Tag Archive: Ron Currie



Cartea de debut a americanului Ron Currie Jr., Totul contează!, ”îți cam sucește mințile”, scrie Claudiu Constantinescu într-o recenzie din Dilema Veche.

Cronicarul se arată la fel de mirat că felul în care clasică ”poveste de familie” reușește să fie prinsă într-un stil greu de definit și într-o poveste ”țăcănită”:

Avem de-a face cu una dintre cele mai nebuneşti cronici de familie, semn că familia, astăzi, e o poveste cu totul ţăcănită, egal deschisă înspre mica emoţie terestră, utopia apocaliptică, aventura SF, thriller-ul paranormal şi misterele cu agenţi secreţi. Pe scurt: protagonistul (Junior) îşi începe existenţa ştiind cu certitudine – de la o „prietenoasă şi liniştitoare“ voce care îi tot sună în cap – că peste 36 de ani oamenii vor dispărea, pulverizaţi de o cometă.

Povestea vă pune în față cu ”un personaj savuros, din galeria idioţilor geniali din care fac parte Prinţul Mîşkin şi Forrest Gump”, observă Elena Mironescu în Q Magazine. Și tot de aici aflați și dacă romanul va fi sau nu pe gustul vostru 🙂

Dacă te-ai simţit diferit de restul lumii, dacă ţi s-a părut, într-o zi, că lumea se va sfârşi, dacă cineva ţi-a frânt inima iremediabil, dacă ţi-ai pierdut un părinte sau ai trăit într-un oraş plictisitor, atunci poate că ar trebui să citeşti această carte.

  


Cum s‑o  abordez, asta‑i problema. Pentru că, evident, nu‑i un subiect pe care să‑l  trânteşti aşa, relaxat, în mijlocul conversaţiei: „A, apropo, ţi‑am mai zis că Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus? Nu? Eşti sigură? Eram convins că ţi‑am zis”.

Dar după două săptămâni de încercări eşuate de a aborda subiectul, îmi dau seama că nu contextul potrivit îmi lipseşte, ci curajul. Conversaţia asta n‑are cum să nu devină cea mai mare şi mai dubioasă non sequitur. În mod previzibil, îmi recapăt curajul într‑un moment inoportun şi ciudat: în timp ce ne uităm la un film în subsolul casei ei.

„Amy”, îi zic.

„Hm.”

„Trebuie să‑ţi spun ceva.”

Dar apoi mă blochez.

Stăm tolăniţi pe patul vechi al fratelui ei. Deşi a plecat în vest la doi ani după ce tatăl lor i‑a părăsit, spaţiul ocupat de el a ajuns să fie folosit ca un al doilea living, fără să fi fost modificat prea mult. De unde şi televizorul şi videoplayerul de aici, aşezate pe un suport şubred, precum şi posterele lui cu Night Ranger şi Warrant. Ori de câte ori cobor aici cu Amy să ne uităm la un film, mă lupt cu senzaţia înfiorătoare că fratele ei o să se‑ntoarcă din clipă‑n clipă şi‑o să ne dea afară din dormitorul lui, cu toate că ştiu că‑i în Salt Lake City.

Stăm culcaţi pe o parte, Amy e cu spatele. Întoarce capul spre mine şi clipeşte ca o şopârlă în direcţia mea:

„OK”, spune. „Păi, atunci, ăăă. Spune.”

Deschid gura din nou, dar nu reuşesc decât să scot un zgomot straniu, de om care se‑neacă. Încerc să înghit, dar am gâtul uscat şi aspru parc‑ar fi frecat cu şmirghel, ceea ce mă face să mă cutremur. O cireadă îmi galopează în piept, înnebunită. Amy opreşte filmul şi se răsuceşte spre mine. Îmi aruncă privirea aia exasperată şi amuzată, destinată numai mie.

„Vrei s‑o iei de la capăt, copile? Hai, înc‑o dată. Şi ia‑o încet.”

Un lucru în plus pe care‑l ador la ea — adăugat la tricourile ei cu Dinosaur Jr., bocancii mov Doc Martens, formaţiile pe care le ascultă şi de care eu n‑am auzit în viaţa mea, modul ei de comportament relaxat şi băieţos — e faptul că‑mi zice „copile”. Sunt cu patru luni mai mare decât ea şi‑o depăşesc cu vreo 36 de kile, şi tot eu sunt „copilul”.

Ezit. Ea se holbează la mine calm şi întrebător. Aş putea bate în retragere, i‑aş putea spune c‑a înţeles greşit, că n‑am zis nimic. Dar n‑ar avea niciun sens. A auzit perfect ce‑am spus şi acum se aşteaptă să‑mi termin ideea. Ah, am dat‑o‑n bară. Am bulit‑o rău de tot.

„Ei bine?” mă întreabă Amy, strecurând o mână între coastele mele şi saltea, gâdilându-mi spatele ca să mă încurajeze.

„Căcat”, spun, ferindu‑mi privirea.

„Cam aşa”, spune ea.

„Presupun că n‑am cum să retrag asta”, îi zic.

„Mă tem că nu.”

Oftez. „În regulă”, zic, „dar fii atentă, trebuie să mă asculţi şi să nu te enervezi sau să tragi concluzii aiurea.”

Zâmbetul larg îi dispare de pe buze, fiind înlocuit de o expresie de îngrijorare crescândă. Se ridică în capul oaselor.

„E genul de conversaţie care‑ncepe cu ştii‑nu‑e‑vina‑ta‑e‑vina‑mea?”

„Nu”, zic, „în niciun caz. Doamne, nu‑ţi face probleme din astea.”

„Bine”, spune pe un ton prevăzător. „Şi‑atunci?”

Preţ de o clipă îmi ţin respiraţia, fără s‑o scap din ochi. Apoi vorbesc repede ca să n‑am timp să mă răzgândesc.

„Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus.”

   

Fragment din romanul Totul contează de Ron Currie Jr. (Editura Pandora M)

%d blogeri au apreciat: