Tag Archive: roman psihologic



VinovatulVinovatul tratează o problemă foarte sensibilă în societatea noastră de astăzi: conflictele dintre copii, care degenerează în acte violente.

În parcul Barnard a fost găsit mort un băiețel. Cu această frază explozivă, Lisa Ballantyne își începe romanul care analizează această problemă, din păcate, din ce în ce mai des întâlnită în zilele noastre. Din cauza faptului că, în perioada când se presupunea că ar fi avut loc crima, victima – Benjamin Stokes – a fost văzută în compania lui Sebastian, un copil cu câțiva ani mai mare, cu care se juca de multe ori, acesta din urmă a fost acuzat de oribila faptă.

Cartea descrie practic procesul juridic în care avocații lui Sebastian încearcă să-i dovedească nevinovăția. Problemele pe care le pune pe tapet autoarea însă, fac până la urmă din verdict un subiect adiacent, neimportant. Probleme mult mai spinoase se nasc în mintea cititorului: este normal ca un băiețel de 10 ani să fie judecat aproape în aceleași condiții ca adulții? Este normal ca depoziția unui singur martor, care suferă de miopie, să fie suficientă pentru punerea sub acuzare a minorului? Este, posibil ca, în cazul în care se dovedește vinovăția copilului, aceasta să poată fi pusă pe seama instabilității familiale? Chiar și în cazul în care i s-ar dovedi nevinovăția, este societatea pregătită să treacă peste acuzații și să-i permită reintegrarea? Cât timp și în ce fel îl va urmări acest proces pe minor? Cât de mult trebuie să ne supraveghem copiii pentru a putea declara cu mâna pe inimă că nu i-am neglijat? Toate acestea și mult mai multe sunt, de fapt, subiectul romanului de față.

Analiza în sine este făcută prin alternarea capitolelor care tratează acest subiect – al procesului – cu unele care descriu copilăria unuia dintre avocații copilului acuzat. (…)

Confruntarea prezentului cu trecutul, prin alternarea capitolelor ale căror șarade se dezleagă reciproc, problemele morale pe care le ridică, alături de capacitatea autoarei de a crea personaje puternice, distincte, fac din romanul Vinovatul, unul care ascunde mult mai mult decât lasă să se ghicească la început.

Citiți întreaga recenzie pe BookBlog.


— Dar aveţi ceva ciudaţi pe‑aici…

Femeia-căpitan nu umbla cu mănuşi în descrierea pacienţilor şi acest lucru îi plăcu doctorului Freire. În general, vizitatorii arborau o mină de circumstanţă. Pentru a‑şi ascunde mai bine frica sau boala. Anaïs se temea şi ea, dar modul ei de a reacţiona era atacul frontal.

Ajunseseră la Centrul de Documentare. O clădire din cărămidă, dominată de un coş care ar fi putut adăposti tot atât de bine sistemul de încălzire sau uneltele de grădinărit. Freire îşi căută cheile. Discuţia îl amuza. Descuie uşa. Strecură mâna înăuntru ca să aprindă lu­mina. Era plăcut să intre aici, duminica, împreună cu poliţista asta superbă. Ca un puşti care duce pe cineva în vizită în coliba din fundul grădinii.

— Aşteptaţi‑mă aici.

Se găseau în sala de lectură, mobilată cu pupitre şi sca­une în stil Jean Prouvé. Freire trecu în biblioteca propriu‑zisă: şiruri de rafturi care purtau un secol de lucrări de specia­litate, monografii, teze, reviste medicale. Mathias ştia de unde să scoată la iveală cărţile de care avea nevoie pentru demonstraţie.

Când reveni în sală, Anaïs se aşezase la un pupitru. Savură spectacolul: silueta de motociclist, piele şi jeanşi în contrast cu confortul maro‑auriu al camerei. Îşi trase un scaun şi se aşeză de partea cealaltă a pupitrului, cu documentaţia în faţă.

— Cred că Mischell, cel care pretinde că se numeşte aşa, este în plină fugă psihică.

Anaïs făcu ochii mari.

— Am crezut mai întâi că suferă de un sindrom amnezic re­trograd. O pierdere de memorie clasică, care atinge memoria personală. A doua zi după internare, amintirile au început să îi revină. Trecutul îi ieşea la lumină. În realitate se petrecea exact contrariul.

— Contrariul?

— Cowboy‑ul nostru nu îşi reamintea, ci inventa. Îşi crea o identitate nouă. Este ceea ce se numeşte „fugă psihică“ sau „fugă disociativă“. În jargonul psihiatrilor îi mai spunem sindromul „călătorului fără bagaje“. O patologie extrem de rară, cunoscută din secolul al XIX‑lea.

Pasagerul— Explicaţi-mi mai clar.

Freire deschise prima carte — scrisă în engleză — şi se opri la un capitol. Întoarse apoi cartea pentru ca Anaïs să poată citi. The Personality Labyrinth, de un anume McFeld, de la Universitatea Charlotte, din Carolina de Nord.

— Se întâmplă ca un om, sub presiunea unui stres puternic, să se îmbolnăvească şi să îşi piardă memoria. Mai târziu, când crede că îşi aminteşte, îşi inventează o nouă identitate, un trecut nou, pentru a scăpa de propria lui viaţă. E un fel de fugă, dar în interiorul său.

— Tipul e conştient de ceea ce face?

— Nu. Mischell, de exemplu, chiar crede că îşi aminteşte. În realitate este pe cale să îşi schimbe pielea.

Fragment din:

Anaïs frunzărea cartea, dar nu citea. Reflecta. Mathias o privea atent. Avea buzele strânse. Clipea des. O simţea: era familiarizată cu tulburările psihologice. Ridică brusc privirea şi Freire tresări.

— De când se studiază cazurile acestea?

— Primele fugi psihogene au fost descoperite în secolul al XIX‑lea în Statele Unite. În general, erau din cauza unor con­diţii de viaţă insuportabile: datorii, crize conjugale, coşmaruri. Fugarul se ducea până undeva şi nu se mai întorcea niciodată. Între timp, uita totul. Când îşi amintea, era un cu totul alt om.

— Pentru dumneavoastră, Mischell este un astfel de caz?

— Sunt convins.

— De ce?

— Mai întâi, amintirile lui sunt false. Verificaţi şi dumneavoastră. Mai mult, se simte că sunt fabricate… inconştient.

— Daţi‑mi un exemplu.

Mathias se ridică şi ocoli biroul din stejar masiv al şe­fei de secţie. Într‑un sertar găsi ceea ce căuta şi reveni, aşe­zându‑se în faţa lui Anaïs cu o cutie de Scrabble în mână.

— Necunoscutul nostru spune că se numeşte „Mischell“.

Scrise cu literele de plastic: MISCHELL.

De multe ori un nume inventat de subconştient este o anagramă.

Amestecă literele şi scrise: SCHLEMIL.

— Ce înseamnă asta?

— N‑aţi auzit de Peter Schlemihl?

— Nu, îi răspunse ea pe un ton franc.

— Este eroul unui roman din secolul al XIX‑lea scris de Adelbert von Chamisso. Omul care şi‑a pierdut umbra. Am­nezicul nostru, când şi‑a creat noua identitate, şi‑a amintit de cartea aceasta…

— Are vreo legătură cu trecutul lui?

— Pierderea umbrei este poate pierderea identităţii lui. De când e aici, Mischell are acelaşi vis. Merge în soare printr‑un sat gol. Dintr‑odată o explozie albă şi fără zgomot are loc. Fuge, dar umbra lui rămâne lipită pe un perete.

  


Pe strada Dublin… Tot în Marea Britanie se consumă o poveste – un roman – care ar fi doar de dragoste, dacă nu ar mai atinge şi alte chestiuni, nu lipsite de importanţă, ale lumii contemporane.

Sexualitate, solitudine, cuplu, fidelitate, controversa cariera profesională versus viaţă de familie, şi tot aşa, pînă la „ce-facem-cînd-nu- avem-nimic-de-făcut“ şi „ce-mă-fac-pentru- că-nu-mai-am timp-de-nimic-şi-toate-sînt-pe- capul-meu“.

Pe strada Dublin (Editura Trei, 2013, traducere din engleză şi note, Laurenţiu Dulman, colecţia „Eroscop“, coordonată de Magdalena Mărculescu şi, surpriză, Pascal Bruckner) este un bun roman psihologic, evident, cu pasaje erotic-licenţioase, dar nu foarte.

Gamba discret descoperită a Adelei lui Ibrăileanu, care crea voluptăţi doctorului Codrescu în timp ce urcau împreună spre mînăstirea Horaicioara, pare o fineţe perversă pentru ce se poate exprima azi în scris, pentru ceea ce mai ieri erau doar taine de budoar.

Senzualitatea şi erotismul puse în joc de autoarea romanului, o scoţiană cu nume predestinat misterelor, Samantha Young (a studiat istoria antică şi medievală, dar se pare că interesul ei literar este în altă parte), sînt bine dozate şi calibrate ca să menţină interesul strict literar la cote normale. Chiar şi pentru liceenii de azi, care ştiu mult mai multe despre subiectele hot decît bunicii noştri care descopereau sexualitatea în anii ’60.

Au căutare aceste proze cu inserturi erotice, dar nu toate devin Madame Bovary sau Doamna cu căţelul. Dacă dragoste nu e, prea puţin rămîne.

Recenzie apărută în Observatorul cultural.

  

Lumea are 40 metri pătrați


Camera e un roman memorabil, care poate fi analizat prin mai multe chei de lectură: psihologică, politică şi sociologică. - New York Times Book Review

Camera e un roman memorabil, care poate fi analizat prin mai multe chei de lectură: psihologică, politică şi sociologică. – New York Times Book Review

Pentru Jack, lumea este o cameră. Camera în care s-a născut și a crescut. Tot ce este în afara ei nu e real.

După împlinirea vârstei de 5 ani, mama începe să îi răstoarne lui Jack toate adevărurile pe care le știa până atunci. Mama lui Jack a trăit odată Afară, până când Bătrânul Nick a răpit-o. Șapte ani mai târziu, ea e în continuare captivă în Cameră, unde se străduiește să îi asigure fiului său o încercare de viață normală. Însă a sosit momentul să îi ofere în sfârșit lui Jack altceva – o viață reală, libertatea, lumea întreagă. Dar în calea evadării nu stă numai temnicierul lor, Bătrânul Nick, ci și toate neadevărurile ce i-au creat lui Jack iluzia realității.

Este dificil să vorbești despre o astfel de carte. Subiectul e prea șocant pentru a putea formula întrebări, răspunsuri, teorii. E aproape imposibil să te pui în pielea personajelor. Cum să îți imaginezi ce înseamnă să trăiesti ani întregi într-o cameră? Cum să îți imaginezi ce ai face dacă în Cameră ai da naștere unei ființe noi? Cum să îți imaginezi cum i-ai explica acelei ființe viața, lumea? Cum să îți imaginezi ce ar însemna să fii tu acel copil născut în captivitate și pentru care doar lucrurile din acel spațiu reprezintă întregul univers?

Chiar dacă uneori tinzi să o critici sau să o judeci pe mamă, realizezi apoi că de fapt nu poți face asta. Că circumstanțele nu i-au lăsat mai multe variante, ci doar alegerile pe care le-a facut. Unele dintre deciziile ei scandalizează dacă sunt privite în afara contextului, însă devin acceptabile considerând situația prezentată. Iar Jack, oricât de exasperant ar putea părea în câteva momente critice, vede lucrurile printr-o lumină pe care ți-e imposibil să o înțelegi, oricât ai încerca. De cele mai multe ori, ai tendința să îl privești ca pe un copil normal, așa că trebuie să îți amintești iar și iar că ceea ce a trăit el este extrem de departe de normalitate.

Povestea este narată din punctul de vedere al lui Jack, ceea ce o face cu atât mai tulburătoare.

     

Fragment din cronica publicată de BookBlog.ro

    


”Cei care nu au îndrăznit să abordeze încă acest gen, sau cei saturați de romane polițiste de mâna a doua vor găsi această carte ca fiind o lectură surprinzător de captivantă”, scrie Elena Potocean la finalul recenziei cărții Ar fi putut fi paradisul.

Mai jos, un fragment din cronica apărută pe BookBlog.

 

Ar fi putut fi paradisul

În timpul zilei, Siri este un psiholog excepțional, capabil să ajungă la rădăcina problemelor cu care se confruntă pacienții ei. Ajunsă acasă, se transformă într-o femeie bântuită de incertitudinea umbrelor din trecut proiectată în teama de întuneric și neputința de a se împăca cu absența celui iubit.

Ascunzându-și problemele sub preș, înecate în vin și multă muncă, reușește un timp să păstreze aparența unui echilibru emoțional. Găsirea unui cadavru în apropierea locuinței sale vine ca un factor declanșator al declinului psihic al femeii.

(…)

Până și locația în care se fixează acțiunea, între Stockholmul plin de viață, luminos, unde lucrează, și locuința izolată din mijlocul pădurii, devine o unealtă eficientă în reliefarea contrastului dintre cele două personalități ale femeii. În același timp dovedește nivelul la care cele două surori (Camilla Grebe și Asa Traf) își ridică scriitura prin utilizarea abilă a tot felul de mijloace stilistice, imprimând romanului, pe lângă povestea captivantă, și valoare estetică.

Siri, victimă nu doar a celui care o pândește din întuneric, ci și a proprilor angoase, nu este cel mai credibil narator, aspect ce învăluie povestea într-o doză considerabilă de mister și suspiciune ținând cititorul tensionat până la final.

   

 

 

 

%d blogeri au apreciat: