Tag Archive: self-help



Arta de a fi”Azi nu mai e nevoie să fii nimic” – așa se intitulează o cronică recentă din revista Cultura, semnată de Horia Pătrașcu, în care este prezentat pe larg noul volum al editurii Trei: ARTA DE A FI, de Erich Fromm.

Citez câteva pasaje dinspre finalul recenziei din Cultura:

O altă tară a omului contemporan este lipsa concentrării. 

Comandamentul lumii de astăzi – să faci cât mai multe într-un timp cât mai scurt – impune împrăștierea ca mod de a fi. Dacă în alte vremuri imaginea omului ocupat era imaginea omului concentrat, adâncit în desfășurarea răbdătoare a unei singure activități, astăzi omul ocupat este cel care (se) desfășoară (în) cel puțin două sau trei activități în același timp. O singură activitate riscă să-l plictisească, să-i diminueaze interesul, să-l adoarmă.

Un semn al maturității psihice este, în opinia lui Fromm, univocitatea voinței și a dorințelor. Premisa excelenței în orice domeniu este mobilizarea energiei psihice înspre un singur scop; disiparea efortului în mai multe direcții definește mediocritatea. (…)

Pentru început însă omul trebui să învețe să deprindă gustul concentrării. Prin meditație, prin anumite exerciții repetate într-un ritm crescător, va reuși să obțină o conștientizare a corpului și mișcărilor, a realității și a spiritului, într-un cuvânt se va trezi, va ieși din transa hipnotică pe care societatea actuală i-o induce.

***

Criticul Costi Rogozanu ia distanță, în cronica sa televizată, față de ”Arta de a fi”, considerând-o mai degrabă un self-help un pic mai fițos, dar care nu aduce o critică socială suficient de ascuțită, deși Fromm a trecut pe la Școala de la Frankfurt: ”L-aș recomanda pe Fromm unui adolescent care vrea s-o ardă filosofic”, spune el, cartea părându-i-se o alternativă mult mai bună la „tot vraful de cărți despre cum să stai și să meditezi; Fromm este ceva mai interesant, are o școală, măcar citează frumos din Marx atunci când o face…”.

Și cronica de pe Realitatea TV:

(Sursă video: RealitateaTv)

 

 

Lupta cu propriile complexe


  

Putem fi complexaţi de orice. Complexele sunt atât de frecvente şi atât de variate… Un sondaj realizat de revista Psychologies a arătat astfel că oamenii se îndoiesc cel mai mult de cultura lor (70%, din care 10% se îndoiesc „frecvent”), apoi de capacitatea de‑a se exprima corect (69%), de capacităţile intelectuale (67%) și de aspectul fizic (54%). Putem să ne focalizăm astfel asupra a ceea ce nu e cum trebuie (în orice caz, după părerea noastră) în înfăţişarea noastră fizică: există complexele de „prea mult(ă)” (grăsime, păr), de „prea puțin(ă)” (păr, înălţime, muşchi), de „nu e cum ar trebui” (piele, nas, sâni), în sfârşit de „nu‑ştiu‑exact‑ce‑dar‑nu‑e‑cum‑trebuie” (graţie, ţinută, mers) etc.

Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsă de cultură, de inteligenţă, de prețență de spirit (nu găseşti răspunsul pe care ar fi trebuit să îl dai decât după aproximativ două ore de la momentul când ar fi fost util), de carismă etc. Aceste complexe de inferioritate sunt un teren nesfârşit de suferinţe. Ele sunt mai puţin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori şi mai pernicioase. Ele dovedesc certitudinea, obscură şi dureroasă, a unei „insuficienţe de sine”.

  

  

   

Complexe: ce e adecvat. Nu există „o” soluţie care să vindece infailibil complexele, ci un întreg ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul, sau cel puţin manifestările sale excesive:

Să înţelegem, ca întotdeauna, de unde ne vin complexele. Ambianţă educativă global devalorizantă, chiar dacă nu avea scopul de‑a înjosi? Mesaje umilitoare din partea părinţilor? Complexele părinţilor înşişi? Carenţe afective? Anumite evenimente de viaţă? Am avut deja experienţa unei respingeri fiindcă dezvăluisem de ce anume mi‑era ruşine? Dar în acest caz, experienţa respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?

Să îi observăm pe ceilalţi: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alţii să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor, şi nu încearcă cu orice preţ să şi le ascundă. Să înţelegem că această libertate luată cu limitele lor nu este doar un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale şi comportamentale adaptate, precum cele despre care vom vorbi aici.

Să vorbim cu ceilalţi: complexele se hrănesc din ruşine şi izolare. Faptul de‑a vorbi despre ele cu cei apropiaţi nu le vindecă, dar le diminuează puterea. Şi dacă ceilalţi spun: „Şi eu am complexe”? Să îi ascultăm, să îi facem să vorbească, să îi întrebăm, în loc să ne închidem ca o stridie spunându‑ne: „Nu au înţeles nimic, nu îşi dau seama că mie unuia complexele îmi distrug viaţa şi mă paralizează.” Chiar dacă aveţi dreptate, la ce ar servi enervarea şi retragerea?

  

  

Să ascultăm mai atenţi părerea celorlalţi, când ne spun că nu aveţi dreptate îndoindu‑vă atât de mult. Chiar dacă adesea persoanele complexate spun: „Ştiu că ceilalţi se descurcă. Dar insatisfacţia vine din mine”, efortul de‑a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.

Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eşecurile noastre vin din defectele care ne complexează, şi toate privirile aţintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalţi ne observă punctele slabe. Intensitatea complexelor este uneori atât de mare încât ne determină să le atribuim toate dificultăţile pe care le avem…

Să facem experienţa de‑a ne confrunta: e cel mai bun mod de‑a eroda încetul cu încetul complexele. Punându‑ne pentru mai mult timp în situaţia de‑a ne fi ruşine, şi făcând‑o treptat, fără să ne violentăm, ajungem puţin câte puţin, prin mecanisme de atenuare progresivă a răspunsului emoţional, să contestăm mai uşor gândurile legate de complex („toţi îmi văd defectul, e groaznic, sunt ridicol…”).

Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine, şi să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele şi defectele noastre. Să nu ne concentrăm asupra lipsurilor noastre. Să ne amintim că nu suntem doar o grămadă mare de complexe! În formele cele mai severe ale complexelor, cele care au dus de exemplu la tulburări de conduită alimentară, precum bulimia sau anorexia, s‑a demonstrat cvasi‑incapacitatea de‑a se interesa de părţile armonioase ale corpului, şi o obsesie centrată pe părţile considerate dizgraţioase, în timp ce la subiecţii „normali” lucrurile stau invers. (…)

Morala: să nu te ascunzi în întregime ca să ascunzi doar o mică parte din tine. În cele din urmă, cele două mari direcţii ale luptei anticomplex sunt, pe de o parte, acceptarea acelei părţi din sine presupuse inadecvate şi, pe de altă parte, lărgirea privirii asupra sinelui. Nu trebuie luată în considerare decât această parte din sine care nu ne palce, sau, mai rău, e chiar în inima noastră. Ea nu este decât o parte, care nu merită nici supraexpunerea pe care imaginaţia noastră i‑o acordă, nici disimularea pe care ruşinea noastră i‑o impune.

Fragment din volumul lui Chirstophe André, Imperfecți, liberi, fericiți. Practici ale stimei de sine.

Mai citește pe aceeași temă:

Terapia autoafirmării negative

Self-help cu Cioran

    

     

 

Terapia autoafirmării negative


Cine o să ajungă în rai?

Potrivit unui sondaj realizat în SUA in 1997, cele mai multe răspunsuri favorabile la întrebarea din titlu i-au menționat pe

  • Bill Clinton (52%),
  • Lady Diana (60%) și
  • Michael Jordan (65%).
  • Recordul i-a aparținut Maicii Tereza, cu 79%.

Nu era însă maximul posibil, căci la întrebarea „Și ce șanse aveți dvs. să ajungeți în rai?”, raspunsurile pozitive au atins 87%.

 

Autoironie sau supraevaluare? Dacă e să dam crezare specialiștilor, majoritatea semenilor noștri au tendința inconștientă de a se vedea superiori celorlalți și de a considera că „totul e perfect în cea mai bună dintre lumile posibile”. Bun, și atunci cum de a crescut atât de surprinzător, la nivel mondial, consumul de Prozac, cum de sporește sensibil rata sinuciderilor și a depresiilor?

Un posibil răspuns ar fi că aceasta supraevaluare de sine se manifestă mai degrabă în fața sarcinilor ușoare decât a celor dificile. Confruntați cu situații delicate, avem tendința de a ne considera sub medie. Pe de altă parte, această supraevaluare se poate transforma, în anumite împrejurări, în amărăciune, rea-credință și ostilitate.

Rănile stimei de sine ne pot afecta deosebit de puternic, într-atât încât nu putem să nu observăm că această părere bună despre sine, această satisfacție afișată în condiții de calm și departe de orice dificultate, nu e decât o aparența fragilă, care se fisurează de îndată ce trecem de la familiar la necunoscut.

„De îndată ce viața devine grea, insuficiențele stimei noastre de sine se dezvăluie nemilos”, spune Cristophe André în volumul „Imperfecți, liberi și fericiți, Practici ale stimei de sine”

Iar în lipsa acestei stime, care este instrumentul esențial al libertății și al autonomiei psihologice, întreaga noastră personalitate va rămâne sub influențe exterioare, făcându-ne să devenim jucăria presiunilor sociale. Soluția, în acest duel al supraevaluării/subevaluării, ar fi, potrivit autorului, sa încercăm să ne gândim pe noi înșine într-un mod diferit, pentru că problema nu vine de la slăbiciuni, ci de la incapacitatea de a le asuma, pentru că ne temem ca ele să nu provoace o respingere iremediabilă din partea altora.

Autorul recomandă așadar „terapia afirmării de sine negative” (și acesta este punctul nodal al cărții), care constă în disponibilitatea de a ne dezvălui slăbiciunile și limitele, în curajul de a fi slab și de a conștientiza acest lucru, fără să-l dramatizăm.

     

Recenzia la volumul lui Cristophe André „Imperfecti, liberi si fericiti, Practici ale stimei de sine” (Editura Trei, Bucuresti, 2010) a apărut inițial, sub semnătura lui Daniel Nicolescu în revista Business Magazin.

     

Citește și:

SUNTEŢI IMPERFECT, ZÂMBIŢI VĂ ROG!

Self-help cu Cioran

   


Psihopații nu sunt puţini şi nici rari. Dimpotrivă, reprezintă o proporţie semnificativă din populaţia noastră. Oamenii fără conştiinţă resimt emoţiile foarte diferit de tine şi de mine, şi nu simt deloc iubirea sau orice alt ataşament pozitiv faţă de semenii lor.

În prezent, psihopatia este „incurabilă”; mai mult chiar, psihopații aproape că nu vor niciodată să fie „trataţi”. De altfel, este probabil ca, în baza configuraţiei neurobiologice a psihopatiei, anumite culturi, în special cea occidentală, să încurajeze activ comportamentele antisociale, inclusiv violenţa, crima şi aţâţarea la război. Sunt fapte dificil de acceptat pentru mulţi oameni. Sunt jignitoare, neegalitariste şi înspăimântătoare.

Însă înţelegerea şi acceptarea lor ca fiind un aspect real al lumii noastre reprezintă regula numărul unu dintre cele „Treisprezece Reguli de a Face Faţă Psihopaţilor în Viaţa de Zi cu Zi” pe care le spun pacienţilor şi altor persoane interesate să se protejeze pe sine şi pe oamenii iubiţi. Iată cele 13 reguli:

  1. Prima regulă implică pastila amară a acceptării faptului că unii oamenii nu au, la propriu, conştiinţă morală.
  2. Într‑o dispută dintre instinctele tale şi implicaţiile unui rol jucat de o persoană — educator, medic, conducător, iubitor de animale, umanist, părinte — urmează‑ţi instinctele. Impresiile tale nefiltrate, deşi alarmante şi aparent stranii, te pot ajuta foarte mult dacă le dai voie.
  3. Când ai în vedere o relaţie nouă, de orice tip ar fi ea, aplică Regula de Trei privind revendicările şi promisiunile făcute de persoana respectivă şi responsabilităţile pe care le are aceasta. O minciună, o promisiune nerespectată sau o responsabilitate ignorată pot fi neînţelegeri. E posibil ca două să fie o greşeală gravă. Însă trei minciuni îţi spun că ai de‑a face cu un mincinos, iar înşelăciunea este osia comportamentului lipsit de conştiinţă.
  4. Pune la îndoială autoritatea. Încă o dată — ai încredere în propriile tale instincte şi angoase, mai ales cele despre oameni care pretind că dominarea celorlalţi, războaiele violente sau altă încălcare a conştiinţei este marea soluţie la o problemă sau alta.
  5. Măgulirea suspectă. Complimentele sunt încântătoare, în special când sunt sincere. Dimpotrivă, măgulirea este extremă şi aproape întotdeauna implică o intenţie de manipulare. Manipularea prin intermediul măgulirii este, uneori, inofensivă şi alteori sinistră. Priveşte dincolo de eul tău gâdilat şi nu uita să suspectezi măgulirile.
  6. Nu te alătura jocului. Intriga este principalul instrument al psihopatului. Rezistă tentaţiei de a te lua la întrecere cu un psihopat seducător, de a te arăta mai inteligent decât el, de a‑l analiza sau chiar de al tachina.
  7. Nu fi niciodată de acord, din milă sau din alt motiv, să ajuţi un psihopat în a‑şi ascunde adevăratul caracter. „Te rog, nu spune celorlalţi”, rostit adesea cu lacrimi în ochi şi cu scrâşnit din dinţi este rugămintea emblematică a hoţilor, a celor care abuzează copii — şi a psihopaților. […]

 (Fragment din volumul ”Psihopatul de alături”, Editura Trei, 2010)

Citește celelalte șase reguli pentru a face față psihopatului de lângă tine în volumul Psihopatul de alături. Cum să-l recunoşti şi să te aperi de el.


Evitarea conflictului ne obosește, ne încarcă cu emoții negative și ne distruge sănătatea. Cartea Urăsc conflictele! își propune să ne ajute să facem față certurilor cu cei dragi ori cu colegii de serviciu.

Lee Raffel a creat un program în șapte pași care ne ajută să facem față divergențelor, să vorbim și să ascultam celalalt punct de vedere cu calm, să dezamorsam situațiile explozive și să ne aprofundăm relațiile.

Autoarea detectează cinci stiluri de persoane conflictuale, ajutându-ne să ne adaptăm pentru fiecare în parte. Lee Raffel este psihoterapeută și practica terapia de familie și de cuplu de peste treizeci și cinci de ani. Un alt volum celebru de autoeducare este Should I Stay or Go? How Controlled Separation (CS) Can Save Your Marriage.

***

Pasul 6 din cei șapte dedicați confruntării constructive și sănătoase se referă la modul în care poți să ții piept unui temperament ”tiranic”:

Fiinţelor „tiranice” le plac conflictele. Pentru că dumneavoastră vă displac, este extrem de important să înţelegeţi felul în care gândesc ele. „Tiranii” consideră că au dreptul:

  • să vă intimideze şi să vă oprime;
  • să se simtă superiori;
  • să vă chinuie şi să vă umilească;
  • să‑şi iasă din fire şi să vă sperie;
  • să se poarte arogant;
  • să nu fie pedepsiţi pentru toate aceste comportamente nocive.

 

„Tiranii” au talentul de a strica o zi frumoasă generând conflicte inutile care le scapă de sub control, îndeosebi dacă le fluturaţi o cârpă roşie prin faţa ochilor. E responsabilitatea dumneavoastră să înţelegeţi că problema lor principală este faptul că sunt insuportabili. Trebuie să înţelegeţi că ei se simt justificaţi să vă oprime pentru că sunteţi prea speriat ca să‑i înfruntaţi.

Tehnica „Stop!”

Tot ce trebuie să faceţi este să spuneţi „Stop!” antagonistului cu care aveţi de a face. Dacă el continuă, spuneţi din nou, tare şi ferm: „Stop!” Repetaţi de trei sau patru ori dacă e necesar. A spune „Stop!” nu înseamnă a face nimic rău. Niciodată nu veţi regreta un asemenea gest. Nu este o insultă la adresa celeilalte persoane, aşa că nu accentuează conflictul. De multe ori interlocutorul este atât de surprins, încât încetează imediat.

Tehnica „Stop!” ne‑a fost absolut indispensabilă mie şi lui Mark, pentru că ne dădea întotdeauna timp să ne revenim şi să ne dăm seama că motivul oricărei gâlcevi nu era de fapt important. Aşa încât eram foarte serioşi când spuneam „Stop!” Când unul din noi folosea acest cuvânt, renunţam brusc să continuăm cearta şi găseam moduri mai plăcute de a ne petrece timpul.

Alte expresii pe care le puteţi folosi

„Tiranilor” li se pare că nu le veţi ţine piept sau nu le veţi spune ce credeţi, poate chiar vă veţi ascunde sau veţi da bir cu fugiţii. S‑ar putea de asemenea să anticipeze cu plăcere faptul că veţi replica, pentru că le place să se bată. Nu cedaţi tentaţiei de a adopta genul de atitudine ochi‑pentru‑ochi, pentru că de fiecare dată vă va secătui.

Iată mai jos câteva propoziţii scurte şi politicoase pentru a opri certurile imediat:

  • „Nu vreau să mă mai cert.”
  • „Dacă vrei să te mai cerţi, ceartă‑te singur.”
  • „Sunt sătul până peste cap de certuri şi nu vreau să mă enervez pe tine.”
  • „Refuz să mă mai cert pentru că este o pierdere de timp.”
  • „Am lucruri mai bune de făcut decât să mă cert.”
  • „Te iubesc, aşa că hai să nu ne stricăm relaţia cu certuri stupide.”

 

Replicile de mai jos funcţionează cel mai bine atunci când sunt rostite cu fermitate imediat după ce unul dintre cei apropiaţi sau un coleg de serviciu s‑a comportat cu cruzime, grosolan, indecent sau încăpăţânat. Dacă vreţi să aveţi relaţii durabile care vă fac să fiţi mândru de ceea ce sunteţi, încercaţi să luaţi apa de la moară „tiranilor”, cu calm şi politeţe, ţinându‑vă drept şi spunând:

  • „Îmi ajunge cât te‑ai răstit la mine!”
  • „Nu‑mi place deloc când eşti atât de urâcios. Mă faci să mă simt fără valoare.”
  • „E timpul să ne oprim şi să reluăm lucrurile în mod corect, nu să ne chinuim unul pe altul.”
  • „Hai să fim suficient de maturi să nu ne mai criticăm unul pe celălalt.”
  • „Nu mă feresc de adevăr, aşa că m‑aş bucura dacă ai fi sincer cu mine.”
  • „Nu vreau să bag capul în nisip, aşa că spune‑mi te rog ce vrei.”
  • „Recunosc că sunt indecis. Mai lasă‑mi puţin timp ca să‑mi dau seama ce vreau să fac mai departe.”

 

Aceste afirmaţii le oferă „tiranilor” timp să se gândească şi să‑şi schimbe comportamentul. Iată cum puteţi stabili nişte limite:

  • „Nu mă intimidează încercarea ta de a mă persecuta, aşa că nu te mai strădui să te răsteşti la mine!”
  • „Du‑te şi ceartă‑te singur, pentru că eu nu vreau să particip la manipulările tale!”
  • „Nu mai vreau alt conflict, aşa că încetează să mă hărţuieşti. Suntem deja ridicoli!”
  • „Nu am de gând să accept persecuţiile tale, aşa că stăpâneşte‑te şi poartă‑te cum trebuie.”

 

Pentru că am trăit douăzeci şi cinci de ani într‑o căsnicie cu un om care ne maltrata pe mine şi pe copiii noştri, a fost imperios necesar să ne protejăm cât am putut de bine. Asta se întâmpla înainte ca actele de violenţă domestică să înceapă să fie pedepsite de lege. În acea perioadă a vieţii mele, nu îndrăzneam să‑l înfrunt pe soţul meu, de teamă că va reacţiona încă mai violent. În secret mă temeam că ne‑ar putea chiar ucide!

Aşa încât fiţi conştienţi de faptul că este extrem de important să vă protejaţi şi pe dumneavoastră, şi pe copiii dumneavoastră.

(fragment din volumul Urăsc conflictele!, Capitolul 6: Şapte paşi esenţiali pentru a rezolva orice conflict în mod constructiv)

Self-help cu Cioran


Sau despre arta de a nu face nimic.

Dacă te uiți doar imaginea de pe copertă (unde în locul unui cap înflorește un lotus) și la titlu (Stările sufletești. Învățarea seninătății), o să spui că e încă o carte cu yoga și tot soiul de ciudățenii orientale pentru ființele serene. Lucrurile nu stau defel așa. În cartea sa, psihiatrul francez Christophe André, cu o deschidere culturală surprinzătoare, demonstrează că pe lângă tehnicile corporale orientale, și Occidentul poate oferi căi pentru a ne regăsi pacea interioară.

Dacă prima parte a cărții este dedicată nefericirilor, fragilităților și resentimentelor, urmează în a doua jumătate un traseu bogat în sfaturi și sugestii, în care Christophe André demonstrează că nu doar înțelepciunea asiatică, ci și dragostea antică de înțelepciune, exuberanțele romanticilor și crizele existențialiștilor pot oferi căi la fel de viabile pentru buna dispoziție.

O să zâmbiți poate, dar chiar și cinicul și sumbrul Cioran este invocat în acest sens. Într-un elogiu la lenea bine-venită în anumite momente, Christophe André își amintește cum trecând la un moment dat prin fața camerei fiicei sale, care nu-și lucra la temele de casă, a întrebat-o ce face de fapt. ”Nimic”, a răspuns ea. ”Nu faci nimic? Excelent”, a replicat tatăl făcând-o să râdă. ”Poate că am făcut-o să trăiască o experiență de trezire”, spune autorul, citând totodată din Caietele maestrului care l-a învățat filosofia leneviei, Cioran însuși:

Adevărata fericire este starea de conștiință fără referire la nimic, fără obiect, în care conștiința se bucură de imensa absență care-o umple.

Să ne oprim

Iată și alte ”ponturi” pentru o ”viață în deplină conștiință”:

  • Să învățăm să așteptăm: nu există timp pierdut, doar timp trăit. ”La coadă, în sala de așteptare, de acum înainte respir, simt ce se petrece în trupul meu. Pentru că nu pot să fac ceva, pot să fiu: să fiu aici, să fiu ceea ce sunt, să mă gândesc la Montaigne și la Goethe și încă la ceilalți care, de secole, au înțeles acest lucru”.
  • Să ne oprim. ”Atunci când sentimentul urgenței este cel mai puternic (trebuie să accelerez, să câștig timp), mă opresc. Mă forțez să respir, să-mi îndrept mintea către un detaliu important: cerul, norii, respirația, chipul cuiva pe care îl iubesc. Mă smulg urgenței ca să iau o gură de important.
  • Să ne întrebăm dacă avem într-adevăr poftă. O cafea? O emisiune la televizor? O țigară? Sunt pofte sau doar automatisme ori nevoi pentru a rezolva o altă problemă – o tristețe sau o lipsă de iubire?
  • Să provocăm mici decalaje în viața de zi cu zi. Exemple: ”să rămânem în picioare respirând liniștit, în ușă, pe unde nu facem decât să trecem” sau ”să ne întindem în patul copiilor ca să vedem ce văd ei pe tavan sau în jurul lor atunci când se culcă”.

Am citat doar o parte din sfaturile lui Christophe André din capitolul dedicat stării de conștiință deplină. Vă așteaptă noi provocări în capitolele dedicate fericirilor, calmului și energiei sau înțelepciunilor și compătimirii.

Din cărțile lui Christophe André, la Editura Trei au mai apărut:

Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile,

Cum să te iubeşti pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi,

Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele (împreună cu François Lelord),

Cum să ne eliberăm de frica de ceilalţi (împreună cu Patrick Légeron).

%d blogeri au apreciat: