Tag Archive: Ron Currie Jr.



Revista ”Dilemateca” tocmai a publicat în ediția din aprilie un interviu cu nonconformistul romancier american Ron Currie Jr., sub titlul ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice”.

Considerat ”noul Vonnegut”, autorul romanului ”Totul contează!”, vorbește despre scrisul său și despre sursele sale de inspirație. Iată câteva din gândurile sale: 

    

    

  • Chiar dacă a lucrat ca bucătar pentru a-și câștiga existența, nu este tentat de discursul gastronomic: ”Abordarea mea, dacă aș încerca vreodată așa ceva, ar fi probabil similară cu aceea lui Anthony Bourdain și nu-mi imaginez că aș putea adăuga ceva în plus la acel gen gastronomic bizar și sexy pe care el l-a creat”
  • Așa apocaliptic cum e, romanul este de un ”optimism destul de contraintuitiv”. Mesajul ar fi: ”ascultă, viața e înfricoșător de scurtă, așa ca n-are rost să pierzi vremea, să amâni lucrurile sau să pierzi vreo gură de aer. Oamenilor nu le place să li se amintească acest lucru, pentru că li se face frică, și și pentru că, mai ales în America, ni se spune că dacă ne străduim suficient de mult, vom rămâne tineri pentru totdeauna”
  • ”Mă pot bloca într-un anume punct al poveștii (…) și atunci un vers, un acord muzical, o notă tânguitoare de corn mă pot debloca” (Motoul cărții este dintr-o piesă a trupei The Flaming Lips: Ce e dragostea şi ce e ura / Şi ce însemnătate ar avea dac-am şti? – „In the Morning of the Magicians“).
  • ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice – există ceva primar în fiecare dintre noi care nu numai că e interesat de distrugerea tuturor lucrurilor, dar chiar întâmpina această anihilare cu bucurie”.
Reclame

Nu mai e nici sfârşitul lumii ce era odată. Grava, profunda, ontologica întrebare „când vine Apocalipsa?” a fost înlocuită cu mult mai gospodăreasca „anu’ ăsta când pică Apocalipsa?”.

Aşa că cei care îşi doresc un eveniment final de calitate superioară şi pe care să se poată baza că face ţăndări şandramaua pe care trăim trebuie să-şi caute alinarea fie în film (ăi’ de-s cinefili), fie în literatură (ăi’ de le place să citească). Romanul Totul contează! al lui Ron Currie Jr. (Pandora M, 2011) pare să satisfacă această nevoie escatologică şi, din fericire, necesităţi cu un caracter estetic mai pronunţat.
John („Junior”) Thibodeau se naşte greu, iar cartea începe cu o secţiune în care o voce omniscientă i se adresează direct, pe un ton emfatic şi atotştiutor, fetusului pe cale să vadă lumina zilei. E vocea pe care o va percepe copilul, apoi tânărul Junior în cele mai importante momente ale existenţei sale şi al cărei mesaj principal este că „pe 15 iunie, 2010, după-masa, la ora 3.44 EST o cometă desprinsă din Centura Kuiper se va izbi de Pământ cu puterea de explozie a 283.824.000 de bombe de la Hiroshima”. Cititorului cu vagi lecturi medicale i se va putea părea că urmează a ni se prezenta un caz destul de banal de schizofrenie, dar personajul se străduieşte să ne explice că nici vorbă de aşa ceva, atâta vreme cât eroul este în stare să discearnă realul de imaginar.
Indiferent care ar fi adevărul (literar), Junior pare să fie un individ ales pentru o misiune nobilă. E vorba de salvarea planetei, căci embrionul devine un copil şi apoi un tânăr superdotat, capabil să proiecteze (tot vocea, săraca) o navă spaţială gigantică, de dimensiunea oraşului Cleveland, capabilă să transporte o parte a omenirii pe o altă planetă şi s-o ferească de catastrofă. ()
   
Citește continuarea recenziei pe blogul Ce-Am-Mai-Citit.
    

Cometa, Junior și serviciile secrete


„Pentru că am tot întrebat, dar n‑am primit răspuns: unde suntem, mai exact?”

„N‑am cum să‑ţi spun.” Sawyer scoate o bomboană mentolată din buzunarul de la piept, desface ambalajul de celofan şi o plasează între falcă şi gingie. „Dar pot să‑ţi dau câteva indicii, dacă vrei să asculţi, în schimb, propunerea mea.”

„OK”, îi spun. „Mai întâi, indiciile. Şi apoi te ascult.”

„Fostul Bloc Sovietic”, spune Sawyer. „Istorie sălbatică sub conducerea sovieticilor. Ierni năprasnice. Femei superbe, tinere.”

„Tocmai mi‑ai descris toate ţările din fostul Bloc Sovietic.”

„N-am de gând să fiu prea explicit. Şi nu uita că, din când în când, Cuba şi Vietnamul erau şi ele incluse în blocul respectiv.”

„Grozav”, îi spun. „Deci ştiu că nu‑s în Cuba sau în Vietnam. Progresăm uluitor.”

„Şi dacă tot m‑am ţinut de cuvânt în ceea ce priveşte înţelegerea noastră”, spune Sawyer. „Dacă‑mi permiţi.”

„Dă‑i drumul.”

„Diseară plec la Washington”, spune. „Îţi propun să mă însoţeşti.”

„De ce?”

Sawyer râde. „De ce! De ce!” spune, implorând zidul de beton să‑i împărtăşească nedumerirea. „De ce crezi?”

„Bănuiesc că nu ca să iau cina la Casa Albă.”

„Ca să salvezi lumea, Junior”, spune Sawyer. „Atât, nimic mai mult.”

„De la ce?”

Se holbează, uimit. „Glumeşti, nu‑i aşa?”

„Vrei să spui că mă credeţi?”

„Sigur că da, Junior”, zice. „Te‑am crezut tot timpul. Am detectat chestia aia, C/1998-E1 când ai început să agiţi spiritele şi de atunci am ţinut-o sub observaţie. E adevărat. Se întâmplă. Ai avut dreptate.”

„Şi‑atunci, de ce m‑aţi răpit?”

Sawyer zâmbeşte superior. „Pentru că ţi‑a umblat gura aiurea”, spune. „Ceea ce, după părerea mea, să nu mai zic de părerea multora, care contează foarte mult, a fost o treabă teribil de iresponsabilă. Atât ca persoană privată, cât şi în calitate de cetăţean al Americii.”

„Ce legătură are asta cetăţenia cu faptul de a fi cetăţean american?”

„Ajungem şi‑acolo. Mai întâi, a fost ceva iresponsabil din partea ta ca persoană privată din cauza unor mici efecte secundare precum, ştiu şi eu, zic la întâmplare – agitaţie, panică în masă, daune economice şi legate de infrastructură, prăbuşirea civilizaţiei aşa cum o cunoaştem. Chestii de genul ăsta.”

„Lucruri care nu s‑au întâmplat, evident.”

„E adevărat”, spune Sawyer. Sparge bomboana cu dinţii. „Şi, oricum, a fost un act iresponsabil din partea ta ca american, pentru că, înainte să dai tu din gură despre C/1998-E1, duşmanii noştri habar n‑aveau despre el. Dac‑ai fi fost un patriot adevărat şi te‑ai fi limitat la personalul Agenţiei, am fi câştigat un avantaj de câteva luni, poate chiar ani, ca să deturnăm lucrurile în favoarea noastră.”

„Nu înţeleg ce spui”, îi zic. „Cum şi ce aveţi de gând să câştigaţi de pe urma unei comete care o să distrugă Pământul?”

„Of, maturizează‑te, Junior”, spune Sawyer, plimbându‑se prin celulă. „Am putea concepe sisteme care s‑o rupă în bucăţi mai mici, apoi am putea găsi ţări cu care e foarte probabil să ne aflăm în conflict în perioada impactului şi să ghidăm fragmentele spre ei.”

„Cea mai mare tâmpenie pe care am auzit‑o vreodată.”

    

Fragment din Totul contează! Ron Currie Jr.

  


Într-un an de-acum încolo planetele se vor fi aliniat, mayașii își vor fi frecat lăbuțele de bucurie, iar noi… Noi ne vom uita mai departe la desene animate și la booktrailere apocaliptice 🙂

    

 

     

”Unul din fragmentele cu Charlie Frost (din filmul ”2012”) de pe YouTube scoate la iveală felul în care teoria mea referitoare la alinierea galactică a pătruns în colţul digitalizat al culturii pop”, scrie John Jenkins în Povestea anului 2012, o poveste care nu este nicidecum atât de apocaliptică precum ați crede.

Și autorul continuă plângându-se că scenariștii ăștia hollywoodieni n-au înțeles nimic din povestea cu ”alinierea”: ”Clipind des şi atent la grafica animată, Charlie povesteşte câteva chestiuni despre 2012. ‘Şi unii spun că o aliniere a planetelor, care are loc doar o dată la 640 000 de ani, are să se întâmple’. Şi planetele sunt arătate toate aliniindu-se cu pământul şi soarele şi galaxia. Deci, alinierea este acolo, într-o formă răstălmăcită, însă totul este groaznic de eronat. Îmi amintesc când l-am corectat pe unul dintre reporteri (o doamnă) cu privire la acest fel de a înţelege alinierea galactică, iar aceasta a râs, spunând: ‘Ei bine, nu contează! Există o aliniere a ceva cu altceva’. Da, nu contează, într-adevăr”, replică amar Jenkins.

BA DA! Ba da! Totul contează! Vedeți mai jos:

  

  

    

Parodicul booktrailer v-a istorisit deja cam care e intriga din romanul americanului Ron Currie Jr. – Totul contează! Cum e să fi părintele/profesorul unui astfel de puști? Citiți mai jos un fragment din carte:

***

La un moment dat Debbie s‑a dus la baie. Când nu ne mai putea auzi, d‑na Collins mi‑a spus că şi ea îşi făcea griji pentru Junior. „E foarte morbid”, a zis, „e ciudat. Nu ştiu cum să explic, am observat doar că e foarte preocupat de apocalipsă.” Exact aşa l‑a spus, a accentuat cuvântul. „Ştiu că sună nefiresc”, a spus. „N‑am vrut să vorbesc de faţă cu soţia dumneavoastră, de frică să n‑o supăr. Dar se pare că nu se gândeşte decât la asta. La orele de desen nu desenează lucruri legate de asta. Acum două săptămâni l‑am găsit stând singur, cu spatele sprijinit de gardul terenului de joacă. Se uita lung la dealurile de dincolo de vale. L‑am întrebat dacă se simte bine şi ştiţi ce mi‑a zis? A continuat să se holbeze la dealurile alea şi la cer şi a spus: Lumea asta e atât de mare! Cum se poate rade ceva aşa de mare de pe faţa pământului?”

Preţ de o secundă, d‑na Collins a tăcut şi m‑a privit doar, apoi a izbucnit într‑un râs nervos şi a spus: „În mod normal ne‑am bucura dac‑am auzi că un copil de clasa întâi foloseşte o expresie precum «a rade de pe faţa pământului» într‑un context potrivit. Dar sunt convinsă, d‑le Thibodeau, că înţelegeţi de ce mă tulbură un fenomen de genul ăsta, nu?”

Iar eu i‑am spus: „Da, înţeleg”.

  

  

   

%d blogeri au apreciat asta: