Tag Archive: roman polițist



Ediţia a 17-a a târgului de la Romexpo începe joi, 18 noiembrie, și se încheie luni, 22 noiembrie. Vă așteptăm la stand cu volume nou-nouțe de psihologie, ficțiune și memorii. Iată 10 cărți din recolta de toamnă a grupului editorial Trei.

    

Update/Bonus: încă două cărți proaspete:

 

12. Raport de poliţie de Marie Darrieussecq

Editura Pandora M (parte din grupul Trei) lansează un volum-eveniment în prezența autoarei, prozatoarei si eseistei franceze. Cartea despre acuzațiile de plagiat care au fost aduse unor mari figuri (Zola, Freud, Mandelstam, Daphne Du Maurier, Paul Celan) va fi prezentată la Gaudeamus, sâmbată, 20 noiembrie, de la orele 16.00 in cadrul unei mese rotunde cu tema „Acuzatia de plagiat, o strategie literară?”, care se va desfășura la standul Ambasadei Franței/ BIEF.

   

   

  

11. Dezvoltarea umană de E. Papalia, S.W. Olds şi R.D. Feldman

Psihologii, profesorii, studenții și toți cei interesați de psihologia dezvoltării au acum la îndemână un tratat clasic, consistent și exhaustiv despre etapele dezvoltării copilului. Autoarele pun accent pe continuitatea dezvoltării umane şi pe influenţele culturale şi istorice,  scoțând în evidență interacţiunile dintre nivelul fizic, cel cognitiv şi cel psihosocial.

   

  

      

–––––––––––––––––––––––––––––             

10. Templul din nori de Patrick Woodhead

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead, care i-a povestit acestuia despre bunicul ei care călătorise pe la începutul secolului trecut în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de Niagara a Tibetului. Patrick vrea să refacă traseul, dar oficialii chinezi îl opresc din drum. De aici se naște variantă ficțională a expediției care n-a fost să fie. O poveste bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse printre ceața și norii de pe piscurile tibetane.

         

                  

9. Semnele trupului la copil de Joan Liebmann-Smith și Jacqueline Nardi Egan

Cum aflăm ce-l doare pe copilul care încă nu știe să vorbească? De unde știm dacă bășicuţele de pe piele, buricul bombat, respiraţia greoaie, capul ţuguiat sau căscatul excesiv trebuie să ne îngrijoreze sau sunt doar niște manifestări trecătoare? După succesul cărţii Semnele trupului. Cum să afli de ce suferi fără să mergi la medic (tradusă deja la Trei), autoarele propun o completare absolut necesară, de vreme ce tipurile de afecţiuni diferă semnificativ de la copiii mici la adulţi.

         

     

     

8. Orașul borcanelor, de Arnaldur Indridason

”Oraşul Borcanelor” este un loc tăinuit în care se păstrează organele prelevate pentru cercetări genetice. Odată pătruns în acest laborator de medicină legală, inspectorul islandez Erlendur Sveinsson găseşte cheia unor fapte care au afectat mai multe generaţii. ”Erlendur este un inspector dat naibii”, se entuziasmează cronicarul de la Minneapolis Star-Tribune.

       

      

       

7. Minți criminale. Psihologia violenței și crimei de Duncan Cartwright

O carte interesantă, că tot sunt la modă serialele cu profiler-i! Psihologul sud-african Duncan Cartwright face un slalom printre psihologie, criminologie și psihanaliză. pentru a lămuri în ce fel un individ aparent normal devine, peste noapte, un ucigaș cu sânge rece. O rară incursiune în lumea interioară a celor pe care nu vrei să-i întâlnești pe stradă.

       

                

       

6. Studio 69, de Liza Marklund

Noul roman polițist (nordic, bineînțeles…) este a doua parte din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. De data aceasta însă, acțiunea se petrece cu 8 ani înainte de evenimentele din primul volum, Explozii în Stockholm (tradus în acest an la Editura Trei), când eroina abia își face mâna ca proaspătă jurnalistă. ”Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă și bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din această carte un thriller captivant și cinematografic”, apreciază The Times.

   

        

 

5. Psihologia jocurilor video, de Serge Tisseron (în colab. cu Isabelle Gravillon)

Copilul tău pare să fi devenit „dependent” de jocurile video? Violența de pe ecranul computerului îi face rău? Cartea îi liniștește pe părinții îngrijorați și îi îndeamnă să-și înțeleagă mai bine copiii prin intermediul jocurilor virtuale. ”Într-o familie de muzicieni, cine s-ar gândi să vorbească despre dependenţă în cazul unui tânăr ce cântă mai multe ore pe zi la flaut sau la vioară? Nimeni! Dar dacă acelaşi tânăr şi-ar consacra tot atâtea ore unor jocuri video va fi considerat „dependent”. E o chestiune de cultură şi de perspectivă”, nuanțează psihiatrul francez Serge Tisseron.

     

    

4. Angrenajul – Memoriile unui trader de Jérôme Kerviel

24 ianuarie 2008: autorul nostru ajunge pe prima pagina a ziarelor din întreaga lume, acuzat de a fi comis cea mai mare fraudă financiară din istoria sistemului bancar. Paguba raportată de Société Générale a fost de 4,9 miliarde de euro. „Aș vrea ca aceasta carte să informeze opinia publica despre realitatea practicilor bancare. Este mărturia unui om care-și recunoaște greșelile, dar refuză să plătească pentru un sistem financiar complet nebun.”, avertizează Jérôme Kerviel.

 

         

3. Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori de Speranța Farca.  

Cu un talent care amintește de cărțile de popularizare semnate de Dolto și Winnicott, psihanalista specializată în relația mamă-copil îi îndeamnă pe părinți să regăsească naturalețea relațiilor cu cei mici: ”Adesea, străduindu-ne prea tare să-i oferim copilului tot ce e mai bun, ne trezim că îl privăm tocmai de ceea ce are cel mai mult nevoie, de prezenţa şi firescul nostru”.

 

 

 

2. Nu-știu-câte-zile de Stoian G. Bogdan

SuperRomanul anului e un thriller cu cocalari, mafioți și alți oameni de bine de prin Comănești, București și alte regiuni ale grădinii carpatine. Și începe cam așa: ”Buna ziua, sărut-mâinile, hello, salut, ceau! Să stabilim din start: eu sunt autorul şi asta-i cartea mea. Faptul că tu citeşti rândul ăsta e pură întâmplare. Faptul că eu scriu rândul ăsta nu e pură întâmplare. În momentul în care ai ales să citeşti, ai căzut în mâna mea”.

  

   

   

1. 50 de mari mituri ale psihologiei populare de S.O. Lilienfeld, S. Jaylinn, J. Ruscio, B.L. Beyerstein

Plin de umor, editorul revistei Skeptic, Michael Shermer, vă introduce în spiritul cărții care demolează legendele urbane ale psihologiei populare: „Deoarece îmi folosesc abia 10% din creier, am fost nevoit să ascult muzica lui Mozart în timp ce parcurgeam această carte, iar apoi a trebuit să fiu hipnotizat pentru a-mi reaminti ce am citit, căci fusesem marcat de traumele din copilărie, care, deși au fost refulate, au mai ieşit din când în când la iveală prin intermediul experienţelor extracorporale şi percepţiei extrasenzoriale.”

 


Nu doar filmele hollywoodiene au parte de promovări deștepte, ci și cărțile polițiste. Cele care merită, firește!
 
Clătiți-vă ochii cu trei clipuri de promovare a cărții Plăcinta e dulce la sfârșit. O să vedeți cum și-au închipuit-o norvegienii, nemții și italienii pe fătuca-minune a literaturii polițiste, Flavia de Luce. Printre filmulețe, am presărat cronica la această carte, apărută recent în TimeOut-ul de București.  

   

   

Literatura poliţistă a lumii a încercat până acum toate tipologiile posibile de detectiv, de la subţirelul Sherlock la ursul Maigret, trecând prin galeria feminină deschisă de simpatica bătrânică Miss Marple şi continuată de hackeriţa de geniu Lisbeth Salander (Stieg Larsson). După cum a făcut detectivistică și în Antichitate (Publius Aurelius, al Danilei Comastri Montanari), în Evul Mediu (William de Baskerville, al lui Eco) sau în Epoca Luminilor (Nicolas le Floch, comisarul inventat de Jean François Parot).

   

    

Ce nu s-a încercat până acum a fost crearea unui detectiv-copil, cu inteligenţă de Poirot şi cunoştinţe savante. Ei bine, acesta a luat chipul Flaviei de Luce, o puştoaică de 11 ani, marea speranţă a literaturii poliţiste a mileniului III, născută de sub condeiul unui debutant în vârstă de… 70 de ani, Alan Bradley.

   

     

Prima poveste din seria aventurilor domnişoarei de Luce se deschide în iunie 1950. Flavia descoperă în grădina conacului Buckshaw, printre rândurile de castraveţi, un cadavru. Chimista în fustiţă (care fabrică, pe ascuns, otrăvuri destinate surorilor ei) devine detectiv de ocazie şi încearcă, sub nasul inspectorului de poliţie local, să-l descopere pe criminal. Nu de alta, dar doreşte să-l scoată de sub acuzaţie pe tatăl ei şi să-i câştige, astfel, dragostea. Un roman plin de umor, cu o atmosferă irezistibil de british!

  

 

     

Toccata era prea scurtă


Mă aştept ca mult timp după moartea Opheliei, ori de câte ori mă voi gândi la ea, prima amintire care îmi va veni în minte să fie felul delicat în care ea atinge pianul. Aşezată la claviatura vechiului nostru Broadwood masiv din salon, Feely devine o persoană diferită.

Anii de exerciţiu – orice ar fi – i‑au dăruit mâna stângă a unui Joe Louis şi mâna dreaptă a unui Beau Brummel (sau cel puţin aşa spune Daffy).

Pe când săream şi peste ultimul pârleaz, iar Buckshaw îşi făcea apariţia peste câmp, priveliştea aproape că mi‑a tăiat răsuflarea. Din acest unghi şi în acest moment al zilei, iubeam Buckshaw cel mai mult. Pe când mă apropiam dinspre est, vechea piatră rotundă ca un pepene strălucea precum şofranul în soarele după‑amiezei târzii, bine aşezat în peisaj ca o cloşcă mulţumită ce stă pe ouă, cu steagul Marii Britanii fluturând cu satisfacţie undeva la înălţime.

 

  

Casa părea să nu fie conştientă de sosirea mea, de parcă eram un intrus ce mă apropiam pe furiş. Chiar şi de la un sfert de kilometru depărtare puteam auzi notele Toccatei, de Pietro Domenico Paradisi – aceea din Sonata lui în la major – ce veneau împleticindu‑se în întâmpinarea mea.

Toccata era bucata mea preferată; după mintea mea, era cea mai mare realizare muzicală din întreaga istorie a lumii, însă ştiam că, dacă Ophelia afla acest lucru, nu ar mai fi interpretat niciodată piesa aceasta.

Ori de câte ori aud această muzică, mă gândesc cum cobor în zbor partea abruptă dinspre est a dealului Goodger; fugind atât de repede, că picioarele de‑abia pot să ţină pasul în timp ce mă năpustesc dintr‑o parte într‑alta, ţipând în vânt, ca un pescăruş răpitor.

Când m‑am aflat aproape de casă, m‑am oprit pe câmp şi am ascultat şuvoiul perfect al notelor, nu prea presto — exact aşa cum îmi plăcea mie. M‑am gândit la momentul când am auzit‑o pe Eileen Joyce interpretând Toccata la BBC. Tata pornise radioul, fără să fie prea atent la ce anume se difuza, în timp ce frunzărea colecţia lui de timbre. Notele îşi croiseră drum pe coridoarele şi galeriile de la Buckshaw, urcând pe scara în spirală, şi pătrunseseră în dormitorul meu. Când îmi dădusem seama ce se interpreta, coborâsem în goană scările şi năvălisem în biroul tatei, însă muzica încetase.

Stătusem acolo privind unul la altul, neştiind ce să ne spunem, până când, în cele din urmă, fără un cuvânt, m‑am retras din cameră şi m‑am dus încet sus.

Asta e singura problemă cu Toccata: e prea scurtă.

  

   

  

Am trecut pe lângă gard şi am intrat pe terasă. Tata stătea la biroul său de lângă fereastră, atent la ce făcea.

Rosicrucienii pretind, în broșurile lor, că poţi face o persoană total necunoscută să se întoarcă într‑o sală de cinema aglomerată dacă îţi fixezi privirea intens în ceafa sa şi dacă priveşti până nu mai poţi. El ridică privirea, însă nu mă văzu. Avea mintea în altă parte. Nu a mişcat nici măcar un muşchi.

Şi apoi, ca şi cum capul i‑ar fi fost de plumb, privi în jos şi îşi continuă studiul, iar, în salon, Feely schimbă, interpretând ceva de Schumann.

Fragment din romanul polițist

Plăcinta e dulce la sfârşit

de Alan Bradley  

 

Oare poţi omorî pe cineva în şosete?


Cuvintele erau scrise cu creionul pe o bucată de hârtie aşezată deasupra cadavrului. Trei cuvinte, de neînţeles pentru Erlendur.

Era trupul unui bărbat de aproximativ şaptezeci de ani. Zăcea pe podea pe partea dreaptă lângă sofa, într‑o cameră mică de zi, îmbrăcat cu o cămaşă albastră şi nişte pantaloni din catifea reiată de culoare bej. În picioare avea papuci. Părul începuse să i se rărească şi era aproape în întregime cărunt. Era pătat cu sângele provenit de la rana enormă de pe cap. Pe podea, nu departe de trup, se afla o scrumieră mare de sticlă cu colţurile ascuţite. Şi aceasta era plină de sânge. Măsuţa de cafea era răsturnată. (…)

Erlendur cunoştea numele bărbatului mort. Se afla scris deasupra soneriei de la intrare. Însă pentru a evita riscul de a se face de râs, îşi puse nişte mănuşi subţiri de cauciuc şi extrase portofelul bărbatului dintr‑o jachetă ce atârna pe un cuier pom de lângă uşa de la intrare şi găsi o carte de credit cu o fotografie pe ea. Numele bărbatului era Holberg, în vârstă de şaizeci şi nouă de ani. Murise în casa lui. Se presupunea că fusese crimă.

Erlendur se plimbă prin apartament şi se gândi la cele mai simple întrebări. Asta era meseria lui: să investigheze ceea ce era evident. Legiştii aveau de‑a face cu treburile misterioase. Nu se vedea nicio urmă de efracţie, nici la ferestre şi nici la uşi. La prima impresie bărbatul părea să‑i fi dat singur drumul atacatorului în apartament. Vecinii de deasupra lăsaseră urme de tălpi peste tot în holul de la intrare şi pe covorul din camera de zi când veniseră de afară din ploaie, iar atacatorul trebuie să fi făcut şi el acelaşi lucru. Doar dacă nu cumva îşi scosese pantofii în holul de la intrare. Erlendur credea că acesta fusese mult prea grăbit ca să mai aibă ocazia de a‑şi scoate pantofii. Probabil vizitatorul îl atacase fără niciun fel de preambul, în momentul în care uşa se deschisese. Fără a‑şi scoate pantofii.

Oare poţi omorî pe cineva în şosete?

  

   

    

Erlendur se uită peste tot în jurul său şi îşi spuse că trebuia, într‑adevăr, să‑şi ordoneze gândurile mai bine. În orice caz, vizitatorul se grăbise. Nu se sinchisise să închidă uşa în urma lui. Atacul însuşi prezenta urme că fusese înfăptuit în grabă, ca şi cum ar fi venit pe neaşteptate şi fără avertisment. Nu erau urme de încăierare în apartament. Din câte se părea bărbatul căzuse pe podea, se lovise de măsuţa de cafea şi o răsturnase. La o primă impresie, restul părea neatins. Erlendur nu vedea nicio urmă cum că apartamentul ar fi fost jefuit. Toate dulapurile erau bine închise, şi sertarele la fel, un computer nou şi o combină stereo veche se aflau la locul lor, jacheta bărbatului din cuierul pom de lângă uşă avea încă portofelul, şi în el se găseau o bancnotă de două mii de coroane şi două carduri, unul de debit şi altul de credit.

Era ca şi cum atacatorul înşfăcase primul lucru care îi fusese la îndemână şi îl lovise pe bărbat în cap. Scrumiera era din sticlă groasă de culoare verde şi cântărea cel puţin un kilogram şi jumătate, gândi Erlendur. O armă a crimei fără doar şi poate. Era puţin probabil ca atacatorul să o fi adus cu el şi să o fi abandonat pe podeaua din camera de zi, plină de sânge.

Acestea erau indiciile evidente: bărbatul deschisese uşa şi îşi poftise vizitatorul înăuntru sau cel puţin venise cu el în camera de zi. Probabil îşi cunoştea vizitatorul, însă nu neapărat. Fusese atacat cu o scrumieră, i se dăduse o lovitură puternică şi atacatorul îşi luase repede tălpăşiţa, lăsând uşa de la intrare deschisă. Cât se poate de simplu.

Cu excepţia mesajului.

Era scris pe o bucată de hârtie liniată format A4 ce părea să fi fost smulsă dintr‑un caiet legat cu spirală şi era singurul indiciu că aici fusese comisă o crimă cu premeditare; sugera că vizitatorul intrase în casă cu scopul clar de a săvârşi un omor. Vizitatorul nu fusese brusc cuprins de impulsul nebunesc de a comite crima în timp ce stătea acolo în camera de zi. Intrase în apartament cu intenţia de a comite o crimă. Scrisese un mesaj. Trei cuvinte care pentru Erlendur nu aveau nici cap, nici coadă. Oare scrisese mesajul înainte de a veni aici? O altă întrebare evidentă care avea nevoie de un răspuns. Erlendur se duse la biroul din colţul camerei de zi. Acolo erau împrăştiate documente, facturi, plicuri şi hârtii. Peste toate acestea stătea un caiet legat cu spirală, cu colţul de la o pagină rupt. Se uită după un creion care ar fi putut fi folosit pentru a scrie mesajul respectiv, însă nu văzu niciunul. Uitându‑se îndeaproape pe birou, găsi unul dedesubt. Nu atinse nimic. Privi şi cugetă.

  

  

    

Oare nu e aceasta o crimă tipic islandeză? întrebă detectivul Sigurdur Óli, care intrase în apartamentul de la subsol fără ca Erlendur să‑l observe şi stătea acum lângă cadavru.

— Poftim? făcu Erlendur, cufundat în gândurile sale.

— Murdară, inutilă şi comisă fără nicio încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor.

— Da, zise Erlendur. O crimă islandeză jalnică.

— Doar dacă nu cumva el a căzut peste masă şi s‑a lovit cu capul de scrumieră, zise Sigurdur Óli.

Colega lor, Elínborg, era cu el. Erlendur încercase să limiteze mişcările poliţiei, echipei de legişti şi paramedicilor în timp ce se plimba prin casă, cu capul înclinat sub pălărie.

— Şi în timp ce cădea a scris un mesaj incomprehensibil? zise Erlendur.

— E posibil să‑l fi ţinut în mâini.

— Poţi înţelege ceva anume din acest mesaj?

— Poate e Dumnezeu, zise Sigurdur Óli. Poate criminalul, nu ştiu. Accentul pe ultimul cuvânt e ciudat. EL este scris cu majuscule.

 

”Ingenios construit şi cu o scriitură elaborată, Oraşul Borcanelor operează la un nivel mai profund decât majoritatea romanelor poliţiste: exprimă sentimentul dureros al fatalităţii cu care sunt impregnate vechile poveşti pe care islandezii din Evul Mediu le relatau în lungile nopţi de iarnă.” – The Independent

 

— Mie nu mi se pare că a fost scris pe fugă. Ultimul cuvânt e cu majuscule, însă primele două sunt cursive. Vizitatorul nu se grăbea când a scris asta. Însă nu a închis uşa în urma lui. Ce înseamnă asta? Îl atacă pe bărbat şi fuge, însă scrie un bilet criptic pe o bucată de hârtie şi se străduieşte să sublinieze cuvântul final.

— Probabil că se referă la el, zise Sigurdur Óli. La cadavru, vreau să spun. Nu pot face legătura cu nimeni altcineva.

— Nu ştiu, zise Erlendur. Care e rostul în a lăsa genul ăsta de mesaj în urma ta şi de a‑l aşeza peste cadavru? Ce încearcă să spună făcând asta? Oare ne spune ceva? Oare criminalul vorbeşte cu el însuşi? Vorbeşte cu victima?

— Un dement nenorocit, zise Elínborg, aplecându‑se ca să ridice mesajul.

Erlendur o opri.

— Trebuie să fi fost mai mult de unul, zise Sigurdur Óli. Atacatori, vreau să spun.

— Aminteşte‑ţi de mănuşi, Elínborg, zise Erlendur, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil. Nu distruge probele. Mesajul a fost scris la biroul de acolo, adăugă el, arătând înspre colţul respectiv. Hârtia a fost ruptă dintr‑un caiet de‑al victimei.

— E posibil să fi fost mai mult de unul, repetă Sigurdur Óli.

Credea că găsise un punct de vedere interesant.

— Da, da, zise Erlendur. Poate.

— Cam cu sânge rece, zise Sigurdur Óli. Mai întâi omori un bătrân şi apoi te aşezi să scrii un bilet. Oare pentru asta nu‑ţi trebuie nervi de oţel? Oare ăla care a făcut un astfel de lucru nu e un ticălos desăvârşit?

— Sau unul fără frică, zise Elínborg.

— Sau unul cu un complex mesianic, zise Erlendur.

Se aplecă să ridice mesajul şi îl studie în tăcere.

Un complex mesianic uriaş, gândi el pentru sine.

Fragment din romanul

Oraşul borcanelor

de Arnaldur Indridason

Dilema plăcintei: ca la carte sau ca la mama?


CA LA CARTE:

Când am deschis ochii, nişte zori de ziuă de culoarea stridiilor se iveau la ferestre. Braţele ceasului deşteptător din alamă arătau 03.44. Vara, se lumina devreme şi, în mai puţin de un sfert de oră, soarele avea să se ivească sus pe cer.

M‑am întins, am căscat şi m‑am dat jos din pat. Gramofonul se oprise, îngheţase la mijlocul Polonezei, acul său zăcând mort în şănţuleţele plăcii. Pentru un scurt moment, m‑am gândit să‑l răsucesc din nou pentru a trezi toată casa pe acorduri de Poloneză. Şi apoi mi‑am amintit ce se întâmplase cu doar câteva ore mai devreme.

M‑am dus la fereastră şi am privit în grădină. Am văzut mica seră, cu gemuleţele de sticlă acoperite de rouă, şi mai încolo o umbră cu muchii ascuţite care era roaba întoarsă a lui Dogger, uitată din cauza celor întâmplate în ajun.

Hotărâtă să o aşez cum trebuie, să mă dau bine pe lângă el pentru ceva de care nu eram nici măcar sigură, m‑am îmbrăcat, am coborât în linişte scara din spate şi am intrat în bucătărie.

În timp ce treceam pe lângă fereastră, am observat că din plăcinta cu cremă a doamnei Mullet fusese tăiată o bucată. Ce ciudat, m‑am gândit: cu siguranţă, cel care o luase nu fusese dintre cei din familia de Luce.

Dacă era vreun lucru în privinţa căruia eram cu toţii de acord — un lucru care ne unea pe toţi ca familie — era aversiunea noastră comună faţă de plăcintele cu cremă ale doamnei Mullet. Ori de câte ori se abătea de la plăcinta noastră preferată, cu rubarbă sau cu agrişe, pentru a face groaznica plăcintă cu cremă, de cele mai multe ori ziceam pas, ne prefăceam că ne îmbolnăvim în grup şi o trimiteam cu plăcinta acasă la pachet, cu instrucţiuni binevoitoare de a i‑o servi, împreună cu complimentele noastre, bunului ei soţ, Alf.

     

CA LA MAMA:

PLĂCINTĂ CU CARNE

Ia un kg de făină, 3 ouă, sare şi le frământă adăugând mereu apă căldicică; când nu se mai lipeşte de masă, iei coca şi o baţi, lovind‑o de masă de mai multe ori. În urmă, o acoperi cu un şervet şi o laşi să stea ca o jumătate de oră, o tai în vreo 10 sau 16 bucăţele, le întinzi ca de mărimea unui taler mic, le ungi cu unt fiecare în parte şi le pui una peste alta. Faci două grămezi, una cu 6 foi, alta cu 10 foi. Apoi, toci carnea, o prăjeşti pe jumătate în unt (să rămână puţin zemoasă), prăjeşti puţină ceapă şi o amesteci cu carnea, adăugând sare, piper, scorţişoară rasă şi un ou.

Întinzi cu vergeaua grămada cu 6 foi, o faci de mărimea tăvii, o fişezi în tavă unsă şi pui tocătura. Apoi, întinzi cu vergeaua, grămada de 10 foi, şi acoperi cu ea tocătura.

Pui tava la cuptor. Focul să nu fie prea iute. Când s‑a copt serveşti.   

   

PLĂCINTĂ CU MERE

Faceţi aluatul întocmai ca cel pentru plăcintă cu carne.

Merele, în cantitatea ce o doriţi, le curăţaţi de coajă şi le radeţi pe o râzătoare mare până daţi de mijlocul cu seminţe pe care îl aruncaţi. Apoi puneţi această răzătură — să zicem de un kilogram şi jumătate de mere, — într‑o cratiţă pe care o puneţi pe un foc potrivit pentru ca merele să‑şi lase zeama. Când această zeamă a apărut destul, presăraţi peste răzături zahăr în praf, cantitatea unui pahar de 200 gr. Adăugaţi un praf de vanilie. Cine vrea adaugă şi 200 gr. stafide sultanii, pe care le toarnă peste mere imediat după zahăr. Aceste stafide dau plăcintei un gust foarte bun.

Când zeama merelor a scăzut de tot, puneţi merele peste coca întinsă şi o acoperiţi cu cealaltă întocmai cum s‑a făcut cu carnea.

Puneţi la cuptor pe un foc potrivit.

  

O victimă greu de-nghițit


Cum nu există senzaţie mai mulţumitoare decât să fii cinstit cu privire la cineva pe care îl deteşti, mi-ar plăcea să pot spune multe lucruri drăguţe despre Raymond Gentry. Ei bine, nu pot.

Din clipa în care a intrat în casă i-a călcat pe nervi pe toţi. Şi Roger şi Mary erau în mod vădit iritaţi de prezenţca lui aici, niciunul socotindu-se obligat să găzduiască încă un musafir, de ultim moment — şi total străin pe deasupra. Dar, mă rog, sunt părinţi aşa că ştiu mai bine decât oricare dintre noi cât de nepăsători pot fi tinerii faţă de ceea ce, pentru generaţia noastră, sunt cele mai elementare formalităţi şi politeţuri.

Chiar şi aşa, Raymond era aparte. Ţin minte că atunci când colonelul l-a rugat să-şi parcheze maşina, o Hispano-Suiza, în garaj alături de maşinile familiilor Rolfe şi Wattis, el, în ciuda aşteptărilor, a căscat — adică, în ciuda aşteptărilor, i-a căscat efectiv în faţă lui Roger! — şi a spus cu acea neruşinare sfruntată a lui, de care am ajuns să ne fie groază: „Îmi pare rău, moşule, dar e aşa o corvoadă să bagi în garaj o maşină noaptea! Dimineaţă — dacă pot fi deranjat”. Dacă pot fi deranjat! (…)

În orice caz, ceva la el, totul la el ne enerva pe toţi, şi mă durea inima atât pentru Selina cât şi pentru bietul Don, căci până şi un prost putea să-şi dea seama că, văzându-l pentru prima dată în viaţa ei în mijlocul celor dragi şi apropiaţi, descoperea ce soi rău era el în realitate. E ca atunci când probezi un articol de îmbrăcăminte în magazine, ştii, unde arată minunat, şi pe urmă îl probezi iar la lumina naturală. Noi, familia şi prietenii ei, eram lumina naturală, iar Selinei, asta ne era extrem de clar tuturor, nu-i mai plăcea ce vedea.

Nici chiar eu, inspectore-şef, şi eu sunt vestită pentru caracterizările vii şi pline de culoare — nici chiar eu n-aş şti să transmit scârboşenia acestui om! E prea puţin să spun că vorbea tărăgănat. Tot corpul i se tărăgăna, dacă înţelegi ce vreau să spun. Când mergea, picioarele i se tărăgănau. Când gesticula, mâinile i se tărăgănau. Când şedea, corpul lui fără oase părea să se lăbărţeze şi să lase bale pe toată mobila. (…)

Pe scurt, Raymond era dubios — pur şi simplu dubios incurabil. Purta haine nepotrivite. O cravată de mătase de culoarea somonului peste puloverul în dungi în nuanţe greţos de pastelate, unul care recunosc că putea fi numai bun pentru plajă la Juan-les-Pins dar era absolut deplasat într-o casă englezească de ţară în decembrie. Şi o pereche de pantaloni largi, marca Oxford, îndesaţi în cizme de culoare verde-Nil. Ce bine ar fi dacă am putea fi toţi atât de neglijenţi cu ţinuta noastră! Totuşi, cei mai mulţi dintre noi, nu au timpul sau răbdarea necesare.

Era bronzat, spunea el, dar toată lumea îşi dădea seama că în vine îi curgea sânge de negru. Ne spunea tot timpul tuturor, fără discriminare „Dragă!”, şi nici chiar Cora nu face asta. Închipuie-ţi, l-am prins întâmplător alungând o muscă ce se aşezase pe buza paharului său cu cocteil şi chiar l-am auzit spunând „Pleacă, dhragă!” O muscă! Pe de altă parte, la el totul trebuia să fie un superlativ. Când trăncănea neîncetat că aia e cea mai frumoasă şi ailaltă e cea mai grozavă, te simţeai scuipat cu semne de exclamaţie. Şi era genul care cunoaşte pe toată lumea, aruncând nu doar nume, ci şi porecle. Conversaţia lui era numai Binkie şi Larry şi Gertie şi Viv — jumătate din timp era ca şi cum ascultai limbajul copiilor mici. (…)

Oh, şi avea cuvântul ăsta — penetrant. Poeziile lui Tagore erau penetrante. Filosofia lui Spengler era penetrantă. Şi pământul cu hortulani de la Turnul Eiffel era penetrant. Şi, apropo, când spun Turnul Eiffel mă refer la restaurantul din Londra, nu la monumentul de la Paris, o gafă pe care a făcut-o Mary şi pentru care a plătit scump. Ea a mai confundat şi The Rite of Spring cu The Rustle of Spring, o greşeală pe care putea să o facă oricine, dar ea a suferit pentru asta! Oh, era dubios, dubios, dubios! Ştii, nu era de-al nostru. Nu ştiu cum să mă exprim altfel.

Fragment din romanul

Înscenarea lui Roger Murgatroyd


Revista Time Out a vorbit cu Magdalena Mărculescu, director editorial al grupului Trei, despre soarta cărţii confruntată cu noile tehnologii electronice, despre nișele romanului erotic și ale policierului nordic, dar și despre autorii ei preferați. Iată câteva fragmente din discuție:


Ai pornit de la Pandora M (apropo, de unde numele ăsta?), din Târgovişte, şi ai ajuns în buricul târgului, pe care l-ai şi cucerit. Ce-ţi mai propui de-acum de-acum înainte?

Iniţial, Pandora a fost o firmă de distribuţie de presă iniţiată de tatăl meu în Târgovişte. Toată lumea consideră că presa este o adevărată cutie a Pandorei din care curg permanent răutăţile. De aici numele. Între timp a devenit o editură, iniţiala M plecând de la Mărculescu. Ulterior, Pandora M a fost preluată şi face astăzi parte din grupul editorial Trei. Ce îmi propun de acum încolo? Să descopăr şi să lansez autori noi, care nu au mai fost publicaţi până acum.

Spionii voştri vin din frig (John le Carré dixit). De ce nu din Franţa, Italia ori Anglia?

Te referi la cărţile poliţiste, ai perfectă dreptate. Numai că noi am descoperit în ţările scandinave „spioni” de valoare certă, autori ca Stieg Larsson, Camilla Lackberg, Anne Holt, Liza Marklund. I-am publicat deja în colecţia Fiction Connection, s-a dovedit a fi o întreprindere cu mare priză la public. Trilogia Millennium a devenit un fenomen, are nenumăraţi fani, se vinde foarte bine şi la noi, dar şi în străinătate (s-au vândut peste 44 de milioane de exemplare, a devenit unul dintre marile bestselleruri ale tuturor timpurilor. Iar cartea este în plină vogă!). Asta nu m-a împiedicat să public autori din Anglia, Franţa, Germania etc. şi chiar din Japonia, Cuba, Argentina. Îmi place mult ideea de cosmopolitism literar.

„Despre erotism, spunea Georges Bataille, e posibil să spunem că reprezintă o aprobare a vieţii, până şi în moarte”. Sade, anunţa şi mai limpede: „Nu există metodă mai bună de a se familiariza cu moartea, decât punând-o în alianţă cu ideea libertină”. Voi, când publicaţi literatură erotică, chiar vă gândiţi la lucruri serioase?

Să fim serioşi, ar fi comic să publici erotism şi să te gândeşti doar la lucruri tragice. Asta în primul rând. În al doilea rând, marea provocare pentru cei care teoretizează erotismul ţine de recunoaşterea dimensiunii ambivalente a acestuia: erotismul este extaz, dar trimite şi la latura întunecată a omului. Dar, ca să revin la literatură, atunci când am iniţiat Eroscop în editura noastră, ne-am gândit pur şi simplu la faptul că nu există o colecţie elegantă de literatură libertină în România. Or, în marile literaturi există.

Ne-am gândit că limbajul erotic în limba română continua să trăiască sub semnul cenzurii, sau al ruşinii, sau al crispării. Pentru cultura unui popor şi limba lui este vital să poţi şi să-ţi permiţi să fi „deşănţat” în mod elegant. Pentru psihologia lui, este esenţial să nu fi ipocrit. Consider că limbajul pulsiunilor erotice nu trebuie să aparţină doar mediilor vulgare sau să rămână blocat „la colţul străzii”. Ci trebuie să acceadă la virtuţi literare. Nicio legătură între pornografic şi literatura erotică!

Care sunt autorii de suflet ai editoarei Magda Mărculescu? Ai reuşit să-i publici sau doar îi iubeşti în tăcere?

Sufletul e mare, autorii sunt mulţi. Iată câţiva, de-a lungul timpului: Dostoievski, Marin Preda, Platon, Heidegger, Neagu Djuvara, Jacques le Goff… M-am îndrăgostit de ei pentru că i-am găsit deja publicaţi, pe unii i-am citit înainte de a fi editor. Din portofoliul meu editorial, câteva romane: Stieg Larsson (Trilogia Millennium), Camilla Lackberg („Prinţesa gheţurilor”), Emmanuel Carrere („Un roman rus”), Youssef Ziedan („Azazel, îngerul răului”), Ariel Magnus („Un chinez pe bicicletă”) etc. Mult timp am avut autori pe care i-am „iubit în tăcere” şi nu i-am putut publica. Sunt pe punctul de a depăşi această traumă. Pentru asta trebuie să ai „în spate” o editură puternică.

Citește întregul interviu realizat de Daniel Nicolescu în ediția online a revistei ”Time Out”


 

„Gazeta Sporturilor” va ieși joi cu cea de-a doua jumătate din volumul „Bărbaţi care urăsc femeile”, cel care deschide trilogia Millenium și care poate fi și vizionat pe marile ecrane românești într-o adaptare suedeză excelentă.

O bună ocazie pentru GSP de a-i cere expertiza unuia dintre fanii noului roman polițist nordic, Dan C. Mihăilescu.

Iată câteva bucăți din interviu:

       

  

Ce aduce nou „Bărbaţi care urăsc femeile” în literatura poliţistă?
Doamne fereşte, dar cine aşteaptă cu adevărat ceva nou în detectivism?!? Aici nu este ca-n „haute couture”, să se extazieze lumea văzând reverele montate peste fese ori şliţul pe post de papion. În romanul poliţist, care lucrează exclusiv în cultul tradiţiei, pe tipare vechi şi îndelung verificate, nu de noutate e nevoie, ci de forţa de continuitate şi inventivitate a talentului. Dacă vii cu intriga picantă şi labirintica detectivistă din Conan Doyle, cu suspansul sufocant pe urmele Agathei Christie, cu substanţă psihologică mustoasă ca-n Maigret-ul lui Simenon şi cu pitorescul monologal din Chandler sau Chase, ai dat gata piaţa. Exact acesta-i cazul lui Stieg Larsson.    

        

Prin urmare, romanul lui are din toate câte ceva?
Da, noutatea lui aiuritoare şi teribila forţă de impact rezidă tocmai în contopirea marilor reuşite din canonul genului. Trilogia Millennium, pe care vă felicit că o publicaţi, este un amestec halucinant de reflexivitate şi tuşe horror, de psihologism alambicat (inclusiv psihanaliză), tensiune, macabru, violenţă atroce, sociologie şi ţicneală postmodernă.

         

  

        

În Suedia, romanul lui Stieg Larsson se vinde mai bine ca Biblia. „Ce-i drept, conţine mai multe orori decât Biblia”, comentau cronicarii americani. După părerea dvs., care e punctul forte al cărţii lui Larsson?
Aluatul psihologic. Fascinaţia exercitată de Lisbeth Salander, un personaj  demenţial, amestec de suferinţă, resemnare, foc răzbunător şi cruzime, de monomanie, solitudine debusolată, genialitate de hacker, forţă şi vulnerabilitate, senzualism derutant şi infantilism înduioşător. Împreună cu înţeleapta, protectoarea virilitate, de amant semipatern şi profesionist desăvârşit, a cuceritorului Mikael Blomkvist, ea compune un cuplu absolut ataşant. Cui i-a plăcut serialul „Nikita”, cu Peta Wilson, mă va înţelege numaidecât.

      

Acest roman este un fenomen izolat în lumea literară, sau are „rude” şi va produce „urmaşi” pe piaţa de carte?

Ce ştiu e că la editura Trei, după trilogia lui Larsson, au apărut deja câteva romane de Anne Holt şi Camilla Läckberg, deci Suedia şi Norvegia, ceea ce indică o serioasă schimbare de geografie literară în domeniu, de pe axa anglo-americană şi franceză către Nordul înfrigurat, plin de fiorduri, singurătăţi pustiite şi pulsiuni incontrolabile. Iar dacă ne gândim cât de mult au însemnat romanele lui Umberto Eco, „Numele trandafirului” şi „Pendulul lui Foucault” pentru re-înnobilarea literară a intrigii poliţiste, cred că ne putem aştepta la surprize dintre cele mai plăcute.

  

La locul crimei


După recentul roman polițist Eroare judiciară, fostul ministru norvegian al Justiției, Anne Holt, revine la Editura Trei cu un nou thriller: Așa ceva nu se întâmplă niciodată. Inspectorul Yngvar Stubø are multă treabă, căci un ucigaș în serie tocmai a căsăpit o vedetă de televiziune și o tânără politician. Dar să vedem și noi cum arată locul crimei…

 

***

  

 

Nu mai ştia câţi oameni omorâse. Şi asta n-avea nicio importanţă. În majoritatea domeniilor, calitatea prima asupra cantităţii. În consecinţă, şi în al ei. Chiar dacă, de-a lungul anilor, plăcerea unui stil original îşi pierduse farmecul. Nu o dată, intenţionase să facă altceva. Din când în când, se gândea că viaţa era plină de posibilităţi pentru oamenii ca ea. Aiurea. Era prea bătrână. Se simţea uzată. Ăsta era singurul lucru pentru care chiar era dotată. Şi câştiga bine. Plata cu ora îi provoca ameţeală, bineînţeles, dar una încă plăcută.

Avea nevoie de timp ca să-şi încarce bateriile.

Singurul lucru care îi plăcea cu adevărat era să nu facă nimic. Acolo unde se afla nu era nimic de făcut. Şi totuşi, nu era mulţumită. Poate era bine că ceilalţi nu veniseră. Nu ştia exact. În orice caz, vinul era supraapreciat. Scump şi acru.

Foarte aproape de Oslo, la est, acolo unde colinele se nivelau către micul centru feroviar de lângă Nitelva, maşinile înţepeniseră de frig în timpul nopţii. Pietonii îşi îndesau căciulile pe urechi şi îşi strângeau şi mai tare fularele la gât, îndreptându-se cu paşi grăbiţi spre staţia de autobuz, situată la un kilometru de acolo, pe drumul principal. Casele din micuţa fundătură se ascundeau de ger în spatele draperiilor trase şi al troienelor care barau aleile. Tocmai în fund, în apropierea pădurii, stalactite de gheaţă lungi de un metru atârnau, ca tot atâtea pericole potenţiale, de streaşina acoperişului de deasupra intrării într-o vilă veche.

 

 

 

Casa era albă.

Uşa cu vitralii şi mâner de alamă dădea spre un hol imens şi, în capăt, la stânga, spre un birou în care predominau arta minimalistă şi mobilele somptuoase. La o enormă masă de lucru şi între nişte cutii cu scrisori încă nedesfăcute, era aşezată o femeie moartă. Capul îi era căzut pe spate, mâinile i se sprijineau pe braţele fotoliului. O dâră groasă de sânge uscat pleca de la buza inferioară, cădea pe gâtul gol, se bifurca la nivelul pieptului şi se reunea din nou pe pântecul de o fermitate impresionantă. Nasul era, de asemenea, plin de sânge. În lumina plafonierei, umbra lui părea o săgeată îndreptată spre gaura întunecată care fusese cândva o gură. Nu mai rămăsese decât un ciot din limba scoasă, în mod evident, cu multă delicateţe. Tăietura era clară, gestul precis.

Era cald în încăpere, aproape prea cald.

Inspectorul-şef Sigmund Berli, de la Kripos, îşi închise în sfârşit telefonul mobil şi îşi miji ochii spre un termometru cu afişaj digital, plasat chiar în interiorul ferestrei panoramice dinspre partea de sud-est. Temperatura exterioară se apropia de minus douăzeci şi două de grade.

— Ciudat că acest tip de sticlă nu se sparge, constată el, ciocănind cu prudenţă în geam.

Patruzeci şi şapte de grade diferenţă între interior şi exterior. Uimitor.

Nu părea să-l audă cineva.

Defuncta era goală sub un halat de mătase cu revere aurii. Cordonul zăcea pe jos. Un ofiţer de poliţie, destul de tânăr, din Romerike, făcu rapid un pas înapoi la vederea panglicii galbene.

— Dumnezeule! se scutură el înainte de a-şi trece mâna prin păr, jenat. Am crezut că-i un şarpe, ca să vezi!

 

 

Organul amputat al femeii era ambalat artistic în hârtie şi aşezat pe mapa de birou din faţa ei. Vârful ieşea afară din pachetul roşu. Parcă era o plantă exotică viguroasă; carne gălbejită, papile şi mai gălbejite şi urme violacee lăsate de vinul roşu în pliuri şi adâncituri. Un pahar pe jumătate gol stătea în echilibru pe un teanc de hârtii de la marginea biroului. Nu se vedea nicio sticlă.

— Nu se poate măcar să-i acoperim ţâţele? sugeră agentul.

— E prea dezgustător ca să mai poată fi…

— O să aşteptăm pentru chestiile astea, decretă Sigmund Berli, strecurându-şi mobilul în buzunarul de la piept.

Îngenunche şi îşi miji ochii înspre moartă.

— Nu depun armele, murmură el. Chestia asta o să-l intereseze pe Yngvar. Şi pe tinerica lui, în cazul de faţă.

— Ce?

— Nimic. Se ştie ceva în legătură cu ora?

Berli îşi înăbuşi un strănut. Tăcerea din cameră făcea să-i ţiuie urechile şi se ridică în picioare cu gesturi ţepene, scuturându-şi, într-un mod complet inutil, pantalonii de praf.

Fragment din volumul Așa ceva nu se întâmplă niciodată (publicat inițial în revista Corso)

 

Un cadavru antipatic


Capitolul unu

— Nu poţi să-ţi închipui că un lucru ca ăsta se poate întâmpla aievea şi nu doar în cărţi!

Cu o mână tremurătoare, colonelul îşi aprinse trabucul şi adăugă:

— La naiba, Evadne, putea să fie în una dintre ale tale!

— Ha! pufni doamna în cauză, îndreptându-şi pincenez-ul care îi stătea strâmb pe nas. Asta nu face decât să dovedească ce am bănuit tot timpul.

— Ce vrei să zici?

— Că spuneai gogoşi când îmi spuneai că îţi plac tare mult cărţile mele.

— Spuneam gogoşi? Tocmai…

— Dacă într-adevăr mi-ai fi citit romanele, Roger ffolkes, în loc să te prefaci doar că le-ai citit, ai şti că eu nu folosesc camere încuiate. I le las lui John Dickson Carr.

 

 

    

Colonelul calcula în mod clar cum să iasă cu bine din buclucul în care se băgase când fiica lui, Selina, care până în acea clipă şezuse lângă mama ei pe canapea cu faţa îngropată în mâini, îi făcu dintr-o dată pe amândoi să tresară, strigând:

— Oh, pentru Dumnezeu, încetaţi amândoi! Sunteţi absolut îngrozitori, vă purtaţi de parcă ne-am juca de-a Crima! Ray zace mort — făcu un gest teatral în direcţia vagă a mansardei — împuşcat în inimă! Vouă nici nu vă pasă!

Aceste ultime cinci cuvinte fură rostite cu sunete apăsate, audibile: VOUĂ NICI NU VĂ PASĂ! E drept că atunci când Selina se hotărâse să studieze arta în loc să se facă actriţă e posibil să fi ales chemarea nepotrivită, însă în această împrejurare nimeni nu s-ar fi putut îndoi de sinceritatea ei. Abia se oprise din hohotitul care ţinuse o întreagă jumătate de oră după descoperirea cadavrului. Şi deşi el şi soţia lui făcuseră ce putuseră pentru a o linişti, colonelul, în agitaţia şi deruta acelei descoperiri, uitase deja de tăria sentimentelor fiicei lui pentru victimă. Trăsăturile lui roşcovane aveau acum o expresie cam spăşită.

— Scuze, scumpo, scuze. Sunt îngrozitor de nesimţitor. Doar… doar că această crimă este atât de ieşită din comun încât încă nu mi-am revenit! O cuprinse cu braţul pe după umeri. Iartă-mă, iartă-mă.

 

     

Apoi, ca de obicei, pierdu iar firul gândurilor.

— N-am auzit niciodată ca în viaţa reală să fi avut loc o crimă într-o cameră încuiată, mormăi el pentru sine. Poate ar merita să scriu la The Times.

— Ohhh, tată!

În vreme ce soţia colonelului continua să îşi bată uşurel şi fără efect fiica pe genunchi, Donald, americanul pe care Selina îl cunoscuse la şcoala de artă, se învârtea îngrijorat pe lângă ea. Era, totuşi, prea sfios ca să facă ceea ce sigur tânjea să facă, adică să o cuprindă în braţe. (Apropo, acesta e Donald Duckworth, un nume nefericit, însă părinţii lui nu avuseseră cum să anticipeze asta în 1915, când îl botezaseră.)

În realitate, colonelul nu era nicicum singurul în culpă. Deşi e corect să spunem că toţi cei prezenţi simpatizau cu Selina, unii prin viu grai, alţii pe tăcute, nu se putea ocoli faptul că, dintre toţi musafirii, numai ea îl jelea cu adevărat pe cel mort. Chiar dacă minţile nu le-ar fi fost monopolizate de uluitoarele particularităţi ale crimei, ceilalţi, fără excepţie, ar fi avut fiecare motivele lui ca să nu piardă prea mult timp cu formularea expresiilor convenţionale de regret cu privire la plecarea din această lume a lui Raymond Gentry. Pe scurt, nimeni nu era gata să verse lacrimi de crocodil, şi numai Selina ffolkes vărsa lacrimi adevărate.

  

Fragment din romanul 

Înscenarea lui Roger Murgatroyd

de Gilbert Adair 

%d blogeri au apreciat asta: