăşurare.

— E posibil ca alarmele stadionului să fi fost dezactivate?

— Iar uşile să fi fost descuiate?… Fii serioasă, Bengtzon!

La celălalt capăt al firului s‑au auzit două voci în fundal, apoi poliţistul a acoperit receptorul cu mâna şi a spus ceva.

— Trebuie să plec, i‑a spus Annikăi, după ce a luat mâna de pe receptor.

— Încă ceva!

— Ce anume?

— Ce căuta Christina Furhage pe stadion în toiul nopţii?

— Draga mea, asta chiar că‑i o întrebare foarte dificilă! Vorbim mai încolo.

   

O descoperire matinală în Hăul Iadului


”Fiori de plăcere, dar şi de spaimă”, rezumă The Sun atmosfera din romanul Predicatorul, scris de concurenta suedeză a lui Stieg Larsson, Camilla Läckberg.

    

”Predicatorul”, din care am selectat mai jos chiar rândurile de început, este cel de-al doilea titlu dintr-o celebră serie de șapte romane (Seria Fjällbacka). Dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat în primul volum, Prințesa ghețurilor, îl puteți cumpăra cu numărul de miercuri (2 februarie) al Gazetei Sporturilor (ziarul + cartea = 13,99 lei).

  

  

  

Ziua începu promiţător. Se trezi devreme, înaintea restului familiei, îşi trase pe el hainele cât mai silenţios cu putinţă şi reuşi să se strecoare afară neobservat. Luă cu el coiful de cavaler şi sabia de lemn, pe care o agită vesel, în vreme ce străbătu alergând suta de metri dintre casă şi Prăpastia Craiului. Se opri o clipă şi privi copleşit în cavitatea abruptă dintre pereţii stâncoşi. Laturile rocii se aflau la unu‑doi metri distanţă una faţă de cealaltă, iar structura se înălţa mai mult de zece metri spre cerul pe care soarele văratic tocmai îşi începuse ascensiunea. Trei blocuri imense de piatră erau înţepenite pentru vecie în mijlocul despicăturii, iar priveliştea era impunătoare. Aşezarea avea o atracţie magică pentru un copil de şase ani. Iar faptul că era un teritoriu interzis o făcea cu atât mai ispititoare.

Locul fusese numit aşa odată cu vizita în Fjällbacka a Regelui Oscar al II‑lea, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, însă el habar n-avea de această poveste şi nici nu‑i păsa, în vreme ce se furişa încet spre adâncitura întunecată, cu sabia pregătită de atac. Tatăl său îi spusese că scenele de la Hăul Iadului din filmul Ronja Rövardotter fuseseră filmate în Prăpastia Craiului. Când văzuse, simţise un mic vârtej în stomac la scena în care Mattis, căpetenia tâlharilor, trecea călare prin acele locuri.

Uneori se juca acolo de‑a hoţii la drumul mare, însă în ziua aceea era cavaler. Un Cavaler al Mesei Rotunde, ca în cartea mare şi viu colorată pe care i‑o dăruise bunica de ziua lui.

    

Citiți și:

GSP şi Trei lansează SERIA NEAGRĂ. Primul volum: “Prinţesa gheţurilor”

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

    

Se săltă deasupra bolovanilor ce acopereau pământul şi, plin de neînfricare, se pregăti să‑l atace cu paloşul său pe grozavul balaur care scuipa flăcări. Razele soarelui nu ajungeau până în deschizătură, făcând‑o să pară întunecată şi rece. Numai bună pentru balauri. În curând, avea să‑i facă sângele să ţâşnească din grumaz, iar după chinuri îndelungi, dihania urma să‑i cadă răpusă la picioare.

Cu coada ochiului, văzu ceva care‑i atrase atenţia. Era o bucată de pânză roşie aflată în spatele unui pietroi, iar curiozitatea puse stăpânire pe el. Balaurul putea să aştepte; poate că acolo se ascundea o comoară. Îşi luă avânt şi sări pe bolovan, privind în cealaltă parte. Preţ de un moment, aproape căzu îndărăt, însă până la urmă, clătinându-se şi agitându-şi braţele, îşi regăsi echilibrul. Ulterior nu avea să admită că se temuse, însă niciodată, în toţi cei şase ani ai vieţii sale, nu fusese mai îngrozit ca în clipa aceea. O femeie stătea întinsă, aşteptându‑l. Zăcea pe spate, privind ţintă în sus, cu ochii larg deschişi. Primul său imbold fu să o ia la goană înainte ca ea să îl prindă jucându‑se acolo unde nu avea voie. Poate că îl va obliga să‑i spună unde locuia, iar apoi îl va târî după sine acasă la mama şi tata. Aceştia vor fi foarte mânioşi şi cu siguranţă îl vor întreba: „De câte ori ţi‑am spus că nu ai voie să mergi la Prăpastia Craiului fără un adult?”

Însă lucrul ciudat era că femeia nu mişca. Şi nici nu avea vreo haină pe ea, iar preţ de o clipă, băiatul se simţi stânjenit fiindcă stătea acolo, privind o doamnă goală. Ceea ce văzuse el nu era o bucată de pânză de culoare roşie, ci o geantă aflată chiar lângă ea, iar hainele nu i le putea zări nicăieri. Ciudat lucru, să zacă acolo, goală. Mai ales că era aşa de frig.

Apoi ceva imposibil îi trecu prin minte. Dacă doamna era moartă?

Fragment din volumul

Predicatorul

de Camilla Läckberg

  

%d blogeri au apreciat asta: