Ce e în mintea unui psiholog criminalist

„Sclipitor, dificil şi incorect politic, Sebastian Bergman e cel mai atipic psiholog criminalist, un personaj memorabil.” – așa îl vede BBC pe eroul romanului Bărbatul care nu era un ucigaș.

Cartea deschide o nouă serie ”neagră”: CRONICILE LUI BERGMAN, povestite de un producător de filme (Michael Hjort) și de un scenarist și actor (Hans Rosenfeldt). Iată și un pasaj din recenta traducere:

— Simţi că nu eşti un părinte bun. Încerci să faci tot ce-ţi stă în putere, cu toate astea, ei se distanţează tot mai tare.

Clara îşi goli cana de cafea şi o puse la loc pe masă. Îşi ridică privirea către Sebastian, care stătea vizavi de ea. Acesta dădea aprobator din cap, fără să fi ascultat un cuvânt din cele pe care i le spunea. De când Sebastian intrase în casă, Clara nu făcuse altceva decât să turuie despre relaţia ei dificilă cu Leonard. Era de înţeles, ţinând cont de cele întâmplate în dimineaţa aceea. Dar, dacă nu erai direct implicat, nu era deosebit de interesant. Sebastian se întreba dacă să îi atragă atenţia că folosirea persoanei a doua în loc de persoana întâi, atunci când povestea despre ea însăşi, era în realitate un mecanism defensiv, o modalitate de generalizare a propriilor eşecuri, pentru a le face mai puţin personale şi, în felul acesta, o încercare de a se eschiva şi de a atenua o parte din durere. Dar îşi dădu seama că o asemenea intervenţie ar fi fost percepută ca fiind maliţioasă şi nu ar fi făcut decât să-i întărească părerea negativă pe care Clara şi-o făcuse deja despre el. Iar el nu voia acest lucru.

În orice caz, nu încă.

Nu acum, când încă nu se hotărâse dacă să încerce sau nu să se culce cu ea. Continuă, aşadar, să se arate blând. Calm şi demn. Fără să judece, ci plin de înţelegere. Îi privi sânii pe furiş, arătau foarte promiţători pe sub puloverul acela cu galben şi maroniu.

— Aşa e când ai copii. Uneori totul funcţionează perfect, alteori nu. Legătura de sânge nu oferă nicio garanţie pentru o relaţie funcţională.

  

  

   

Sebastian zâmbi în sinea lui. Al dracului de inteligent! Şapte ani de studiu şi douăzeci de ani de profesat ca psiholog ca să ajungă la concluzia asta. Cuvintele lui de consolare către o femeie care îşi văzuse întreaga viaţă întoarsă pe dos în decursul a numai câtorva ore.

„Uneori funcţionează, alteori nu.”

Spre mare lui surprindere însă, o văzu pe Clara aprobându-l cu o mină serioasă şi mulţumită, din câte se pare, de analiza aceea superficială. Ba chiar îi zâmbi recunoscătoare. Avea şanse serioase să se culce cu ea, numai să-şi joace cărţile cum trebuie. Sebastian se ridică în picioare şi începu să strângă farfuriile şi paharele de pe masă. Când el se întorsese, Clara începuse deja să gătească pentru prânz. Ochiuri şi cartofi la tigaie. Găsise în frigider un borcan cu sfeclă roşie care încă nu expirase. Şi două beri cu 3,5% alcool. Sebastian mâncase cu poftă, în vreme ce ea abia se atinsese de mâncare. Golul din stomac părea să-i crească cu fiecare minut şi simţea că-i e greaţă. Cu toate acestea, îi făcuse bine să stea lângă cineva, cu masa pusă. Să aibă cu cine să stea de vorbă.

Să chibzuiască.

Cineva care să o asculte. Care era atât de deştept.

O mai calma. Până la urmă, bivolul ăsta era un om de treabă.

Cele mai teribile spaime ale Camillei Läckberg

 

  

  

Da, Stephen King este vinovatul! Din cauza sa, scriitoarea noastră nordică nu poate adormi decât, bănuiesc, la lumina veoizei sau… a aurorei boreale 🙂

Vă propun mai departe un citat în ton cu tema, care confirmă, zic eu, că prințesa policierului suedez n-a mințit deloc. Pasajul este din penultimul roman tradus la Trei, Cioplitorul în piatră (cel mai recent, Piază rea, a fost distribuit la finele lui septembrie cu ”Gazeta Sporturilor” în cunoscuta ”Serie neagră”):

***

Buna sa dispoziţie se menţinu chiar şi atunci când, la ora opt seara, Patrik încă nu venise acasă. Erica nu avusese energia de a merge să aprindă toate lămpile, astfel încât, odată cu transformarea amurgului în noapte, casa devenise din ce în ce mai întunecată. Singura lumină provenea, în momentul acela, de la ecranul televizorului. În vreme ce o hrănea din nou pe Maia, ea se uita leneşă la unul din multele reality show‑uri ce rulau seara. Spre ruşinea ei, trebuia să recunoască faptul că era dependentă de mult prea multe emisiuni de acel gen, iar Patrik ajunsese să bombăne fiindcă era asaltat de intrigi meschine şi oameni lacomi să capete atenţie media. Timpul lui de vizionare a programelor sportive fusese redus în mod considerabil, însă atâta vreme cât nu trebuia să stea el s‑o dădăcească pe Maia întreaga seară, consimţise a‑i ceda Ericăi şefia asupra telecomenzii. Femeia dădu volumul mai tare, uimită cum o groază de fete drăguţe erau dispuse să ţopăie şi să se ferchezuiască doar de dragul unui tânăr vanitos şi ridicol, care încerca să le convingă de faptul că era numai bun de însurat. Tuturor telespectatorilor le era limpede că băiatul considera participarea la emisiune drept un mod de a‑şi spori şansele la agăţat prin cluburile ultramoderne din Stockholm. De fapt, Erica îi dădea dreptate lui Patrik — emisiunea nu avea pic de inteligenţă — însă odată ce pornise a o urmări, ea nu se putu abţine.

Un sunet dinspre uşa de la intrare o făcu să dea volumul încet. Vechea sa teamă de întuneric puse stăpânire pe ea timp de o secundă, dar apoi femeia îşi veni în fire şi realiză că probabil era Patrik, care se întorcea în sfârşit acasă.

— Ce mai întuneric aici, zise acesta, aprinzând câteva lămpi, înainte de a merge la Erica şi la Maia.

Se aplecă şi‑i dădu Ericăi o sărutare pe obraz, îi mângâie cu blândeţe căpşorul Maiei, după care se aruncă pe canapea.

— Îmi pare foarte rău că am ajuns atât de târziu.

În ciuda sentimentelor sale copilăreşti de puţin mai devreme, sentimentul de iritare al  Ericăi o părăsi de‑îndată.

— Nu contează. Ne‑am descurcat bine, noi două.

Paracliserul pe bicicletă și cadavrul de sub orgă

Poate vă întrebaţi cum le vin ideile „asasine” autorilor scandinavi?

De unde crimele în serie, cruzimea şi întunericul, de vreme ce trăiesc în societăţi stabile, idilice, aproape perfecte? De unde pastorii înjunghiaţi în biserici? De unde atmosfera de iad îngheţat? Există într-adevăr oraşul acela rupt de lume, duşmănos şi mut de frica răzbunărilor divine?

Ei bine, există. Se numeşte Kiruna, cel mai nordic oraş din Suedia, aflat la 40 de km de Cercul Polar. Acolo a copilărit scriitoarea Asa Larsson. Şi tot de acolo i-a venit ideea pentru „Furtuna solară”, scrie Gazeta Sporturilor prefațând primul volum din seria detectivei-avocat Rebecka Martinsson.

După traducerea oferită în colaborare cu GSP la jumătatea lui martie, Editura Trei lansează cel de-al doilea volum care respiră același aer rece și misterios din Kiruna: NOAPTE ALBĂ. Iar romanciera suedeză, fostă avocată în drept fiscal, chiar știe să te prindă în atmosfera sumbră boreală. Citiți fragmentul de mai jos, dacă nu mă credeți:

   

  

  

Paracliserul Pia Svonni stă şi fumează în grădina casei ei. În mod normal ţine ţigara ca o doamnă, între degetul arătător şi cel mijlociu. Însă de data aceasta a prins‑o cu degetul mare, arătătorul şi mijlociul. O diferenţă ca de la cer la pământ. Se apropie solstiţiul de vară, acesta e motivul. În perioada asta o iei razna. Nu mai vrei să dormi. Nici nu mai ai nevoie să dormi. Noaptea îţi şopteşte şi te ademeneşte şi te atrage şi nu ai încotro, trebuie să ieşi.

Zânele pădurii îşi încalţă pantofi noi din cea mai fină scoarţă de mesteacăn. E o adevărată întrecere a prinţeselor. Se ascund şi dansează şi zburdă pe câmpii, deşi ar putea trece vreo maşină. Îşi rup pantofii de atâta dans, iar spiriduşii stau ascunşi printre copaci şi le privesc cu ochii mari.

Pia Svonni îşi stinge ţigara pe ghiveciul de flori răsturnat, care‑i serveşte drept scrumieră, şi aruncă mucul în gaură. Parc‑ar avea poftă să meargă cu bicicleta până la biserica din Jukkasjärvi. A doua zi se va oficia o cununie. Ea a făcut deja curat şi a pregătit totul, dar vrea să mai culeagă un buchet mare de flori pentru altar. Vrea să se plimbe pe câmpia din spatele cimitirului. Acolo, printre nori de asmăţui alb, cresc gălbenele şi bulbuci şi priboi purpurii. Iar la marginea drumului se iţesc flori de nu‑mă‑uita. Pia îşi bagă telefonul în buzunar şi îşi încalţă pantofii de tenis.

Soarele de la miezul nopţii străluceşte deasupra grădinii. Lumina lui blândă pătrunde printre scândurile gardului, ale căror umbre lungi fac gazonul să semene cu un covor ţesut din cârpe, cu dungi verzi‑gălbui şi verzi‑închis. Un cârd de sturzi îşi face de cap într‑un mesteacăn.

Drumul spre Jukkasjärvi coboară neîncetat. Pia dă din picioare şi schimbă vitezele. Merge periculos de repede. N‑are nici cască pe cap. Părul îi flutură în vânt. Se simte ca la patru ani, când se dădea în leagănul din curte, făcut dintr‑un cauciuc vechi, până când avea senzaţia că se va răsturna în orice clipă.

Drumul o poartă de‑a lungul malului. Satul e adormit. Pia trece pe lângă centrul pentru turişti şi han, pe lângă vechea alimentară şi oribilul centru comunitar. Pe lângă pereţii argintii de lemn ai muzeului etnografic regional şi vălurile albe de aburi care se înalţă pe câmpie, în spatele gardului de lemn.

La capătul sătucului, acolo unde se termină strada, se ridică biserica de lemn vopsită în roşu Falun. Căpriorii miros a gudron proaspăt.

Clopotniţa e lipită de gard. Pentru a intra în biserică, trebuie să trei pe lângă clopotniţa şi să urmezi o potecă pavată cu dale de piatră, care duce până la treptele bisericii.

Una dintre uşile albastre ale clopotniţei stă larg deschisă. Pia coboară de pe bicicletă şi o sprijină de gard.

„Ar trebui să fie încuiată”, îşi spune în gând şi se apropie încet de uşă.

 

«Când e vorba să creeze atmosferă, Ăsa Larsson e inegalabilă.»

– Kirkus Reviews 

 

Ceva foşneşte în mestecenii scunzi din dreapta aleii care duce la casa parohială. Inima bate să‑i sară din piept. Pia rămâne pe loc şi ascultă. A fost un singur foşnet scurt. Probabil o veveriţă, ori un şoarece de câmp.

Uşa din partea cealaltă a clopotniţei stă şi ea larg deschisă. Prin ea poţi vedea afară. Şi uşa bisericii e deschisă.

Acum, inima Piei bate înnebunită. Se mai întâmplă ca Sune să uite să încuie clopotniţa, dacă a petrecut cu o seară înainte de solstiţiu. Dar nu şi uşa de la biserică. Gândurile îi zboară la acei tineri care au spart geamurile bisericii din oraş şi au aruncat cârpe aprinse înăuntru. A fost cu doi ani în urmă. Ce s‑o fi întâmplat aici? În faţa ochilor i se derulează mereu alte imagini. Urme de vopsea şi urină pe tabloul altarului. Crestături lungi de cuţit în stranele proaspăt vopsite. E posibil să fi intrat pe geam şi să fi deschis apoi uşa dinăuntru.

Pia porneşte în direcţia uşii de la biserică. Cu paşi măsuraţi. Atentă la orice zgomot. Cum de s‑a ajuns aici? Băieţi cărora ar trebui să le stea mintea la fete şi la motorete. Cum au ajuns să dea foc la biserici şi să atace homosexuali?

După ce trece pe sub arcadă, se opreşte. Stă sub balconul care e atât de jos, încât persoanele mai înalte trebuie să‑şi ţină capul între umeri. În biserică e linişte şi întuneric, totul pare în ordine. Iisus Hristos, predicatorul Laestadius şi Lapona Maria, datorită căreia Laestadius a ajuns predicator, strălucesc neîntinaţi pe tabloul altarului. Şi totuşi ceva o face să ezite. Ceva nu e cum ar trebui să fie.

Sub podea sunt optzeci şi şase de morţi. De obicei nu se gândeşte la ei. Se odihnesc în pace în mormintele lor. Dar acum are senzaţia că neliniştea morţilor se înalţă prin podea şi o înţeapă în tălpi ca nişte ace.

„Ce‑i cu voi?”, se întreabă.

Culoarul din mijloc este aşternut un covor roşu. Acolo unde se termină balconul şi se deschide acoperişul, ceva zace pe covor. Pia se apleacă.

„O piatră”, gândeşte. „O pietricică albă.”

O ridică cu două degete şi merge mai departe spre sacristie.

Uşa de la sacristie e însă încuiată şi Pia se întoarce pentru a traversa iarăşi culoarul din mijloc.

Din dreptul altarului vede partea inferioară a orgii. E aproape complet ascunsă privirii de către un placaj de lemn, care se întinde de‑a curmezişul naosului, la două treimi din înălţimea plafonului. Dar se vede totuşi partea de jos a orgii. Şi se mai văd şi două picioare care atârnă de pe balcon.

Primul gând care‑i trece fulgerător prin minte e că cineva s‑a strecurat în biserică şi s‑a spânzurat acolo. Şi în aceeaşi clipă o cuprinde furia. Câtă lipsă de consideraţie. Apoi nu‑i mai trece nimic prin minte. Aleargă de‑a lungul culoarului, trece pe sub placajul de lemn şi în clipa aceea vede cadavrul care atârnă pe fundalul tuburilor de orgă şi al simbolului Sami al soarelui.

Cadavrul atârnă de o frânghie, ba nu, nu e o frânghie, e un lanţ. Un lanţ lung de fier.

Şi acum recunoaşte şi petele întunecate de pe covor, din locul în care a găsit pietricica.

Sânge. Să fie sânge? Se apleacă.

Şi acum pricepe. Pietricica pe care o ţine cu două degete nu e o pietricică. Ci o bucată dintr‑un dinte.

   

Nebunul cu toporul. Și un detectiv amator de bălăceală

Auzi telefonul sunând când ajunse la poartă. În mod automat, începu să se mişte mai încet, scurtându‑şi paşii, jucându‑se cu cheile, în speranţa că aparatul va înceta să ţârâie până în clipa în care va ajunge în casă. Degeaba. Sunetul îşi croia drum cu încăpăţânare prin liniştea posomorâtă. Ridică receptorul.

—Alo?

—Van Veeteren?

—Depinde.

—Haha… Aici Hiller. Cum merg lucrurile?

Van Veeteren îşi reprimă impulsul de a trânti receptorul în furcă.

—Magnific, mulţumesc de întrebare. Trăiam doar cu impresia că vacanţa mea se termină abia luni.

—Exact! Mă gândeam că poate ţi‑ai dori câteva zile în plus.

   

    

    

Van Veeteren nu răspunse.

—Pun pariu că ţi‑ar plăcea să‑ţi petreci ceva mai mult timp pe coastă dacă ai avea ocazia, nu‑i aşa?

—…

—Încă o săptămână, poate? Alo?

—V‑aş fi recunoscător dacă aţi trece la subiect, domnule, spuse Van Veeteren.

Comandantul poliţiei păru cuprins de un acces de tuse, iar Van Veeteren oftă.

—Ei bine, s‑a întâmplat ceva la Kaalbringen. E la doar treizeci — patruzeci de kilometri distanţă de căsuţa în care locuieşti. Nu ştiu dacă îţi sunt cunoscute locurile acelea. Ni s‑a cerut ajutorul, în orice caz.

—Despre ce este vorba?

—Despre crime. Două. Un nebun bântuie prin zonă şi taie capetele oamenilor cu un topor, sau aşa ceva. Toată povestea e în ziarele de azi, dar poate că nu ai…

—Nu am văzut un ziar de trei săptămâni, spuse Van Veeteren.

—Ultima — cea de‑a doua, adică — s‑a întâmplat ieri, sau mai exact, cu o zi mai devreme. Oricum, trebuie să le trimitem nişte întăriri, şi m‑am gândit că dacă tot erai deja în zonă, poate că…

—Vă mulţumesc foarte mult.

—Pentru moment, las cazul pe seama ta. Îl trimit pe Münster sau pe Reinhart săptămâna viitoare. Presupunând, desigur, că nu l‑ai soluţionat tu până atunci.

—Cine e comandantul poliţiei? În Kaalbringen, vreau să spun.

 

«Punctul lui Borkmann e o raritate: o lectură de plăcere, tihnită, care te ţine totuşi cu nervii întinşi la maximum. (…) La fel ca filmele lui Ingmar Bergman sau picturile lui Munch, romanul lui Nesser e mai curând mistic decât naturalist.»

– San Francisco Chronicle

 

 

Hiller începu din nou să tuşească.

—Îl cheamă Bausen. Nu cred că îl cunoşti. Oricum, nu mai are decât o lună până iese la pensie, şi nu pare deloc încântat să se pomenească pe cap cu toată povestea asta, chiar acum.

—Cât de bizar, spuse Van Veeteren.

—Te duci direct acolo mâine, nu‑i aşa? începu Hiller să anime conversaţia. Asta înseamnă că nu va trebui să lungeşti în mod inutil călătoria. Apropo, mai e apa îndeajuns de caldă pentru înot?

—Îmi petrec fiecare zi bălăcindu‑mă.

—Chiar aşa… chiar aşa. Bine, o să‑i sun să le spun că apari mâine după‑amiază. E în regulă?

—Îl vreau pe Münster, adăugă Van Veeteren.

—O să văd ce pot face, spuse Hiller.

Van Veeteren puse receptorul în furcă şi se ridică puţin în picioare fixând telefonul cu privirea înainte de a‑l scoate din priză. Deodată, îşi dădu seama că uitase să cumpere de mâncare. La dracu’!

Fragment din romanul

Punctul lui Borkmann

de Hakan Nesser

   

”Neguroase, cu dichis şi curat vikinge”

● Arnaldur Indridason, Oraşul borcanelor, traducere de Monica Vlad, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Trei, 2010.

De la o vreme, în colecţia „Fiction Connection“ de la Editura Trei poţi găsi nişte policier-uri nordice excelente, neguroase, cu dichis şi curat vikinge în şarjele thrilleriste. Cap de serie cred că a fost Millennium-ul lui Stieg Larsson, dar între timp au mai apărut alte două semnături suedeze, plus una norvegiană. Başca acest islandez Indridason, cu romanul său de debut, Oraşul borcanelor, unde nu de murături, zacuşti sau şerbeturi va fi vorba, ci de nişte marinate în formol ce conservă o sinistră memorie a anomaliilor.

 

  

 

Povestea e perfectă: are o investigaţie care se „leagă“ ca un rebus isteţ, are un detectiv ataşant (delabrat, morocănos, dar simpatic chiar şi în suferinţă), are un macabru cu schepsis şi o recuzită studiată (ploi, subsoluri, o scrumieră ca armă a crimei, o fotografie stranie, un mesaj esopic), are cazuri „de viaţă“ paralele cu cel principal, „de moarte“, şi mai are un soi de gîndire naţional-ironică, ce ia peste picior, cu un umor negru… polar, tipicurile islandeze (inclusiv, de pildă, „crima tipic islandeză“ – „murdară, inutilă şi comisă fără nici o încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor“).

Mi-a plăcut un amănunt: din cînd în cînd, acţiunea face ce face şi aduce vorba despre cărţi. Detectivul citeşte un volum despre supravieţuitori în situaţii extreme (citise adeseori şi Biblia, dar fără folos); în casa victimei sînt găsite mai multe cărţi, între care şi Lolita etc. Cărţile par să funcţioneze aici ca nişte markere ale misterului, aşa cum ţigările, în filmele americane, au ajuns markerul clar al personajului negativ. Simpla prezenţă a unei cărţi pregăteşte, tacit, frisonul. De meditat.

Cronică publicată de Claudiu Constantinescu în Dilema Veche

GSP şi Trei lansează SERIA NEAGRĂ. Primul volum: „Prinţesa gheţurilor”

  

 „Casa era pustie si goala. Racoarea patrundea in toate ungherele. O pojghita de gheata se formase in cada. Pielea femeii incepuse sa capete o nuanta usor vinetie. I se parea ca o printesa, asa cum era intinsa acolo. O printesa de gheata. Podeaua pe care statea era rece ca gheata, dar frigul nu il deranja. Intinse mina si o atinse. Singele de pe incheieturile ei se inchegase de mult…”

Tocmai ati patruns in atmosfera din „Printesa gheturilor”, romanul Camillei Lackberg, scriitoarea suedeza care isi disputa in nordul Europei suprematia in privinta vinzarilor cu Stieg Larsson, autorul volumului „Barbati care urasc femeile”.

Carti de top la pret mic
Camilla Lackberg va deschide „Seria neagra”, 10 carti politiste care se citesc pe nerasuflate, pe care Gazeta o lanseaza in colaborare cu Editura Trei, la inceputul lunii februarie. E vorba de 10 carti ale unor autori nordici care sint in topurile de vinzari peste tot in Europa, volume captivante, pline de mister si suspans. Mai mult, sase titluri vor fi lansate in premiera in Romania cu Gazeta sporturilor, marele avantaj al cititorilor fiind pretul mult mai mic decit cel din librarii!

„O carte care iti da fiori pe sira spinarii, lucida, glaciala, ca si mediul pe care il descrie”, scria The Literary Review despre „Printesa gheturilor”. In serie vor urma Liza Marklund cu „Explozii la Stockholm” si Anne Holt, fost ministru al Justitiei in Norvegia, cu „Eroare judiciara”, „roman care investigheaza motivatiile psihologice ce conduc la crime atroce”, cum scria Publishers Weekly. Nu va lipsi din Seria Neagra Mons Kallentoff, considerat in prezent „Regele cartii politiste suedeze”!

Si americanii cer carti scandinave
In vara, New York Times a publicat un articol despre interesul foarte mare al editorilor americani pentru lansarea cartilor scandinave ca urmare a succesului pe care l-a avut pe piata din SUA Stieg Larsson. In articol se afirma ca un important lant de librarii din Portland a creat o zona speciala pentru cartile nordice, iar un editor de la Pegasus Books e citat afirmind ca i-a oferit Camillei Lackberg „unul dintre cele mai mari avansuri pe care le-am platit vreodata”, pentru a-i putea lansa volumele in SUA. Una din concluziile autoarei articolului, Julie Bosman, este ca dupa ce l-au descoperit pe Stieg Larsson „multi cititori vor sa mai citeasca volume similare”.

Sursă: Gazeta Sporturilor

Ce face o polițistă în concediul de maternitate

Polițistă, adjectiv: cam așa se face acordul în policier-ul nordic.

Pe lângă fiorii glaciali din patria Moșului și pe lângă peisajele hibernale scandinave, intrigile polițiste țesute prin Suedia ori Norvegia (cazul de față) vin cu personaje noi: jurnaliste, polițiste ori hackerițe fragile, umane, cât se poate de umane, cu familie, necazuri domestice și anxietăți feminine.

Rețeta funcționează de minune și în cazul lui Anne Holt, o Agatha Christie a Norvegiei, autoarea proaspetei cărți Aşa ceva nu se întâmplă niciodată (romanciera a fost ministru al Justiţiei în Norvegia, dar e şi avocat și jurnalist la televiziune).  

 

  

    

Ca să vă ațâț puțin, citez din cronica din Ring (Cristina Andrei) un pasaj referitor la orientarea sexuală a autoarei:

Holt este cunoscută şi pentru discreţia cu care şi-a obişnuit fanii, evitând să comenteze ştirile despre orientarea sa sexuală. Chiar şi atunci când s-a căsătorit cu partenera sa s-a limitat la o declaraţie foarte scurtă prin care mulţumea pentru prezenţa celor care au vrut să participle la ceremonie ca la un eveniment public, dar a repetat faptul că tot restul vieţii sale este privat.

Cu sau fără legătură cu orientarea sa sexuală, și criminalul, dar și investigatorul din romanul Annei Holt sunt femei, după cum observă Iaromira Popovici în Dilema Veche:

Inger Johanne e o poliţistă în concediu de maternitate, care se confruntă cu grijile „specific feminine“, cu toate fricile posibile legate de cele două fiice ale sale.  Tot de sex feminin este şi criminalul. Cea care comite cea mai mare parte dintre crime e frământată de alte frici şi frustrări, cumva opuse celor ale Johannei: unele pornind din lipsa afecţiunii şi atenţiei, dar convertite într-un joc al puterii şi controlului.  

N-o mai lungesc și nici n-am de gând să vă dezvălui prea multe din noul roman al Annei Holt. Vă avertizez însă că dacă începeți cartea, n-o s-o mai lăsați prea ușor din mână. Asta spune și cotidianul norvegian Dagbladet:

Anne Holt reuşeşte cu adevărat să-şi surprindă cititorii până la sfârşit, ultimele 30-40 de pagini fiind pur şi simplu uimitoare.

   

  

 

 

Oare poţi omorî pe cineva în şosete?

Cuvintele erau scrise cu creionul pe o bucată de hârtie aşezată deasupra cadavrului. Trei cuvinte, de neînţeles pentru Erlendur.

Era trupul unui bărbat de aproximativ şaptezeci de ani. Zăcea pe podea pe partea dreaptă lângă sofa, într‑o cameră mică de zi, îmbrăcat cu o cămaşă albastră şi nişte pantaloni din catifea reiată de culoare bej. În picioare avea papuci. Părul începuse să i se rărească şi era aproape în întregime cărunt. Era pătat cu sângele provenit de la rana enormă de pe cap. Pe podea, nu departe de trup, se afla o scrumieră mare de sticlă cu colţurile ascuţite. Şi aceasta era plină de sânge. Măsuţa de cafea era răsturnată. (…)

Erlendur cunoştea numele bărbatului mort. Se afla scris deasupra soneriei de la intrare. Însă pentru a evita riscul de a se face de râs, îşi puse nişte mănuşi subţiri de cauciuc şi extrase portofelul bărbatului dintr‑o jachetă ce atârna pe un cuier pom de lângă uşa de la intrare şi găsi o carte de credit cu o fotografie pe ea. Numele bărbatului era Holberg, în vârstă de şaizeci şi nouă de ani. Murise în casa lui. Se presupunea că fusese crimă.

Erlendur se plimbă prin apartament şi se gândi la cele mai simple întrebări. Asta era meseria lui: să investigheze ceea ce era evident. Legiştii aveau de‑a face cu treburile misterioase. Nu se vedea nicio urmă de efracţie, nici la ferestre şi nici la uşi. La prima impresie bărbatul părea să‑i fi dat singur drumul atacatorului în apartament. Vecinii de deasupra lăsaseră urme de tălpi peste tot în holul de la intrare şi pe covorul din camera de zi când veniseră de afară din ploaie, iar atacatorul trebuie să fi făcut şi el acelaşi lucru. Doar dacă nu cumva îşi scosese pantofii în holul de la intrare. Erlendur credea că acesta fusese mult prea grăbit ca să mai aibă ocazia de a‑şi scoate pantofii. Probabil vizitatorul îl atacase fără niciun fel de preambul, în momentul în care uşa se deschisese. Fără a‑şi scoate pantofii.

Oare poţi omorî pe cineva în şosete?

  

   

    

Erlendur se uită peste tot în jurul său şi îşi spuse că trebuia, într‑adevăr, să‑şi ordoneze gândurile mai bine. În orice caz, vizitatorul se grăbise. Nu se sinchisise să închidă uşa în urma lui. Atacul însuşi prezenta urme că fusese înfăptuit în grabă, ca şi cum ar fi venit pe neaşteptate şi fără avertisment. Nu erau urme de încăierare în apartament. Din câte se părea bărbatul căzuse pe podea, se lovise de măsuţa de cafea şi o răsturnase. La o primă impresie, restul părea neatins. Erlendur nu vedea nicio urmă cum că apartamentul ar fi fost jefuit. Toate dulapurile erau bine închise, şi sertarele la fel, un computer nou şi o combină stereo veche se aflau la locul lor, jacheta bărbatului din cuierul pom de lângă uşă avea încă portofelul, şi în el se găseau o bancnotă de două mii de coroane şi două carduri, unul de debit şi altul de credit.

Era ca şi cum atacatorul înşfăcase primul lucru care îi fusese la îndemână şi îl lovise pe bărbat în cap. Scrumiera era din sticlă groasă de culoare verde şi cântărea cel puţin un kilogram şi jumătate, gândi Erlendur. O armă a crimei fără doar şi poate. Era puţin probabil ca atacatorul să o fi adus cu el şi să o fi abandonat pe podeaua din camera de zi, plină de sânge.

Acestea erau indiciile evidente: bărbatul deschisese uşa şi îşi poftise vizitatorul înăuntru sau cel puţin venise cu el în camera de zi. Probabil îşi cunoştea vizitatorul, însă nu neapărat. Fusese atacat cu o scrumieră, i se dăduse o lovitură puternică şi atacatorul îşi luase repede tălpăşiţa, lăsând uşa de la intrare deschisă. Cât se poate de simplu.

Cu excepţia mesajului.

Era scris pe o bucată de hârtie liniată format A4 ce părea să fi fost smulsă dintr‑un caiet legat cu spirală şi era singurul indiciu că aici fusese comisă o crimă cu premeditare; sugera că vizitatorul intrase în casă cu scopul clar de a săvârşi un omor. Vizitatorul nu fusese brusc cuprins de impulsul nebunesc de a comite crima în timp ce stătea acolo în camera de zi. Intrase în apartament cu intenţia de a comite o crimă. Scrisese un mesaj. Trei cuvinte care pentru Erlendur nu aveau nici cap, nici coadă. Oare scrisese mesajul înainte de a veni aici? O altă întrebare evidentă care avea nevoie de un răspuns. Erlendur se duse la biroul din colţul camerei de zi. Acolo erau împrăştiate documente, facturi, plicuri şi hârtii. Peste toate acestea stătea un caiet legat cu spirală, cu colţul de la o pagină rupt. Se uită după un creion care ar fi putut fi folosit pentru a scrie mesajul respectiv, însă nu văzu niciunul. Uitându‑se îndeaproape pe birou, găsi unul dedesubt. Nu atinse nimic. Privi şi cugetă.

  

  

    

— Oare nu e aceasta o crimă tipic islandeză? întrebă detectivul Sigurdur Óli, care intrase în apartamentul de la subsol fără ca Erlendur să‑l observe şi stătea acum lângă cadavru.

— Poftim? făcu Erlendur, cufundat în gândurile sale.

— Murdară, inutilă şi comisă fără nicio încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor.

— Da, zise Erlendur. O crimă islandeză jalnică.

— Doar dacă nu cumva el a căzut peste masă şi s‑a lovit cu capul de scrumieră, zise Sigurdur Óli.

Colega lor, Elínborg, era cu el. Erlendur încercase să limiteze mişcările poliţiei, echipei de legişti şi paramedicilor în timp ce se plimba prin casă, cu capul înclinat sub pălărie.

— Şi în timp ce cădea a scris un mesaj incomprehensibil? zise Erlendur.

— E posibil să‑l fi ţinut în mâini.

— Poţi înţelege ceva anume din acest mesaj?

— Poate e Dumnezeu, zise Sigurdur Óli. Poate criminalul, nu ştiu. Accentul pe ultimul cuvânt e ciudat. EL este scris cu majuscule.

 

”Ingenios construit şi cu o scriitură elaborată, Oraşul Borcanelor operează la un nivel mai profund decât majoritatea romanelor poliţiste: exprimă sentimentul dureros al fatalităţii cu care sunt impregnate vechile poveşti pe care islandezii din Evul Mediu le relatau în lungile nopţi de iarnă.” – The Independent

 

— Mie nu mi se pare că a fost scris pe fugă. Ultimul cuvânt e cu majuscule, însă primele două sunt cursive. Vizitatorul nu se grăbea când a scris asta. Însă nu a închis uşa în urma lui. Ce înseamnă asta? Îl atacă pe bărbat şi fuge, însă scrie un bilet criptic pe o bucată de hârtie şi se străduieşte să sublinieze cuvântul final.

— Probabil că se referă la el, zise Sigurdur Óli. La cadavru, vreau să spun. Nu pot face legătura cu nimeni altcineva.

— Nu ştiu, zise Erlendur. Care e rostul în a lăsa genul ăsta de mesaj în urma ta şi de a‑l aşeza peste cadavru? Ce încearcă să spună făcând asta? Oare ne spune ceva? Oare criminalul vorbeşte cu el însuşi? Vorbeşte cu victima?

— Un dement nenorocit, zise Elínborg, aplecându‑se ca să ridice mesajul.

Erlendur o opri.

— Trebuie să fi fost mai mult de unul, zise Sigurdur Óli. Atacatori, vreau să spun.

— Aminteşte‑ţi de mănuşi, Elínborg, zise Erlendur, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil. Nu distruge probele. Mesajul a fost scris la biroul de acolo, adăugă el, arătând înspre colţul respectiv. Hârtia a fost ruptă dintr‑un caiet de‑al victimei.

— E posibil să fi fost mai mult de unul, repetă Sigurdur Óli.

Credea că găsise un punct de vedere interesant.

— Da, da, zise Erlendur. Poate.

— Cam cu sânge rece, zise Sigurdur Óli. Mai întâi omori un bătrân şi apoi te aşezi să scrii un bilet. Oare pentru asta nu‑ţi trebuie nervi de oţel? Oare ăla care a făcut un astfel de lucru nu e un ticălos desăvârşit?

— Sau unul fără frică, zise Elínborg.

— Sau unul cu un complex mesianic, zise Erlendur.

Se aplecă să ridice mesajul şi îl studie în tăcere.

Un complex mesianic uriaş, gândi el pentru sine.

Fragment din romanul

Oraşul borcanelor

de Arnaldur Indridason