”Înjuram regimul şi el dădea o notă că am vorbit despre probleme de literatură comparată”

Joi, 6 iunie, de la ora 18.00, la Librăria Bastilia din București, lansăm volumul Suspect. Dosarul meu de la Securitate, de Jan Willem Bos, fost lector de limba olandeză la București și traducător în olandeză a peste 15 scriitori români. La eveniment, alături de Jan Willem Bos se vor afla Ana Blandiana, scriitoare, Matthijs van Bonzel, Ambasadorul Olandei, Stelian Tănase, scriitor, și Magdalena Mărculescu, director editorial al Grupului Editorial Trei.

Citiți mai jos un fragment dintr-un interviu acordat de autor în 2008 Observatorului cultural:

Cînd aţi revenit în România?

Între 1982 şi 1984 am fost în România, la Universitatea din Bucureşti, în calitate de lector de olandeză.

Erau diferenţe între România din 1974, cea din 1979 şi cea din 1984?

Deja, în 1978, se simţea că România mergea spre rău, economic şi politic. Nu se mai publicau cărţile de la începutul anilor ’70, televiziunea se stricase cu totul, se mai găseau unele mezeluri şi brînzeturi, în 1979, dar carnea cam dispăruse. În apartamente încă era cald, revelionul anului 1979 l-am făcut în cămăşi cu mîneci scurte. Dar în ’78-’79 se simţea un început de înrăutăţire. În 1982, cînd am revenit, am avut un şoc; era o cădere clară. Noi primisem un apartament, dar şi acolo era frig. Ne speriasem un pic, Cornelia era însărcinată cînd am ajuns în România. A născut la Amsterdam, fata noastră are acum 25 de ani, a terminat Conservatorul. În 1984, atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare, relaţiile cu străinii erau descurajate, au fost oameni care evitau să ne viziteze, să stea de vorbă cu noi.

Se simţea acest lucru şi la ore?

Da, era destul de greu să am relaţii personale cu studenţii. Nu puteau să vină la noi acasă.

Eraţi urmărit de Securitate?

Din 1979 am ştiut că sînt urmărit de Securitate.

Cum aţi aflat că sînteţi urmărit?

De la un foarte bun prieten. Îmi este prieten şi în momentul de faţă, l-am cunoscut în prima mea călătorie în România, în 1974. În 1979, acel prieten a fost cooptat de Securitate ca să dea informaţii despre mine. A acceptat, dar a venit imediat la mine, în Grozăveşti, m-a luat la o plimbare pe cheiul Dîmbovţei şi mi-a spus că a fost căutat de Securitate şi că i s-a cerut să dea note informative despre mine.

E sau a fost din lumea literară?

Nu. Prenumele lui e Doru, dar asta are mai puţină importanţă. El fusese racolat de Securitate, dar, în acelaşi timp, m-a avertizat că va da note informative despre mine. Eu am zis: Da, ce poţi să faci? Eu mi-am citit dosarul la CNSAS şi, într-adevăr, am văzut că el a dat note informative lipsite de orice conţinut. Se şi consulta cu mine despre ce să scrie. Dacă îl rugam să nu scrie că m-am văzut cu nu ştiu care scriitor, nu scria. El era încurajat de Securitate să se vadă cu mine, venea la mine, conveneam ce să scrie şi beam o bere. Uneori mergeam eu la el acasă, înjuram regimul şi el dădea o notă în care scria că am vorbit despre cum se creşte un copil mic sau despre probleme de literatură comparată. Scria aiureli în acele note! Eu cred că nici Securitatea nu lua în seamă asemenea note; ei aveau însărcinare de sus să mă supravegheze. Cît timp era cineva care putea să le dea note, securiştii erau acoperiţi. Cît timp existau acele note informative despre mine, erau foarte mulţumiţi fiindcă aveau un dosar pe care îl puteau oricînd arăta la un control ierarhic.

  

Lectorul de olandeză urmărit de Secu’: Mi s-a dat numele conspirativ „Willy“

 

  

  

Din dosar reiese că pe data de 18 iulie 1978 Securitatea, Direcţia a III-a, a primit o comunicare de la Ministerul de Interne, departamentul UM 0920, cu înştiinţarea că voi veni în România pentru studii, în cadrul acordului cultural existent între Olanda şi România. Prescurtarea UM înseamnă Unitatea Militară, deoarece Ministerul de Interne şi toate secţiile sale erau complet militarizate. Motivul pentru care era necesar ca Securitatea să fie informată despre venirea mea în România se afla probabil în informaţia suplimentară din notă:

„Vă comunicăm că numitul BOSS WILLEM JAN, cetăţean olandez cu domiciliul în Amsterdam, str. Westerkade nr. 21, actualmente student la Universitatea Liberă din Amsterdam, secţia limba română, este folosit de autorităţile locale pentru a efectua traduceri din limba română cât şi de organele de poliţie şi de organizaţia «Amnesty International» ca translator în cadrul interogatoriului pe care aceste organe îl i-au [sic] cetăţenilor români care solicită stabilirea în Olanda“.

   

Vă așteptăm joi la lansare:

  

    

Meseria mea ca translator pentru guvernul olandez nu era poate atât de încriminatoare, însă regimul comunist din România avea motive întemeiate să privească Amnesty International cu suspiciune, pentru că această organizaţie pentru apărarea drepturilor omului publicase în acelaşi an o reclamaţie bine documentată despre regimul Ceauşescu, o listă interminabilă cu exemple de încălcare a drepturilor omului în România. Nota este însoţită de avertizarea STRICT SECRET şi de anunţul că este vorba de exemplarul nr. 1. Numele meu este scris greşit, dar până şi în ziua de azi, mi-e greu să-i conving pe români că numele meu de familie nu înseamnă că sunt un „big boss“. Nu este corect nici că studiam la Universitatea Liberă din Amsterdam. Era vorba despre Universitatea din Amsterdam, denumită în acea vreme şi GU — Gemeentelijke Universiteit, universitatea municipală.

Două persoane, după cum rezultă din scrisurile diferite, au făcut observaţii când au primit nota. Primul în scris, nedatat, este: „Măsuri de urmărire activă şi calificată, creaţi condiţii încă de pe acum“. A doua observaţie, care datează din 18.XI.1978, este: „Va fi lucrat prin DUI“. Un DUI este un Dosar de Urmărire Informativă. Această indicaţie era folosită pentru a face deosebirea între dosarele informative şi cele de urmărire penală. Judecând după scrisul de pe copertă, pe 15 februarie 1979 s-a deschis în cele din urmă un dosar, pentru a trece la „urmărire activă“. Dosarul este deschis de Ministerul de Interne, Departamentul IMB-Sec.[uritate]. IMB înseamnă Inspectoratul Municipiului Bucureşti. În mapă era inclusă şi observaţia că dosarul fusese trecut pe microfilm la data de 1 septembrie 1980 de către CID (Centrul de Informatică şi Documentare). Mi s-a dat numele conspirativ „Willy“.

  

„Vei scrie şi iar vei scrie. Pen­tru mân­tui­rea ta…”

Preotul, care nu do­rea să fie vă­zut, ale­se­se anume ziua aceasta de vreme rea, care se anun­ţa în­gro­zi­toa­re, pen­tru a se duce la Vic­tor Luca.

Gră­bea deja pa­sul, strân­gând la piept o gean­tă de pie­le. Ie­şind la lu­mi­nă din pă­du­re, pa­le­le de vânt care su­flau în ra­fa­le aproa­pe că-l obli­ga­se­ră să dea îna­poi. Se opri­se să-şi tra­gă ră­su­fla­rea, apoi îşi con­ti­nua­se dru­mul. Îi lua­se apoi des­tul până in­tra­se prin­tre tu­fi­şuri, ca să se pună la adă­post. Prin ploa­ie, pre­o­tul ză­ri­se, în sfâr­şit, casa. Un ful­ger des­pi­ca­se ce­rul, ur­mat ime­diat de un tunet ră­su­nă­tor. Îm­pin­se­se poar­ta fără să mai sune clopoţe­lul. Nu mai avea timp. Bă­tu­se la uşă spu­nând cu voce tare tra­di­ţio­na­lul sa­lut de Paşti:

— Chris­tos a în­viat!

Ana îi des­chi­se­se răs­pun­zând:

— Ade­vă­rat a-nviat!

In­trând în că­su­ţa fa­mi­liei Luca, Ilie o bi­ne­cu­vân­ta­se pe Eu­ge­nia şi se opri­se în bu­că­tă­rie. Vic­tor stă­tea drept în faţa lui. Tânărul se schimbase mult în cei doi ani de când trăia închis în casă. Nu mai avea ni­mic din uria­şul în­spăi­mân­tă­tor ca­re-i adu­se­se po­re­cla „Boul mut“. Pier­du­se atâ­tea ki­lo­gra­me, în­cât acum apă­rea drept un de­şi­rat care îno­ta în pro­pri­i­le-i veş­min­te. Re­clu­ziu­nea pre­lun­gi­tă în in­te­rior, com­bi­na­tă cu lip­sa de ac­ti­vi­ta­te, îl în­co­vo­ia­se. O bar­bă scur­tă şi prost tun­să îi mân­jea faţa sup­tă, iar ple­te­le îi erau date peste cap. Tâ­nă­rul se apro­pia­se de Ilie şi în­ge­nun­chea­se pen­tru a-i să­ru­ta mâna. Pre­o­tul fă­cu­se sem­nul cru­cii dea­su­pra lui, după care îl apu­ca­se de braţ ca să-l aju­te să se ri­di­ce.

— Nu am vrut să-i fac rău…, zi­se­se Vic­tor.

— Ce e fă­cut e fă­cut, îi răs­pun­se­se pre­o­tul.

— Pă­rin­te, am să ard în iad?

— Nu­mai Dum­ne­zeu ştie. Sunt însă aici pen­tru a te că­lăuzi pe dru­mul care duce în rai.

  

Această tânără scriitoare de origine română a reuşit unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani. – J.M.G. Le Clézio, Premiul Nobel pentru literatură

    

Ilie îşi sco­se­se pă­lă­ria şi toţi pa­tru se aşe­za­se­ră în ju­rul me­sei. Pre­o­tul îşi pu­se­se pe ge­nunchi gean­ta cea grea şi sco­se­se niş­te ca­ie­te. Gaz­de­le se ui­ta­se­ră în­tre­bă­tor spre ele. Ana lua­se unul şi în­ce­pu­se să-l răs­fo­ias­că. Ni­mic. Doar niş­te blo­curi de hâr­tie goa­lă.

— Sunt ca­ie­te de şcoa­lă, sea­mă­nă cu cele de la şcoa­lă! ex­cla­ma­se Vic­tor. Ţi-a­duci amin­te, su­rioa­ră?

— Da, răs­pun­se­se Ilie în lo­cul fe­tei. Ca­ie­te de şcoa­lă sunt.

— Ce aş­tep­taţi de la mine, pă­rin­te? în­tre­ba­se Vic­tor.

— Fi­i­lor, nici nu vă în­chi­puiţi cât este de grea via­ţa Bi­se­ri­cii. De când a ve­nit Cea­u­şes­cu, Ro­mâ­nia a ajuns o na­ţie fără Dum­ne­zeu. La aceste cu­vin­te, Ana s-a tras îna­poi şi şi-a fă­cut sem­nul cru­cii ca pen­tru a alun­ga un blestem.

— To­tuşi, Bi­se­ri­ca n-au in­ter­zis-o! aproa­pe că stri­gase.

— Con­du­că­to­rii de azi sunt niş­te oa­meni per­verşi. Ştiu că in­ter­zi­ce­rea Bi­se­ri­cii nu e o so­lu­ţie. Per­se­cu­ţi­i­le nasc mar­tiri. Or, mar­ti­rii în­tă­resc cre­din­ţa. Re­gi­mul ca­u­tă mai de­gra­bă să ne dis­cre­di­te­ze din in­te­rior.

— Să mur­dă­reas­că Bi­se­ri­ca? Cum s-ar pu­tea? in­ter­ve­ni­se ia­răşi Ana.

— Par­ti­dul face în aşa fel în­cât doar cei mai răi se­mi­na­rişti să fie pre­o­ţiţi. Din ca­u­za aceas­ta, fiul meu nu va pu­tea ajun­ge nici­o­da­tă pre­ot. E prea cin­stit. Cu si­gu­ran­ţă, va fi tri­mis în­tr-o uzi­nă, pe post de mais­tru.

— Şi dum­nea­voas­tră, pă­rin­te, ce vi se va în­tâm­pla? în­tre­ba­se Vic­tor, ne­li­niş­tit.

— La vâr­sta mea, nu mă mai pot tri­mi­te în altă par­te. Dar tre­buie să fiu me­reu atent.

Carte recompensată cu „Premiul celor cinci continente”, acordat de Organizaţia Internaţională a Francofoniei

— To­tuşi, în fie­ca­re du­mi­ni­că, bi­se­ri­ca e pli­nă.

— Da, însă eu sunt ur­mă­rit tot tim­pul. Poa­te că aţi ob­ser­vat că tot vine un străin care no­tea­ză ceea ce spun. După care plea­că.

— Aşa e! L-am vă­zut! con­fir­ma­se Eu­ge­nia cea de obi­cei atât de re­tra­să.

— E de la Se­cu­ri­ta­te. Vine de la Iaşi ca să facă ra­poar­te de­spre mine. La cea mai mică spu­să cri­ti­că la adre­sa re­gi­mu­lui, aş fi ares­tat şi de­por­tat. Toţi pre­o­ţii sunt con­tro­laţi de par­tid.

— Păi nu se tot spu­ne că nu ştiu câţi pre­oţi au fu­git în străi­nă­ta­te după bani? adău­ga­se Ana.

— Să nu cre­deţi asta, dra­gii mei, of­ta­se Ilie. Cea mai mare par­te din­tre ei sunt în la­gă­re.

Ana, Vic­tor şi Eu­ge­nia în­cre­me­ni­se­ră aflând toa­te ace­le lu­cruri. Asu­pra Bi­se­ri­cii se abă­tu­se un val de per­se­cu­ţii, iar ei ră­mă­se­se­ră li­niş­tiţi în casă, ca­tas­tro­fa lă­sân­du-i ne­pă­să­tori?… Ana se ri­di­ca­se şi se în­drep­ta­se că­tre fe­reas­tră ca să vadă cum mai e cu fur­tu­na de afa­ră. În doar câ­te­va mi­nu­te, cur­tea ajun­se­se o bal­tă pli­nă de noroi.

— Sunt gata să lupt! spu­se­se Vic­tor ho­tă­rât.

Pre­o­tul îl pri­vi­se adânc în ochi şi bă­ga­se mâna în gean­tă, de unde sco­se­se o car­te de cult pe care o aşe­za­se ală­turi de ca­ie­te, pe masă.

Vic­tor şi Eu­ge­nia fă­cu­se­ră ochii mari, cu­rioşi să ştie de­spre ce car­te era vor­ba.

— Căr­ţi­le de la se­mi­na­rul din Iaşi au fost toa­te strân­se şi arse, con­ti­nua­se Ilie. Aveam acolo o mică tipografie clandestină, care ne per­mi­te să di­fu­zăm căr­ţi­le in­ter­zi­se de cen­zu­ră. Alt­fel, Se­cu­ri­ta­tea ne-a dis­trus to­tul. De acum, nu mai avem de­cât o sin­gu­ră mo­da­li­ta­te de a co­mu­ni­ca.

Pre­o­tul îm­pin­se­se un ca­iet în faţa lui Vic­tor şi adău­ga­se:

— Tre­buie să re­co­piem lu­cră­ri­le una câte una, de mână, pen­tru a le pu­tea da cre­din­cio­şi­lor. Unii fac rost de hâr­tie, al­ţii de cer­nea­lă. Dis­pu­nem şi de co­pişti şi de vo­lun­tari pen­tru dis­tribu­ţie. Ăsta e fe­lul nos­tru de a re­zis­ta. Iată, fra­te, pe­ni­ten­ţa pe care ţi-o cer. Îţi res­pect ale­ge­rea de a nu te pre­da pu­te­rii fără Dum­ne­zeu. Însă în reclu­ziu­nea ta de bunăvoie, îţi cer să ne ajuţi în­tru aceas­tă lu­cra­re. Aşa­dar, Vic­tor, vei scrie. Vei scrie zi şi noap­te, până când ţi se vor strâm­ba de­ge­te­le de du­re­re. Vei scrie şi iar vei scrie. Pen­tru mân­tui­rea ta…

— Pu­teţi avea toa­tă în­cre­de­rea în mine, răs­pun­se­se Vic­tor, aşa voi face.