Tag Archive: roman istoric



Multe întîmplări, mult material narativ, bine articulat. Bun roman, apreciază Cristina Manole în Observatorul cultural

Povestea lui Hanna Yakub (Editura Pandora M, 2014, traducerea din arabă şi note de Dumitru Chican) este semnată de Rabee Jaber. Un scriitor şi ziarist libanez, născut (1972) la Beirut, cu o bogată activitate literară, publicînd peste 18 cărţi şi obţinînd, în 2012, Booker International Prize pentru literatură arabă. Prezentarea de pe coperta a-IV-a şi introducerea în lumea romanului îi aparţin lui Ştefan Agopian, prozatorul. Bună ideea editurii de a apela la prozatori care să prezinte cărţile colegilor de breaslă de pe alte meridiane.

Povestea lui HannaPovestea lui Hanna Yakub, ajuns de pe ţărmurile Mediteranei în Balcanii aflaţi încă sub suzeranitate otomană, este credibilă şi plină de surprize. Gîlcevile dintre creştini şi musulmani, cu multe violenţe şi atrocităţi, nu sînt de dată recentă. Deportări – ceea ce, azi, numim ethnic cleansing –, ca şi masacre de tot felul au tot avut loc. Bref, eroul nostru, Hanna Yakub, neguţător de ouă, e prins în acest vîrtej, şi după multe păţanii şi întîmplări – din Beirut la Constantinopol şi pînă prin Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, Bulgaria, mai pe jos, mai cu ce se nimereşte, cu măgari, poştalioane şi vapoare. Eroul se mişcă într-o lume multiculturală şi plurietnică, s-ar zice, cu catolici şi suniţi, ortodocşi, evrei şi şiiţi, pomaci, druzi şi armeni, paşale, negustori şi cu hoţi de tot felul, levantini, lipseşte doar Zorba, care şi-ar fi găsit lesne locul printre eroii cărţii, şi se întoarce viu şi nevătămat acasă.

„Îşi strînse la piept nevasta şi fata. Plîngea. Suspină şi plămînii i se umplură de lacrimi.“ Acesta e finalul. Avem un altfel de Manualul întîmplărilor, mai puţin poetic şi fantast, dar mai extins şi bine condus sub raport epic. Multe întîmplări, mult material narativ, bine articulat. Bun roman.

 

       


Scriitorul francez de 62 de ani lansează azi la București o carte cu tușe istorice și sociale ce a reușit să uimească și critica (a luat Prix Goncourt pe 2013), dar și publicul larg.

De unde aceste aprecieri unanime în marginea romanului LA REVEDERE ACOLO SUS? Iată mai jos 4 motive (adaptate de aici)

 

poster-Lemaitre

 

1. Ritmul alert. ”Nu am părăsit nici în această carte genul romanului polițist. Toate ingredientele sale se regăsesc în stilul și construcția acestui roman”, spune Lemaitre, care mărturisește că petrece mult timp pentru a urzi tot soiul de întorsături de situații și de surprize romanești (n-aveți decât să vă lămuriți urmărind aventurile celor doi eroi, niște supravieţuitori ai primei conflagraţii mondiale care pun la cale o escrocherie la nivel naţional, de un cinism absolut).

2. Acțiune ca la cinema. La revedere acolo sus va putea fi urmărit  pe marile ecrane (pentru moment, abia se lucrează la scenariu). Până atunci, vom avea deja o serie de benzi desenate (anunțată pentru finele lui 2015) și o ecranizare a penultimului policier al lui Lemaitre – Alex. ”Scriitura mea este, în mod natural, una vizuală. Este felul meu de a reflecta”, precizează francezul.

3. Scriitura inteligentă. Lemaitre și-a dorit să scrie în genul ”literaturii populare”. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să cobori ștecheta și ”nici să scrii prost sau fără cap”, precizează Lemaitre. Își ridică pălăria în fața Vicontelui de Bragelonne al lui Al. Dumas, ”un roman metafizic, filosofic, dar activ, elegat și eficace. Are tot ce-i trebuie pentru a fi deopotrivă popular și deștept”, spune Lemaitre.

4. Personaje pline de viață. Fără să se vrea un ”roman psihologic”, noua carte a lui Lemaitre închipuie niște personaje foarte bine creionate, cu istoria și traiectoria lor. Ai impresia că-i cunoști pe cei doi eroi (Albert și Edouard), iar relația lor prietenească este zugrăvită cât se poate de realist: se mai ceartă, se mai supără, sunt momente când se plac și altele când nici nu mai vor să se vadă în ochi. ”Așa arată o adevărată prietenie”, spune laureatul premiului Goncourt de anul trecut.

    

  

 


Editura Trei vă invită la evenimentul de lansare a cărții Skepsis, scrisă de Stelian Tănase.

Autorul se va întâlni cu domniile voastre, cititorii, marți, 11 decembrie, la ora 18.30, în Librăria Bastilia (Piața Romană nr. 5). Alături de scriitor vor fi prezenți Carmen Mușat, Gabriela Adameșteanu și Paul Cernat.

***

Skepsis

Fragment din:

Și acum, povestea oglinzii…

Întîi o găsise un bețiv, Leolea, într-o mansardă părăsită unde ochise să se mute peste iarnă. Dormise pînă atunci în gang, pe o uliță de lîngă cantină, alături de o haită de cîini. A înhățat-o, beat/nebeat, tot nu-l vedea nimeni, și a aruncat-o de la etaj în zăpadă.

A găsit-o Pavka șontorogul și-a dus-o acasă cu sania. A dat-o pe o sticlă de rachiu lui Nikolai care făcea pe cărăușul cu mîrțoaga lui. Voia să o cadorisească pe madame Feodosia. Îi făcea curte cavalerește, aducîndu-i ziarul armatei, Krasnaia Zvezda, șterpelit de la chioșc, și un braț de lemne de foc joia. Oglinda se potrivea numai la casa ei. Stătea într-o curte largă, cu verandă și grădină, pe jumătate maidan.

Era un obiect foarte greu, îi aparținuse lui Koreci Vladimir, inspector financiar cu domiciliul lîngă Poștă. O primise ca bonus de la sindicat pentru abnegația lui de informator cu insignă de fruntaș. Fiind un vestigiu burghez, obiect de lux, a dus-o în șopron s-o ferească de privirile musafirilor. Știa cum stau lucrurile, oricine — odată intrat în casă — l-ar fi denuțat. El însuși livrase la KGB 54 de inși care ponegreau regimul. Bravo lui! Ce făcuseră oamenii ăia așa rău să fie duși în Siberia? Păi, au înfundat closetul cu hîrtii, împiedicînd proletariatul să defecheze. Înfundîndu-se canalele vechi de pe vremea țarului Alexandru al II-lea, clădirea Primăriei raionului 6, unde era inspector Koreci Vladimir, a fost inundată de caca.

S-a dovedit că la mijloc era un complot antistatal, cu ramificații vaste, care duceau pînă la Londra. S-a hotărît ca indiferent cine, funcționar sau petent, de-aici înainte să se ducă la privată în fundul curții. Legată cu un lanț de gard, dădeai acolo de o bestie cu botul însîngerat. Unii au pretins, din sperietură pesemne, că era arătarea din oglindă.

  


Nu sînt, recunosc, în mod real pasionată de cărţile de aventuri. Nu sînt neapărat genul care ţine să urmărească cu sufletul la gură ce se întîmplă mai departe. Şi totuşi, din cînd în cînd, citesc şi asemenea cărţi. Harta timpului, de Félix J. Palma, e aproape un astfel de exemplu (de fapt, e şi un roman de dragoste combinat cu SF…), scrie Iaromira Popovici la în debutul recenziei din Dilema Veche.

La început – continuă ea -, am fost de-a dreptul încîntată de roman; pe parcurs, i-am descoperit întorsături neaşteptate, care te făceau să te întrebi dacă e unul istoric, un tratat pseudoştiinţific sau filozofic; sau un fel de istorie literară (a literaturii SF) pusă în scenă…

Mi s-a părut o carte interesantă, deşi inegală. Şi aproape de dedicaţia autorului: „Pentru Sonia, căci există romane care nu se termină niciodată“. Pentru că Harta timpului pare, de la un punct încolo, că nu se mai termină niciodată… Sau că după fiecare sfîrşit apare un altul posibil.

Poate tocmai de aceea romanul lui Félix J. Palma se cheamă Harta timpului: bănuiesc că structura lui îmbîrligată, cu personaje şi metapersonaje, realităţi… reale şi aparente, divagaţii pseudoştiinţifice structurează scriitura ca un exemplu de o asemenea hartă.

Prima parte a romanului, cea mai… clasică, poate, a fost cel mai mult pe gustul meu. Şi din pricina poveştii (un tînăr de familie bună se îndrăgosteşte de o prostituată în vremea lui Jack Spintecătorul). Dar şi datorită comparaţiilor numeroase, neaşteptate, ludice şi profunde în care aceasta abundă. Iată cîteva exemple:

„Le-ar fi putut spune cum e iubirea pe dinăuntru, fiindcă el o desfăcuse ca pe un fruct, o deschisese ca pe un ceas ca să cerceteze mecanismul ce-i dădea viaţă, piesele ce făceau ca limbile ceasului să macine timpul“;

„Moartea în sine nu-l înspăimînta deloc, căci frica de ea (…) provine mereu din certitudinea că universul nu va dispărea odată cu noi, ci că-şi va urma cursul, aşa cum continuă şi cîinele să trăiască după ce i s-a scos o căpuşă“.

Comparaţiile jucăuşe şi cu simţul umorului ne duc, treptat, spre una din celelalte părţi ale romanului: cea despre călătoria în timp. (…)

      

Citește continuarea în Dilema Veche.

   

Creștini însetați de sânge


Ce se întâmplă când un profesor de filosofie islamică scrie un roman despre începuturile creştinismului? Poate un musulman să alcătuiască o poveste convingătoare despre creştini, altfel decât deformând realitatea, altfel decât animat de intenţii rău-voitoare? De ce nu?  

Youssef Ziedan are curajul de a aborda o temă şi-aşa delicată în Orientul Mijlociu, într-o formulă scriitoricească cât se poate de îndrăzneaţă în care virtuţile sale de specialist al trecutului sunt puse în valoare la cel mai înalt nivel. În prelungirea unei reţete popularizate de Umberto Eco, Jose Saramago sau Dan Brown al amestecului dintre fapt documentar şi ficţiune, Ziedan optează la rândul său pentru romanul istoric, scrie blogul libris.ro în marginea cărții Azazel, îngerul răului.

Iată și un fragment despre creștinii fundamentaliști care strigau prin secolul V ”Slavă lui Mesia Iisus… Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru…”.

     

             

                 

***        

Aplecarea către destăinuiri şi prea multa încredere în ceilalţi nu mi-au fost în fire, dar în noaptea aceea i-am povestit lui Nestor despre templul zeului Khanum, cel care primeşte revărsările Nilului în partea de miazăzi a insulei Elefantina, către Asuan, despre vechea măreţie şi sfinţenie săpată de veacuri în zidurile acelui templu, despre tatăl meu care tot la două zile aducea daruri de peşte pentru preoţii zăvorâţi acolo de bună voie să plângă pieirea credinţei lor faţă de răspândirea credinţei întru Christos. Mă lua cu el în barcă ori de câte ori mergea să ducă preoţilor jumătate din ce găsise în plase. Ne duceam pe ascuns, până să se crape de ziuă.

Nu mi-am putut înfrâna lacrimile, povestindu-i cum în dimineaţa uneia din acele zile, pe când împlinisem de curând nouă ani, mergând către templu, am văzut felucile unor creştini oprite în partea de sud, nu de parte de intrarea în templu. Ne aşteptau acolo, ascunşi printre stânci şi când ne-au zărit, s-au năpustit asupra noastră ca nişte iele scăpate din hăul infernului. Până să pricepem ce se petrece şi să ne trezim din groaza care ne cuprinsese, au fost asupra noastră şi l-au tras afară din barcă pe tatăl meu, târându-l în spatele stâncilor unde l-au ucis cu cuţitele ascunse sub straie. Mă ghemuisem ascuns într-un colţ de pe fundul bărcii.

Auzeam glasul tatălui ţipând de durere sub loviturile celor care-i luau viaţa şi cerând ajutor de la zeul în care credea. Îngroziţi şi ei de urletele care sfâşiau tăcerea dimineţii, preoţii templului se adunaseră pe coamele zidurilor, privind neputincioşi la cele ce se petreceau sub picioarele lor, cu mâinile ridicate să-şi cheme zeii, fără a pricepe, vai! că zeităţile lor muriseră de vreme îndelungată şi că nimeni nu mai era să le audă rugile şi chemările… Că tatăl meu nu mai avea să scape din mâinile ucigaşilor însetaţi de sânge, ca să-mi vadă chinurile pe care aveam să le îndur mai apoi.

– Sărmanul de tine! Ţi-au făcut vreun rău necugetaţii aceia?

– O, dacă m-ar fi ucis şi pe mine ca să-mi aflu odihna cea veşnică! Nu, părinte, n-au îndrăznit mai mult. S-au mulţumit să-mi arunce priviri de lup şi au luat plasa cu peşti şi vâsla bărcii, începând să lovească în poarta zăvorâtă a templului. Pe urmă au aruncat leşul tatei, iar sângele şi carnea trupului său s-au amestecat cu peştele şi cu pulberea acelui pământ care-şi pierduse sfinţenia. Apoi i-a copleşit beţia biruinţei şi setea şi au prins a striga şi a-şi vântura prin aer mâinile şi hangerele pătate de sânge, suduind preoţii îngrămădiţi pe zid şi cântând cu sălbăticie

„Laudă domnului nostru Christos, moarte duşmanilor Domnului… Slavă lui Mesia Iisus… Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru…”

    

(fragment publicat inițial pe liternet.ro)

  

Maestrul de aikido


Doamna Elisabeta Lasconi povesteşte în ultimul său articol publicat în Revista Cultura, descoperirea pe care a făcut-o citind Darul ploii, de Tan Twan Eng, publicat la TREI. Iată mai jos câteva fragmente din notele domniei sale:

 

O ramă sumbră…

„Darul ploii“ a impus în 2008 un tânar prozator – Tan Twan Eng propulsându-l pe lista de nominalizări pentru Booker Prize, fapt ce echivalează cu o consacrare: roman masiv, de peste 600 de pagini, unul dintre cele mai frumoase şi mai dense traduse la noi în ultimii ani, complex şi profund prin lumea înfăţişată, fermecator prin fluiditate epică şi prin personaje, probând har de mare povestitor.

Tan Twang Eng s-a născut la Penang, a crescut în mai multe locuri din Malaesia, a studiat dreptul la Londra şi a profesat avocatura la o prestigioasă firmă din Kuala Lumpur, a scris şi a călătorit în Africa. S-a stabilit la Cape Cod şi lucrează la al doilea roman. Împreună cu Tash Aw a adus pe hărţile ficţiunii o ţară misterioasă, Malaesia, plină de culoarea pe care o dau interferenţele etnice şi culturale.

Scriitorul reciclează două convenţii, una a înrămării şi alta a confesiunii la persoana I: un domn distins, trecut de 70 de ani, Philip Hutton, trăitor toată viaţa în Penang, în casa unde se născuse, se trezeşte cu un oaspete necunoscut – o japoneză de vârsta lui, venită să afle tot ce-i poate spune despre Endo-san, maestrul său de aikido, în vremea adolescenţei ce a coincis cu anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Rama cuprinde povestea de suprafaţă – întâlnirea celor doi septuagenari, care au în comun pasiunea pentru aikido insuflată de acelaşi maestru, pe care l-au iubit toată viaţa amândoi si care le-a hotarât destinele. Philip Hutton rememorează întâmplări petrecute în urmă cu jumătate de secol în faţa femeii aduse aici în mod straniu de o scrisoare ce a rătăcit între ţări şi oraşe cam tot atâta timp.

Cei doi îşi reunesc singurătăţile, povestirea devine calea prin care japoneza Michiko îşi potoleşte dorul de-o viaţă, iar Philip Hutton îşi leapădă povara comprimată în sine de atâtea decenii. Ea are nevoie să asculte ultima poveste înaintea sfârşitului, el are nevoie să se elibereze de prea multe vinovăţii, fiind singurul rămas în viaţă din toată familia ca să depună mărturie despre cele petrecute.
 

… cu istorii mirobolante

 
Confesiunea lui Philip Hutton cuprinde povestea unei adolescenţe ieşite din comun, saga unei familii şi drama celor prinşi în vârtejul razboiului: presiunea produsă de invadarea Chinei de către japonezi, intrarea Angliei în lupta, atacarea Penang-ului şi cucerirea lui de către japonezi, ocupaţia şi luptele de gherilă, trădări şi complicităţi, fidelităţi şi duşmănii, toate compun fundalul istoric al cărţii.

Prim-planul narativ îl ocupă un splendid Bildungsroman: formarea unui tânăr prins între două lumi, fiul unui englez bogat, proprietarul unei mari companii, şi al unei chinezoaice îndrazneţe care a sfidat prejudecăţi şi voinţa propriei familii. Copil, se simte străin de cei doi fraţi mai mari şi de sora sa, toţi din prima căsătorie a tatălui. Refugiul îl oferă marea şi o insulă apropiată de proprietatea familiei.

Drama lui Philip Hutton este cea a identităţii. Europenii îl percep chinez, chinezii văd că seamănă mai mult cu „diavolii străini“, îl resping şi unii şi alţii, condiţia de metis (pentru care traducătoarea a folosit cuvântul românesc cu tentă peiorativa „corcitura“) produce o insuportabilă alienare. Aşa că apariţia unui străin venit să locuiască pe insulă cu acordul tatălui său îi schimbă viaţa, prin iniţierea în aikido.

Mai multe romane se împletesc ori se despletesc în destinul tânărului Philip Hutton prin fire epice mereu încordate într-un suspans magistral: romanul coloniei britanice şi cel al lumii chineze, romanul invaziei japoneze şi al ocupaţiei, simultan cu rezistenţa chineză şi războiul din umbră purtat de britanici, romanul vârstelor opuse (senectute şi adolescenţă) şi al alianţelor stranii, ca şi binecunoscuta confruntare Orient şi Occident.

„Darul ploii“ aparţine atât unei tradiţii, construită de Joseph Conrad, Somerset Maugham, Graham Greene şi J.G. Ballard, cât şi actualităţii ori chiar unei mode lansate în ultimii ani prin câteva titluri cu mare succes de public – „Fabrica de mătase“ de Tash Aw, „Profesoara de pian“ de Janice Y. K. Lee, „Pictoriţa din Shanghai“ de Jennifer Cody Epstein (traduse la noi prompt în colectţia Raftul Denisei, Editura Humanitas fiction). In mod uimitor, un scriitor reuşeşte să le reunească în romanul său de debut.

 

Iniţierea în aikido…

Miezul unic al romanului îl formează iniţierea intr-o arta martiala, mai curând disciplina sau filosofie acceptata ca modelare deplina – a spiritului, a trupului, a sufletului. Legătura dintre maestru şi ucenic se învăluie în ambiguitate, implică iubire şi datorie, imposibil de înţeles în esenţa lor de gândirea europeană. Iniţierea pare calea profitabilă de a atinge echilibrul şi armonia între două fiinţe sortite întâlnirii de-a lungul mai multor existente.

Temele romanului iniţiatic îl definesc şi singularizează pe Tan Twan Eng: destinul înţeles că balans între predestinare şi alegere, prezicerea ce antrenează acceptare şi împotrivire şi mai ales tema reîncarnării, prin sufletele pereche traversând vieţile înlănţuite, iluminarea numită satori ca experienţă ce leagă între ele fragmentele eului risipite în vieţi diferite. Şi aici „Darul ploii“ oferă episoadele cele mai frumoase dintr-o serie imensă de opere care ne-au familiarizat cu tradiţia orientală. […]

Continuarea aici

%d blogeri au apreciat: