România anilor ’90 povestită de o Șeherezadă în variantă ”noir”

Ca în celebrul film al lui Alfred Hitchcock, personajul narator al poveştii din Maestro. O melodramă, Emi, e imobilizată în casă şi înregistrează, cu o privire panoramică, viaţa străzii, în toate detaliile sale.

Cu mai multe tentative de suicid la activ, despre care vorbeşte cu detaşare şi cinism (cinismul cel mai dur, umorul negru dau, de altfel, tonul întregii cărţi, cum s-a mai observat), Emiluţa stă la fereastra garsonierei sale din Bulevardul Carol colţ cu Calea Moşilor şi rememorează povestea Tinei Marcu, prietenă a sa, jurnalist de televiziune şi fiica lui Avram Duca, scriitor plecat în străinătate şi ajuns celebru.

Citește aici un fragment din romanul MAESTRO

„Decât să mă sinucid, prefer să-ţi povestesc… “, afirmă ea de la bun început, ca o Şeherezadă în varianta noir, dar se va ţine de cuvânt doar parţial, la final trecând ea însăşi în faţa ferestrei dincolo de care trăieşte şi povesteşte, în faţa camerelor, în lumina reflectoarelor. Nu întâmplător îşi aşază autorul personajul îndărătul acestei ferestre dincolo de care se desfăşoară spectaculos întreg sordidul unei lumi, în abjecţia, imundul, mizeria nesfârşită – e aici un permanent joc al suprafeţelor transparente, fereastra prin care priveşte Emi bulevardul, ecranul televizorului, izvor perpetuu de inepţii care îl îndobitocesc pe privitor („De-aia prefer să zac la televizor. Mă las tâmpită de seriale, ştiri, programe cu danţ şi muzici“, afirmă cinic Emi, mare amatoare de telenovele, fireşte, detaşată, ironică), lentila deformatoare a camerei, dincolo de care orice poate deveni altceva: ca, de pildă, copia de mucava a statuii lui Lenin pe care o filmează echipa lui Max Bacalu.

(…)

Umorul – de limbaj, de situaţie, fie el şi negru, intertextualismul, inventivitatea inepuizabilă a prozatorului, manifestată la nivel stilistic şi, mai ales, capacitatea de a recompune una dintre cele mai complete imagini ale unei societăţi pe cale de a se autodistruge, ale cărei cuvinte de ordine sunt cruzimea, violenţa, mizeria, cum este societatea românească din anii ’90, sunt atuurile acestui roman care nu te poate lăsa indiferent.

Fragmente din cronica romanului MAESTRO, ”Fereastra din spate”, semnată de Andreea Răsuceanu în România literară

Uneori, hotărâm lucruri de mânioşi, deznădăjduiţi ori supăraţi ce suntem…

Şi, crede‑mă, îmi pare tare rău că‑ţi vorbesc iarăşi despre asta… Ar trebui totuşi să fii sută la sută sigur. Uneori, hotărâm lucruri de mânioşi, deznădăjduiţi ori supăraţi ce suntem, se întâmplă să ne lăsăm călăuziţi de sentimente, în fine, pricepi tu ce vreau să zic. Nu ştiu cum ne‑am putea descurca acuma, dar, de bine, de rău, am găsi noi ceva… Ce se face se şi desface. Nu vreau să te influenţez, dar te rog un lucru: gândeşte‑te la părinţii tăi. Sunt sigur că, dacă te‑ar regăsi aşa cum eşti, te‑ar iubi la fel de mult ca înainte, dacă nu chiar mai mult. Probabil că tatăl tău e un om de treabă şi devotat, închipuieşte‑ţi ce bucurie ar fi în sufletul lui dacă te‑ar şti în viaţă. Nu vreau să te influenţez. Oricum, va fi după socoteala ta, sunt totuşi nişte lucruri pe care, după părerea mea, trebuie să le chibzuieşti bine. Mi‑ai desenat‑o pe sora ta, Madeleine, e o tânără simpatică, gândeşte‑te un pic la durerea pe care a simţit‑o când a aflat că ai murit şi ce minune ar fi pentru ea, astăzi…

Fragment din:   

N‑avea niciun rost să scrie toate acestea.

Nu se ştia nici măcar când ajungeau scrisorile, puteau să facă două săptămâni sau chiar patru pe drum. Iar zarurile fuseseră aruncate. Albert nu scria lucrurile acestea decât pentru sine însuşi. Nu‑i părea rău că‑l ajutase pe Édouard să‑şi schimbe identitatea, dar, dacă nu mergea până la capăt, nu izbutea să‑şi imagineze cu adevărat consecinţele pe care le bănuia destul de sumbre. Se întinse pe jos, înfă­şurat în veston.

Se suci şi se răsuci aproape toată noaptea, nervos, neliniştit.

În visele sale, dezgropau un corp şi Madeleine Péri­court vedea imediat că nu era al fratelui său, era fie prea înalt, fie prea scund, uneori avea un chip pe care îl recu­noşteau pe dată, cel al unui soldat foarte bătrân, alteori dădeau peste un bărbat cu o căpăţână de cal mort. Tânăra îl lua de braţ şi întreba: „Ce‑ai făcut cu fratele meu?“ Căpitanul d’Aulnay‑Pradelle mai punea ceva şi de la el, fireşte, ochii îi erau de un albastru atât de deschis, încât îi luminau faţa lui Albert ca o lanternă. Vocea lui era cea a generalului Morieux. „Chiar aşa! tuna şi fulgera el. Ce‑ai făcut cu fratele acesta, soldat Maillard?“

  

Romancierul premiat cu Goncourt 2013 vine la București. Pierre Lemaitre lansează ”La revedere acolo sus”

Nu rata întâlnirea cu Pierre Lemaitre joi, 15 mai 2014, ora 18.30, la Librăria Cărtureşti-Verona!

Într-o Franţă traumatizată de război, care-şi numără cei un milion şi jumătate de morţi, doi supravieţuitori ai conflagraţiei pun la cale o escrocherie la nivel naţional de un cinism absolut.
 Primul Război Mondial s-a încheiat — Albert şi Édouard, doi soldaţi ale căror vieţi au fost definitiv distruse, îşi dau repede seama că ţara nu mai are nevoie de ei.
 Franţa îşi glorifică morţii, pe când supravieţuitorii, eroii anonimi sunt daţi uitării. 
Albert, funcţionar timid, şi Édouard, artist extravagant, vor riposta în felul lor inedit la ignoranţa şi dispreţul unei societăţi aflate în degringoladă.

La revedere acolo sus este o frescă necruţătoare, uimitoare prin construcţia şi puterea sa evocatoare.
 În atmosfera crepusculară a unui viitor care întârzie să se arate, populată de paiaţe amărâte şi de laşi ajunşi eroi peste noapte, Pierre Lemaitre descrie imensa tragedie a acestei generaţii pierdute cu un talent şi o măiestrie impresionante.

„O evocare fără concesii a unei Franţe oarecum ruşinate de supravieţuitorii generaţiei pierdute. Lemaitre mitraliază, măştile cad.” – Le Figaro

”

 „Găurind pământul, obuzul a dezgropat una dintre nenumăratele mârţoage moarte care putrezesc pe câmpul de bătălie şi i-a zvârlit lui Albert capul. Iată-i faţă în faţă, tânărul bărbat şi calul mort, mai că nu se-mbrăţişează. Prăbuşirea i-a îngăduit lui Albert să-şi elibereze mâinile, dar pământul e greu, foarte greu, îi comprimă pieptul. Încetişor, începe iar să respire sacadat, plămânii lui nu mai pot. Lacrimi încep să-i umple ochii, dar izbuteşte să şi le reţină. Îşi spune că dacă plânge înseamnă că a acceptat să moară.”

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale noir au avut mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (Prix Cognac 2006), Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). La revedere acolo sus i-a adus în 2013 Premiul Goncourt, cea mai importantă distincţie literară din Franţa. La Editura Trei, de acelaşi autor, a apărut Alex, roman din seria Verhœven, distins cu Crime Writers Association International Dagger Award.