Tag Archive: scrisoare



La revedereŞi, crede‑mă, îmi pare tare rău că‑ţi vorbesc iarăşi despre asta… Ar trebui totuşi să fii sută la sută sigur. Uneori, hotărâm lucruri de mânioşi, deznădăjduiţi ori supăraţi ce suntem, se întâmplă să ne lăsăm călăuziţi de sentimente, în fine, pricepi tu ce vreau să zic. Nu ştiu cum ne‑am putea descurca acuma, dar, de bine, de rău, am găsi noi ceva… Ce se face se şi desface. Nu vreau să te influenţez, dar te rog un lucru: gândeşte‑te la părinţii tăi. Sunt sigur că, dacă te‑ar regăsi aşa cum eşti, te‑ar iubi la fel de mult ca înainte, dacă nu chiar mai mult. Probabil că tatăl tău e un om de treabă şi devotat, închipuieşte‑ţi ce bucurie ar fi în sufletul lui dacă te‑ar şti în viaţă. Nu vreau să te influenţez. Oricum, va fi după socoteala ta, sunt totuşi nişte lucruri pe care, după părerea mea, trebuie să le chibzuieşti bine. Mi‑ai desenat‑o pe sora ta, Madeleine, e o tânără simpatică, gândeşte‑te un pic la durerea pe care a simţit‑o când a aflat că ai murit şi ce minune ar fi pentru ea, astăzi…

Fragment din:   

N‑avea niciun rost să scrie toate acestea.

Nu se ştia nici măcar când ajungeau scrisorile, puteau să facă două săptămâni sau chiar patru pe drum. Iar zarurile fuseseră aruncate. Albert nu scria lucrurile acestea decât pentru sine însuşi. Nu‑i părea rău că‑l ajutase pe Édouard să‑şi schimbe identitatea, dar, dacă nu mergea până la capăt, nu izbutea să‑şi imagineze cu adevărat consecinţele pe care le bănuia destul de sumbre. Se întinse pe jos, înfă­şurat în veston.

Se suci şi se răsuci aproape toată noaptea, nervos, neliniştit.

În visele sale, dezgropau un corp şi Madeleine Péri­court vedea imediat că nu era al fratelui său, era fie prea înalt, fie prea scund, uneori avea un chip pe care îl recu­noşteau pe dată, cel al unui soldat foarte bătrân, alteori dădeau peste un bărbat cu o căpăţână de cal mort. Tânăra îl lua de braţ şi întreba: „Ce‑ai făcut cu fratele meu?“ Căpitanul d’Aulnay‑Pradelle mai punea ceva şi de la el, fireşte, ochii îi erau de un albastru atât de deschis, încât îi luminau faţa lui Albert ca o lanternă. Vocea lui era cea a generalului Morieux. „Chiar aşa! tuna şi fulgera el. Ce‑ai făcut cu fratele acesta, soldat Maillard?“

  


Oare scrisoarea era o chestiune de viaţă şi de moarte?

 

Cecilia n‑a mai ezitat. A sărit din pat, a luat‑o prin holul întunecat şi a intrat în birou. A aprins veioza de pe masa de lucru, a deschis uşurel sertarul de sus al fişetului şi a scos dosarul roşu pe care scria Testamente.

S‑a aşezat în scaunul de piele, rotindu‑se în el cu faţa spre birou, şi a deschis dosarul în ochiul de lumină galbenă reflectat de veioză.

 

Secretul sotuluiPentru soţia mea, Cecilia Fitzpatrick.

Se va deschide numai la moartea mea.

 

A deschis sertarul de sus şi a scos de acolo cuţitul de desfăcut corespondenţa.

De deasupra s‑au auzit paşi agitaţi şi o bufnitură, ca şi când ar fi căzut ceva. Părea disperat. Ea şi‑a dat seama că, pentru a se întoarce acum în Australia, el se dusese probabil direct la aeroport după ce au vorbit la telefon aseară.

Fragment din:

Pentru numele lui Dumnezeu, John‑Paul, ce se întâmplă? Cu o singură mişcare rapidă şi brutală, a deschis plicul. A scos scrisoarea scrisă de mână. Preţ de o clipă ochii ei nu au putut să focalizeze imaginea. Cuvintele parcă dansau în faţa ei.

 

fetiţa noastră Isabel

îmi pare atât de rău să te las aşa

mi‑ai dăruit mai multă fericire decât meritam

 

S‑a forţat s‑o citească aşa cum trebuie. De la stânga la dreapta. Propoziţie cu propoziţie.

(…)

Scrisoarea era scrisă cu pix albastru pe o foaie de hârtie liniată. Se simţea rugoasă la pipăit, ca o hârtie Braille. Probabil că el apăsase tare cu pixul, încercând parcă să imprime adânc pe hârtie fiecare cuvânt. Nu folosise alineate şi nici spaţii.

 

Draga mea Cecilia,

Dacă citeşti această scrisoare, înseamnă că am murit, ceea ce, în scris, sună melodramatic, dar presupun că toţi murim la un moment dat. Tu eşti acum în spital, împreună cu fetiţa noastră Isabel. S‑a născut azi‑dimineaţă devreme. Este de atât de frumoasă, de micuţă şi de fragilă. N‑am simţit niciodată ceea ce am simţit în clipa când am ţinut‑o în braţe pentru prima oară. Sunt deja îngrozit că i se va întâmpla ceva. Şi de aceea sunt nevoit să scriu această scrisoare. În cazul în care mi se întâmplă mie ceva, cel puţin am făcut asta. Cel puţin am încercat să îndrept lucrurile. Am băut câteva beri. S‑ar putea să nu mai fiu coerent. Probabil că voi rupe scrisoarea asta. Cecilia, trebuie să‑ţi spun că atunci când aveam şaptesprezece ani…

  

%d blogeri au apreciat: