România anilor ’90 povestită de o Șeherezadă în variantă ”noir”

Ca în celebrul film al lui Alfred Hitchcock, personajul narator al poveştii din Maestro. O melodramă, Emi, e imobilizată în casă şi înregistrează, cu o privire panoramică, viaţa străzii, în toate detaliile sale.

Cu mai multe tentative de suicid la activ, despre care vorbeşte cu detaşare şi cinism (cinismul cel mai dur, umorul negru dau, de altfel, tonul întregii cărţi, cum s-a mai observat), Emiluţa stă la fereastra garsonierei sale din Bulevardul Carol colţ cu Calea Moşilor şi rememorează povestea Tinei Marcu, prietenă a sa, jurnalist de televiziune şi fiica lui Avram Duca, scriitor plecat în străinătate şi ajuns celebru.

Citește aici un fragment din romanul MAESTRO

„Decât să mă sinucid, prefer să-ţi povestesc… “, afirmă ea de la bun început, ca o Şeherezadă în varianta noir, dar se va ţine de cuvânt doar parţial, la final trecând ea însăşi în faţa ferestrei dincolo de care trăieşte şi povesteşte, în faţa camerelor, în lumina reflectoarelor. Nu întâmplător îşi aşază autorul personajul îndărătul acestei ferestre dincolo de care se desfăşoară spectaculos întreg sordidul unei lumi, în abjecţia, imundul, mizeria nesfârşită – e aici un permanent joc al suprafeţelor transparente, fereastra prin care priveşte Emi bulevardul, ecranul televizorului, izvor perpetuu de inepţii care îl îndobitocesc pe privitor („De-aia prefer să zac la televizor. Mă las tâmpită de seriale, ştiri, programe cu danţ şi muzici“, afirmă cinic Emi, mare amatoare de telenovele, fireşte, detaşată, ironică), lentila deformatoare a camerei, dincolo de care orice poate deveni altceva: ca, de pildă, copia de mucava a statuii lui Lenin pe care o filmează echipa lui Max Bacalu.

(…)

Umorul – de limbaj, de situaţie, fie el şi negru, intertextualismul, inventivitatea inepuizabilă a prozatorului, manifestată la nivel stilistic şi, mai ales, capacitatea de a recompune una dintre cele mai complete imagini ale unei societăţi pe cale de a se autodistruge, ale cărei cuvinte de ordine sunt cruzimea, violenţa, mizeria, cum este societatea românească din anii ’90, sunt atuurile acestui roman care nu te poate lăsa indiferent.

Fragmente din cronica romanului MAESTRO, ”Fereastra din spate”, semnată de Andreea Răsuceanu în România literară

Vivere pericolosamente… Un roman picaresc plasat în interbelic

”Franţa nu-şi uită supravieţuitorii pentru că aşa vrea. Ci pentru că n-are putere să se mai ocupe şi de ei, pentru că nu-i poate ajuta să revină în societate. Dezastrul a fost prea mare, după Primul Război Mondial a urmat criza, ţara a fost ruinată de efortul militar, ca să mai vină şi cinci milioane de foşti soldaţi să întrebe noi ce facem acum? Nici statul nu mai ştia ce să facă cu ei”, povestește Pierre Lemaitre, laureatul Premiului Goncourt 2013 pentru romanul La revedere acolo sus.

 

Iată câteva răspunsuri din interviul acordat pentru România literară:

 

Generaţia pierdută…

Da, e expresia inventată de Gertrude Stein pentru Hemingway şi ceilalţi americani la Paris. Generaţia asta pierdută, inclusiv în America, îşi trage rădăcinile din primul război mondial.

 

Realitatea pe care o povestiţi îmi evocă mai degrabă urmările războiului din Vietnam, cu militari incapabili să se mai adapteze la viaţa obişnuită, decât pe cele ale Primului Război Mondial. Cum rescrie istoria recentă perspectiva noastră asupra momentului 1918?

Istoricii francezi au împrospătat, în ultimele decenii, viziunea pe care o aveam despre Primul Război Mondial. Războiul despre care povestea tatăl meu nu mai seamănă cu ce ştiu eu azi că a fost. Instrumentele de analiză, de înţelegere s-au modernizat. Istoricii au început să se intereseze de viaţa cotidiană, de provenienţa socială a soldaţilor…

 

La petite histoire, Şcoala Analelor…

Da, Şcoala Analelor a înnoit o istorie care era pronunţat evenimenţială. Esenţială pentru cartea mea a fost abordarea lui Bruno Cabanes, care spune că războiul nu se încheie brusc, ca să-i urmeze pacea, ca şi cum ai întoarce un comutator. Dimpotrivă, există un continuum, o perioadă de trei-patru ani de tranziţie, dominată de derută, de doliul pe dos. Doliul normal presupune să reînveţi să trăieşti în absenţa cuiva pe care l-ai iubit. Doliul acesta, de după război, e exact contrariul. Să te reobişnuieşti să trăieşti în absenţa a ceva ce ai detestat, un doliu foarte complicat, care răneşte fibra societăţii. A fost o perioadă de turbulenţe, până prin 1922, în care Franţa a trebuit să accepte, să negocieze la nivel intelectual, cultural, această reintrare în normalitate.

 

Dar istoria literară? Ea ce rol a jucat în roman? Cum vă raportaţi la marii maeştri?

Am predat mulţi ani literatură. Aşa că, vrând-nevrând, sunt prizonierul unor referinţe culturale. Nu pot să le ignor. Nu m-au influenţat, însă, cine ştie ce aceia care au scris despre Primul Război Mondial, fiindcă subiectul meu nu este războiul, ci urmările lui. Am vrut să povestesc cât de greu reîncepi să trăieşti după ce războiul s-a terminat. Mă simt mult mai apropiat de secolul XVI spaniol, de tradiţia romanului picaresc, de Lazarillo de Tormes. Am căutat un tip de erou pe care să-l pot folosi ca să-mi spun povestea. M-a interesat eroul care-şi riscă excluderea, aflat pe marginea prăpastiei, care trebuie să devină necinstit ca să rămână în angrenajul social.

 

Vivere pericolosamente…

Da, vine un moment în care, ca să supravieţuieşti, trebuie să te porţi ca şi când morala n-ar exista. Altfel, mori. Cam ca Figaro al lui Beaumarchais. Romanul picaresc e marele roman al excluderii. Cartea mea se ocupă de riscul excluderii celor care s-au întors din război.

  

 

”Clubul Rămăşiţele Tornadei”: bestsellerul care face furori printre critici :)

Steve Hely e un tânăr romancier american, cunoscut publicului larg ca scenarist al emisiunii Late Show with David Letterman, precum şi al unor seriale în mare vogă: American Dad, 30 Rock şi The Office.

Publicat în 2010, volumul Cum am devenit un romanicer celebru este o satiră spumoasă la adresa „fabricanţilor” de bestseller-uri, dar şi a publicului acestora. Toate clişeele genului – temele favorite, tonul abordat, tiparele personajelor – sunt aruncate în aer într-un text scris cu o ironie ce aminteşte vag de Woody Allen, poate chiar de Kennedy Toole. Umorul e negru, (uşor) livresc, pe alocuri inaccesibil publicului din afara Statelor (nu doar pentru că referinţele sunt locale, ci şi pentru că imaginarul american are particularităţile lui).

Pete Tarslaw, eroul narator, e un ins şcolit şi înzestrat în ale scrisului, dar condamnat la plictisul unei meserii oarecare – scrie eseuri pentru admiterea la facultate, comandate de aspiranţii cu bani, dar slab mobilaţi intelectual. La firma EssayAides mai lucrează şi alţi colaboratori „recrutaţi din rândul celor înfometaţi şi supraeducaţi”. Pete se trezeşte din lâncezeala cotidiană când primeşte un mail de la iubita lui din facultate, Polly, în care e invitat la nunta acesteia. E sfâşiat de ideea că ar putea să treacă neobservat la măreţul eveniment şi-şi propune ca, până atunci, să devină un romancier celebru.

De aici, practic, începe aventura: listele de subiecte, tonul, studierea modelelor celebre (dintre care se distinge numele lui Preston Brooks), studierea publicului şi a preferinţelor sale, apariţiile mediatice ale autorilor etc. E inserată chiar şi o pagină dintr-un (fictiv) top de best-seller-uri al ”New York Times Book Review”, unde apar, printre altele, titluri ca: Aerobică pentru minte, de Pamela McLaughlin, Cavalerii cornului întunecat, de Gerry Banion, Parfum de bumbac şi brânză, de Jennifer Austin-Meyers şi, fireşte, Blândeţe pentru păsări, de Preston Brooks.

Boemul Pete – care doarme îmbrăcat, manâncă acelaşi lucru zi de zi şi-şi foloseşte blugii pe post de şervet la masă – îşi doreşte faima şi bogăţia tuturor acestor autori („casă superbă lângă ocean sau pe malul unui lac pitoresc”) şi e dispus, pentru toate astea, să scrie o carte proastă, cu toate ingredientele succesului pe care le poate el distinge. Regulile pe care şi concepe sunt de-a dreptul hilare; „Evocă o tristeţe confuză la sfârşit”; „Romanele trebuie să aibă episoade care se petrec pe autostrăzi, făcând şofatul să pară poetic şi magic” etc. Pe lângă reguli, avem şi mostre de text, savuroase (şi, evident, trebuie să scrii bine şi să ai experienţă ca să poţi scrie ceva atât de prost).

Aşa se naşte Clubul Rămăşiţele Tornadei care – surpriză (sau nu)! – chiar ajunge un bestseller, nu din efortul autorului de a îndesa în el toate porcăriile vandabile, ci dintr-un „accident” care ne arată că, deseori, scandalul creşte vertiginos vânzările.

Citește continuarea recenziei în România literară.

    

Cine este noua vedetă a literaturii europene?

Joël Dicker este noua vedetă a literaturii europene, scrie Elisabeta Lăsconi într-o recentă cronică din România Literară.

Romanul său Adevărul despre cazul Harry Quebert, scris la 26 de ani, a fost distins în 2012 cu Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze şi Premiul Goncourt al liceenilor, iar la sfârşitul anului ocupa locul întâi în topul celor mai bune romane realizat de Lire. La Târgul de la Frankfurt, cartea a pus pe jar pe editori, iar drepturile de traducere au fost adjudecate în 30 de ţări.

  
În mai 2013, în săptămâna dinainte de Bookfest, era lansată la Bucureşti prima traducere într-o limbă străină. Autorul, ajuns la 28 de ani, fermecător şi carismatic, îşi începea din România turneul promovării europene, au urmat Italia, Spania. Romanul a urcat în topul vânzărilor ajungând pe primele locuri în toate marile reţele de librării.

  
Coincidenţa între verdictul critic şi preferinţa publicului se petrece rar, atât de rar, încât cei ce reuşeşc performanţa atrag atenţia presei şi intră în conştiinţa tuturor. Editorul, cu experienţă de 50 de ani, superprofesionist al pieţei de carte, Bernard de Fallois, a intuit potenţialul cărţii şi a orchestrat impunerea lui ca bestseller: un slogan percutant – „Stieg Larsson elveţian”, cronici elogioase şi, ca efect, premiile şi vânzările consistente.

  
Cine este aşadar noua vedetă ? Autor eleveţian de limbă franceză, Joël Dicker s-a născut în 16 iunie 1985, la Geneva, într-o familie originară din Franţa şi Rusia, a făcut studii de Drept la Universitatea din Geneva, încheiate în 2010. Şi cum tot ce este bestseller pare de fabricaţie americană, iar masteratele de scriere creativă produc scriitori tineri ce-şi aleg subiecte de pe tot mapamondul, tânărul Dicker a întors regula jocului: a scris un thriller psihologic, plasat în lumea americană, cunoscută bine, căci şi-a petrecut verile în casa pe care o au părinţii săi în Maine.

  
Prezenţa tânărului scriitor la Bucureşti a fost o lecţie „pe viu” de celebritate inteligentă, ce-şi foloseşte atent atuurile. Jucat sau autentic, toposul modestiei a cucerit: Joël Dicker a mărturisit, cu autoironie, că a scris patru romane, înaintea debutului cu Les Derniers Jours de nos pères, că La Vérité sur l’affaire Harry Quebert ar fi al şaselea. Se fixa imaginea unui tânăr autor tenace, ambiţios, încrezător în talentul lui.

 

Citiți continuarea recenziei în România Literară

  

”Schimbarea”: Rețeta perfectă pentru o duminică seara

Nuvela autobiografică a lui Mo Yan, SCHIMBAREA, este o ”poveste bună” și bine dozată a unui scriitor ”interesant, foarte lucid, stăpân pe mijloacele lui de expresie”, apreciază România literară. Este ”rețeta perfectă pentru o duminică seara”, adaugă Academia Cațavencu. 

Povestea spusă de scriitorul nobelizat surpinde discret și fără tam-tam grozăviile (sau ”schimbările” dacă vreți) din istoria recentă a Chinei comuniste (Revoluția Culturală, de pildă), risipind printre rânduri anecdote din anii de formare ai autorului, dar și a doi foști colegi de gimnaziu.

Schimbarea, rezumă Academia Cațavencu, începe în adolescența lui Mo, pe când avea 14 ani și era obsedat de un camion sovietic Gaz 51 al tatălui unei colege. Exmatriculat, el ajunge să lucreze într-o fabrică de cauciuc, apoi, întâmplător, se face instructor de marxism în armată și, în cele din urmă, ajunge scriitor de succes.

Deși n-o să întâlniți critici virulente la adresa ”sistemului”, poveștile de viață sunt, prin ceea ce istorisesc, o oglindă a absurdității birocrației chinezești. Vedeți, de pildă,

fragmentul impresionant în care într-o unitate soseşte vestea cum că s-a repartizat un loc pentru examenul de admitere la facultate. Conducătorii unităţii îl desemnează pe un tânăr mai răsărit drept candidat pentru poziţia respectivă, prilej de infinite emoţii pentru cel care nu terminase nici măcar liceul, deşi pare inteligent şi citit! Cu multă sârguinţă (dar şi resimţind presiunea momentului, nevoia de a reprezenta cu succes întreg grupul) băiatul începe să studieze pe cont propriu, ajungând chiar la un nivel foarte bun. Numai că examenul nu se mai ţine, iar tânărul se va vedea nevoit să se întoarcă de unde a plecat. Morala: într-un sistem totalitar precum cel din China anilor ’70 este practic imposibil să-ţi depăşeşti condiţia, să arzi etape, să devii altcineva decât cel programat să devii, scrie România literară.

   

Citiți un fragment din Schimbarea lui Mo Yan:

Amintirile lui Mo Yan: Liu Gură Mare și mingea cu ochi

Impostura medicală

Avînd stofa unui supraveghetor încrîncenat, Goldacre a fost tîrît în destule procese de către medicii incriminaţi în paginile lui, adică în tot atîtea litigii de pe urma cărora, chiar dacă nu a fost inculpat în plata unor despăgubiri morale, s-a ales cu mult timp pierdut şi cu şi mai mulţi nervi stîlciţi, scrie Sorin Lavric în România literară. Mai jos un fragment din recenzia sa în marginea cărții Pseudoștiința.

(…) Dar care sunt culpele asupra cărora se înverşunează Goldacre? Lapidar descrise, ele sunt:

• dietele prin care nutriţioniştii promit sănătate de fier şi trup de cariatidă,
• produsele cosmetice care îţi întineresc tenul spre a ţi-l distruge de tot,
• remediile miraculoase împotriva cancerului şi SIDEI, care îţi iau şi puţinele zile care ţi-au mai rămas,
• mania antioxidanţilor deveniţi panaceul la modă împotriva senectuţii planetare,
• păcăleala suplimentelor alimentare, preschimbate în elixir menit a întreţine vigoarea,
• şi mai ales uriaşa şi malefica industrie farmaceutică, care pe termen lung face mai multe victime decît epidemiile sezoniere de pe glob;
• în fine, nu sunt cruţate terapiile care nu sunt alopate: homeopatia, acupunctura şi terapia naturistă, considerate toate drept forme de impostură hipocratică.

Dincolo de detaliile specifice fiecărei specialităţi, de care merită să iei act chiar şi numai pentru a fi pus în gardă în privinţa trucurilor cărora le poţi cădea victimă, ce atrage la volum sunt premisele pe care se sprijină autorul atunci cînd îşi desfăşoară critica.

Nimeni nu poate ataca o temă atît de spinoasă, precum impostura medicală, dacă nu are o viziune precisă asupra felului cum trebuie să arate o medicină fără greşeli. Pentru Goldacre, premisele medicinii infailibile sunt patru, ele alcătuind un raţionament ce frizează scientismul:

1. ca o cunoştinţă medicală să reprezinte un adevăr, ea trebuie să aibă o explicaţie ştiinţifică şi un efect evident;
2. orice efect poate fi verificat;
3. verificarea se face prin teste individuale şi statistice, iar un fenomen ce nu trece de sita lor e în afara ştiinţei;
4. remediile miraculoase de care sîntem asaltaţi nu rezistă la testele de verificare riguroasă, deci sunt şarlatanii.

Cele patru criterii nu dau greş în cazul aberaţiilor din domeniul cosmeticelor, nutrimentelor sau medicamentelor toxice, dar în schimb şchioapătă în cazul homeopatiei, acupuncturii şi medicinii naturiste, detaliu care nu-l împiedică pe autor să conteste statutul lor ştiinţific.

”Psihanaliza realismului socialist”, premiată de ”România literară”

Alice Popescu, autoarea cărții O sociopsihanaliză a realismului socialist publicată anul trecut de Editura Trei a obținut joi, 6 mai, unul din cele trei premii pentru debut oferite anual de revista ”România literară”.

O sociopsihanaliză a realismului socialist nu este o carte despre victime, ci una despre conştientizare, convocând — pentru prima oară în literatura română — instrumentele psihanalizei, ale sociologiei, antropologiei, psihologiei sociale şi sociologiei muncii, într-un studiu transdisciplinar dedicat realismului socialist şi traumei totalitare.

”Cartea pe care Alice Popescu a consacrat-o realismului socialist (o premieră la noi) merge la rădăcinile unui curent care s-a născut în anii ’30 în Rusia sovietică şi a cucerit apoi literaturile est-europene. Aceste rădăcini sunt în număr de două: preeminenţa inconştientului colectiv şi nevoia de a oferi maselor o religie profană”, observă criticul Nicolae Manolescu în prefața volumului.

„Precum un avorton expulzat din corpul literaturii, realismul socialist, acest proiect absurd care, fără să trăiască, a existat totuşi, ne priveşte cu ochii măriţi din borcanul formolizat al istoriei. Hipnotic, chiar dacă numai pentru un timp“ – Alice Popescu, O sociopsihanaliză a realismului socialist

”Nu atât Freud, cât Jung, Adler, Erich Fromm şi îndeosebi Herbert Marcuse, cu ideile sale despre ’reprimarea suplimentară’ şi ’principiul randamentului’, constituie ’motoarele’ acestei cărţi succinte, dar dense, scrise cu talent eseistic, nerv critic şi o participare ce indică exorcizarea unei traume pe care foştii adolescenţi ai anilor ’80 o cunosc direct”, notează criticul Paul Cernat într-o recenzie din Revista ”22” la volumul lui Alice Popescu.