Tag Archive: Rețete de jocuri


TOP 10 – CĂRŢI MOTIVAŢIONALE


Cele mai bune cărţi motivaţionale.

În orice librărie intri, rafturile librăriilor sunt încărcate cu fel de fel cărţi motivaţionale, care de care mai colorate şi mai promiţătoare. Cum atingi extazul în 7 paşi, cum să fii mai persuasiv decât Houdini şi mai asertiv decât un general de armată – toate acestea sună bine, dar adevărul e că nu e chiar aşa de simplu să te schimbi peste noapte.

Sfat pentru a alege o carte de ”self-help”: preferaţi autorii care nu vă fac cu ochiul şi nu vă vând soluţii miraculoase, verificaţi-le (din textul de pe copertă) experienţa profesională şi răsfoiţi cartea, pentru a vedea dacă prezintă suficiente cazuri din propria practică şi dacă vor să vă vândă soluţii miraculoase sau vă avertizează că vă aşteaptă un drum deloc uşor. Acestea sunt şi criteriile după care am ales cele 10 cărţi de mai jos (din colecţia de ”Psihologie practică” a Editurii Trei), volume folositoare în dragoste, în parentaj sau la locul de muncă.

Cartea gesturilor1. Cartea gesturilor

A devenit repede un bestseller, nu doar pentru că te învaţă cum să-i ”ghiceşti” pe ceilalţi din gesturile şi fâstâcelile lor, dar şi pentru că oferă explicaţii psihologice lămuritoare şi punctează limitele oricărei interpretări a limbajului nonverbal. Autorul, Peter Collett, este profesor la Oxford de psihologie socială şi a colaborat nu o dată cu televiziunile britanice, pentru a descifra gesturile politicienilor.

Arta de a citi gandurile2. Arta de a citi gândurile

Vine oarecum pe aceeaşi linie, doar că suedezul Henrik Fexeus, psiholog specializat în programare neuro-lingvistică, te învaţă mai curând cum să-ţi utilizezi propriul limbaj nonverbal (ton, postură, expresie facială) pentru a fi mai convingător în dialogurile tale cu partenerul sau cu şeful de la serviciu. Unul dintre capitole va interesa cu siguranţă tinerii în căutare de aventuri amoroase. Se cheamă ”Arta agăţatului inconştient”…

Retete de jocuri3. Reţete de jocuri

Este mai mult decât pare. Nu e o listă cu jocuri de copii, ci o hartă de psihologie a copilului pusă la îndemâna părinţilor de psihoterapeutul american Lawrence J. Cohen. Prin joc (de la aruncatul copilului în aer până la jocul stând aşezat pe podea) şi mai ales prin crearea de scenarii, părintele îşi poate cunoaşte copilul mai bine, îi poate afla mai uşor grijile şi anxietăţile şi îl poate ajuta chiar (printr-un joc cu păpuşi sau figurine, de pildă) să găsească cele mai bune căi pentru a depăşi dificultăţile din viaţa de la grădiniţă ori problemele legate de frica de monştri sau de greutate în exprimarea emoţiile.

Parintele Eficient4. Părintele eficient

Nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel pentru Pace, Thomas Gordon are meritul de a fi preluat tehnici folosite în cabinetul psihoterapeutic, adaptându-le la relaţia părinte-copil. ”Oglindirea” sau ”ascultarea activă” sunt două exemple de procedee pornite din munca terapeutică, dar utilizabile foarte bine în dialogurile cu un copil care fie e prea mofturos, fie e prea interiorizat şi nu ştie cum să-şi spună păsul. Miza cărţii este de a găsi calea către o negociere ”reciproc avantajoasă” între cei mari şi odraselele lor.

Exercitii de meditatie5. Exerciţii de meditaţie pentru depăşirea depresiei

O mână de psihologi anglofoni (din SUA, dar şi din Anglia sau Canada) au testat eficienţa tehnicilor corporale orientale (zen-budiste, în speţă) pentru persoanele cu depresie şi au ales ce era cu adevărat folositor pentru pacienţii lor. Sigur, meditaţia (mindfulness) nu te face bine peste noapte şi nici nu e o tehnică de sine stătătoare. E un adjuvant al psihoterapiei şi, realizată constant şi corect, meditaţia dă realmente rezultate, arată cei patru autori ai cărţii (Williams, Teasdale, Segal, Kabat-Zinn). Nu vei afla cum să te ”integrezi în absolut”, ci cum să îţi uşurezi apăsările sufleteşti ,aplicând nişte tehnici orientale străvechi validate însă ştiinţific şi adaptate recent pentru stilul de viaţă occidental.

Imperfecti liberi si fericiti6. Imperfecţi, liberi şi fericiţi

Câţi autori de cărţi de autoajutorare credeţi că vor cita şi vor folosi reflecţiile lui Cioran. Extrem de puţini! În ciuda etichetei de „nihilism” date eseisticii filosofului român, psihiatrul francez Christophe Andre îl citează adesea pe Cioran în volumele sale motivaţionale. Asumare negativului şi a imperfecţiunii noastre, acceptarea minusurilor şi folosirea cum grano salis a ”gândirii pozitive” fac parte dintr-o strategie de viaţă sănătoasă pentru minte şi inimă, crede psihoterapeutul parizian. Printre întrebările la care răspunde această carte sunt: Cum scăpăm de teama de eşec? Până unde ne putem umili? sau Cum să evităm competiţiile inutile?

Minciunile adultilor7. Minciunile adulţilor

Sper că n-aţi pierdut excelentul serial de televiziune Lie to Me – Psihologia minciunii. Eroul filmului, profilerul interpretat de Tim Roth, ghiceşte minciunile celor mai versatili vorbitori, analizându-le cu atenţie ”microexpresiile”, adică gesturile pe care le facem automat când simţim atracţie, repulsie, furie, teamă etc. Tot serialul se bazează pe ideile psihologului american Paul Ekman, consilierul de specialitate pentru scenariu, dar şi autorul cărţii de faţă. Citiţi-o şi veţi deveni un poligraf în carne şi oase!

Citeşte întregul top realizat de Victor Popescu pentru ziarul Adevarul


Retete ingrijorare

Joaca este foarte importanta pentru dezvoltarea copiilor. Dar, ca parinti, nu avem mereu timp sau nici chef sa ne jucam cu cei mici. Cum se joaca un parinte mai serios?

Larry Cohen, renumit psiholog specializat in terapia prin joaca, explica ce poti face in caz ca ai o personalitate mai sobra, mai stricta. In alte cuvinte, afla cum sa te joci chiar si atunci cand esti mai putin jucaus!

De exemplu, unul din sfaturile sale este ca, atunci cand ai ajuns acasa, sa te schimbi din hainele de munca in imbracamintea special pregatita pentru joaca. Iar daca ai uitat cum sa te joci, micutul tau te va ajuta sa-ti amintesti pe loc.

Urmareste mai departe sfaturile lui Larry Cohen, autorul cartilor Retete de jocuri si Retete impotriva ingrijorarii, ambele traduse la Editura Trei:

 

  

Sursa text si video: http://www.itsybitsy.ro/scapa-de-anxietati-prin-joc/

  


Am scris această carte pentru că văd în cabinetul meu din ce în ce mai mulţi copii care se luptă cu anxietatea.

De asemenea, mai văd anxietate şi când vizitez şcolile, apoi aud despre mai multă anxietate a copiilor când discut cu grupurile de părinţi. Părinţii sunt, şi ei, mai anxioşi. De fapt, sintagma de „părinte elicopter“ a intrat în vocabular pe când scriam această carte. Mulţi dintre colegii mei relatează acelaşi lucru — o creştere semnificativă a numărului de copii care au venit la terapie din cauza fricii, anxietăţii, îngrijorării sau perfecţionismului. Cred că ar fi potrivit s‑o numim epidemie.

În timpul unei convorbiri cu părinţii la o şcoală elementară, am auzit despre copii cărora le era prea frică de apă ca să înoate sau chiar să facă o baie fără un enorm consum emoţional; copii prea speriaţi de a face vreo greşeală, ca să se descurce bine la şcoală; copii care nu voiau să încerce nimic nou; copii paralizaţi şi de cele mai simple alegeri, cum ar fi cu ce să se îmbrace ca să meargă la şcoală; şi copii care nu suportau să fie într‑o altă încăpere decât aceea unde se aflau părinţii, nici măcar ca să se ducă la baie.

  Nu uitați de lansarea de vineri:

poster-cohen 

 

Niciunul dintre copiii aceştia sau din familiile lor nu era înscris într‑un program de terapie — deşi eu împărţisem numeroase cărţi de vizită! O educatoare cu îndelungată experienţă mi‑a spus că, de zeci de ani, le povestea basme copiilor. Dar, de curând, în fiecare grupă avea cel puţin un copil care nu suporta să asculte poveştile, aceleaşi dintotdeauna, pentru că erau prea înfricoşătoare. O profesoară la gimnaziu mi‑a mărturisit că un părinte stăruise ca lucrările copilului să nu fie corectate cu cerneală roşie, pentru că aceasta îl făcea prea nervos.

Nimeni nu ştie de ce anxietatea infantilă este în creştere, dar printre cauzele probabile sunt competitivitatea crescută la şcoală, stresul crescut de acasă, părinţii copleşiţi şi ritmul general al vieţii. Mulţi părinţi se simt neputincioşi când copiii lor devin anxioşi, mai ales când încercările de a‑i linişti nu dau rezultat. E o luptă grea. Sunteţi frustraţi, mânioşi şi îngrijoraţi de viitorul copiilor voştri. Vedeţi cum anxietatea, frica şi îngrijorarea le limitează vieţile şi îi împiedică să fie fericiţi. Vreţi să‑i ajutaţi. Din fericire, puteţi să‑i ajutaţi, în moduri la care probabil nu te‑ai gândit niciodată.

Va exista întotdeauna loc pentru profesioniştii în sănătate mentală, mai ales în tratarea anxietăţii severe, dar lucrarea mea este destinată părinţilor, pentru a o folosi cu copiii lor. Chiar dacă aveţi un copil într‑un program de terapie, puteţi folosi aceste tehnici de joc şi de expresie emoţională acasă, în plus faţă de ceea ce se întîmplă la cabinet. Eu sunt un mare adept al terapiei — cu asta mă ocup —, dar terapiei îi lipseşte puterea relaţiei părinte‑copil, care poate fi o resursă importantă de vindecare şi schimbare. Majoritatea abordărilor anxietăţii infantile îi lasă deoparte pe părinţi, ceea ce eu cred că este o mare greşeală. Abordarea din această carte pune parentajul în centru. Sper că ea va îmbunătăţi relaţia cu copiii voştri, care ar putea fi chinuiţi de anxietate. Veţi găsi, de asemenea, un ajutor pentru propria anxietate — dacă, din întîmplare, suferiţi de aşa ceva.

Fragment din Introducerea lui Lawrence J. Cohen la cartea

Reţete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor

 


Cu multe titluri noi si asteptate de iubitorii de carte si cu reduceri substantiale (30% reducere la noutatile editoriale si carti la pretul fix de 10 lei), Grupul Editorial Trei s-a aflat si la aceasta editie a Targului Gaudeamus aproape de cititorii sai.

Moarte subita de J.K. Rowling (Editura Trei) a fost cea mai vanduta carte a Grupului Editorial Trei la Targul International de Carte Gaudeamus 2012. Autoarea celebrei serii Harry Potter a revenit in topuri cu un roman adresat, de aceasta data, publicului adult.

Schimbarea, autobiografia scriitorului chinez Mo Yan, laureatul Premiului Nobel pentru Literatura in 2012, s-a aflat, de asemenea, intre preferintele cititorilor.

Cincizeci de umbre descatusate de E L James (Editura Trei/ Colectia Eroscop) a fost foarte cautata de fanii seriei Fifty Shades, dornici sa afle deznodamantul relatiei tumultoase dintre Anastasia Steel si Christian Grey.

In topul vanzarilor s-au mai aflat: Cum am devenit un romacier celebru de Steve Hely (Editura Pandora M / Colectia Literary Fiction) si Camera de Emma Danoghue (Editura Trei / Colectia Fiction Connection).

In ceea ce priveste volumele non-fictiune, cititorii Grupului Editorial Trei au preferat:


Psihologul american Lawrence J. Cohen, autorul excelentei cărți Rețete de jocuri (în engl: Playful Parenting) a participat săptămâna trecută la o întâlnire cu cititorii bucureșteni, eveniment organizat la Librăria Cărturești-Verona, împreună cu Parentime (organizație unde, în week-end, psihologul a susținut o serie de workshopuri).

Dacă n-ați avut cum să ajungeți la aceste evenimente, vă propun mai jos un fragment dintr-un interviu realizat de HotNews, precum și o filmare de la lansarea cărții Rețete de jocuri, preluată de pe Psihoterapie.net (aici găsiți și partea de Q&A a lansării, iar aici, cuvintele introductive din partea editurii și a Parentime).

  

Ce inseamna Playful Parenting? Exista reguli?

Prima regula este sa te distrezi. Scopul principal este sa interactionezi cu copilul si sa creezi o legatura apropiata, pentru ca totul decurge dintr-o legatura puternica intre parinte si copil. Copiii care se simt in siguranta si se simt iubiti sunt mai fericiti, au rezultate scolare mai bune si leaga prietenii mai usor. De aceea, principalele lucruri pe care cladim sunt apropierea si interactiunea cu copilul. Cele mai bune doua modalitati de a dezolta legatura dintre parinte si copil sunt iubirea si afectiunea, precum si intampinarea nevoilor lui prin joc. Ceea ce este foarte greu pentru noi ca adulti, pentru ca am uitat sa ne jucam, suntem prea seriosi. Una din primele reguli este sa nu te ingrijorezi daca nu mai arati demn sau serios, poti sa te prefaci ca te impiedici si cazi, te prostesti, vorbesti cu voci diferite. Poti alerga dupa copil, cazi in ultimul moment si nu il mai prinzi si el rade.

Dar a fi parinte nu inseamna tot timpul numai ras. O parte din Playful Parenting este tocmai faptul ca nu toate momentele inseamna joaca. Uneori copilul este trist si trebuie sa il linistesti in bratele tale si pe masura ce creste trebuie sa il asculti si sa fii atent la nevoile lui.

Copilul plange pe strada sau in magazin pentru ca vrea ceva chiar acum, o jucarie, o bomboana. Ce putem face in aceasta situatie? Exista vreun truc magic?

Primul lucru pe care ar trebui sa-l facem este sa ne amintim cum a fost pentru noi cand eram copii. Copiii nu au banii lor, nu au control asupra a ceea ce se intampla, trebuie sa astepte ca noi sa spunem da sau nu. Si este greu. Imagineaza-ti ca mergi pe strada si trebuie sa ceri permisiunea cuiva sa cumperi ce iti doresti. Ar fi frustrant. De aceea trebuie sa intelegem ca este normal ca un copil sa fie frustrat pentru ca nu el are controlul pentru a decide. Acesta ar fi primul lucru, empatia.

Trucul meu magic atunci cand trebuie sa spunem ‘nu’ este sa spun ‘iti doresti sa-l fi avut’.

De multe ori, ca parinti, credem ca trebuie sa spunem fie un nu, hoatarat si gata: ‘Nu este nu si nu mai vreau sa mai aud despre asta’, fie spunem: ‘Sigur, nu fi suparat, nu mai plange, nu plange, iti voi cumpara ce vrei’. Ne este teama de sentimentele copiilor nostri. Daca spunem da, vrem sa spunem da pentru ca este un da sincer, nu pentru ca ne e teama ca ei vor incepe sa planga.

Vrem sa se opreasca din plans si fie spunem: ‘taci din gura si nu mai plange’ sau spunem: ‘te rog, nu plange, te rog, nu plange’. Amandoua situatiile sunt la fel, chiar daca par opuse si inseamna ca plansul este ceva ingrozitor. Plansul nu este ceva atat de ingrozitor. Este o modalitate de a ne exprima sentimentele. Multi adulti spun ca au avut o repriza de plans si apoi se simt mai bine.

  

 

Sursă videoclip: Psihoterapie.net 

   

Trebuie sa ne gandim bine ce decizii luam ca parinti si ce decizii ii lasam pe copii sa ia, pentru ca sunt fiinte umane si trebuie sa-i tratam cu respect si demnitate si trebuie sa ajunga sa ia singuri decizii. Familiile vor trasa linia in diferite locuri in acest caz. Daca este ceva ce chiar nu pot avea, magazinul e inchis sau chiar spui nu, atunci e un moment bun sa spui ‘stiu ca iti doresti sa mergi acolo’, ‘ti-ai dori ca bunica sa nu fie bolnava sa o putem vizita’, ti-ai dori sa stai acasa cu mine’. Ne este teama sa punem aceste lucruri pentru ca acestea l-ar face pe copil sa planga si mai mult si, uneori, chiar asa se intampla. Dar acum plang pentru ca se simt intelesi si este diferit fata de momentul in care copilul plange si se simte singur si neinteles si crede ca tie nu iti pasa de el. Si cred ca acest lucru este cel mai important. Nu au o nevoie primara profunda de bomboana, dar au o nevoie profunda sa fie auziti, sa fie intelesi. Si nu e un lucru rau ca vor bomboana.

Exista parinti care se simt vinovati din cauza ca nu au timp sa se joace cu copiii lor. Unii parinti cand ajung acasa dupa serviciu le cumpara copiilor cate un mic cadou pentru a compensa faptul ca nu petrec suficient timp cu ei. Ce le-ati spune acestor parinti?

Adevaratul cadou de care au nevoie copiii nostri suntem noi. Nu au nevoie de mai mult junk. Au nevoie de timpul nostru si de atentia noastra. Nu stiu daca aveti in Romania expresia ‘quality time’ este un lucru important in Statele Unite. Eu reformulez si spun ca copiii au nevoie de o atentie speciala de calitate din partea noastra. Ce inseamna acest lucru? Nu au nevoie de atentia noastra 24 de ore pe zi. Este un lucru bun pentru ca nici nu o pot avea. Nu au nevoie de inca un cadou, de un bilet la un spectacol. Au nevoie sa ne inchidem telefonul si calculatorul si sa fim cu adevarat atenti la ei si sa fim entuziasmati.

Fragment dintr-un interviu acordat pt. HotNews.

      


Prietena mea, Carla, m-a sunat să-mi ceară ajutorul în pri­vin­ţa fe­ti­ţei ei, Isa­do­ra, care, la un­spre­ze­ce luni, su­fe­rea de o an­xie­ta­te de se­pa­ra­re ex­tre­mă.

   

Ţipa chiar şi la gân­dul de a fi lă­sa­tă cu alt­ci­ne­va în afa­ră de mamă, in­clu­siv cu ta­tăl sau cu bu­ni­ca ei, pe care îi iu­bea. Plân­gea tot tim­pul cât lip­sea mama, nu doar câ­te­va mi­nu­te. I-am spus Car­lei că voi mer­ge să le dau o mână de aju­tor. Ea ru­ga­se pe ci­ne­va să se ocu­pe o vre­me de bă­ia­tul ei mai mare; la în­ce­put am dis­cu­tat câ­te­va mi­nu­te, în timp ce Isa­do­ra şe­dea pe po­dea şi-mi arun­ca pri­viri pre­ca­u­te.

Am su­ge­rat să ve­dem ce se în­tâm­plă dacă în­cerc s-o iau în bra­ţe pe Isa­do­ra. Ca şi cum m-ar fi în­ţe­les, fe­ti­ţa a în­ce­put să se fo­ias­că şi să se cea­ră în bra­ţe­le ma­mei. I-am fă­cut semn Car­lei s-o ia în bra­ţe, iar Isa­do­ra s-a agă­ţat strâns de ea, arun­cân­du-mi o pri­vi­re mâ­nioa­să foc. Am în­tins mâna şi am atins foar­te uşor, abia per­cep­ti­bil, blu­za Isa­do­rei. Fe­ti­ţa a în­ce­put să plân­gă; a plâns tare, vre­me de o ju­mă­ta­te de oră sau mai mult, cu ca­pul în­gro­pat la piep­tul Car­lei. Din când în când ri­di­ca pri­vi­rea, mă ve­dea că-i ating în con­ti­nua­re blu­za şi-şi re­lua plân­sul. Pă­rea să-şi îm­pin­gă mama cu o mână şi să se aga­ţe de ea cu cea­lal­tă — un ti­par foar­te des în­tâl­nit.

I-am su­ge­rat Car­lei să în­cer­ce în con­ti­nua­re să inițieze un con­tact vi­zu­al cu Isa­do­ra şi să-i vor­beas­că pe un ton blând. Car­la a spus că fe­ti­ţa nu plân­ge nici­o­da­tă în fe­lul aces­ta cu ea şi că pro­ba­bil asta se în­tâm­plă în lip­sa ei. I-am spus: „Nu chiar. De data asta are po­si­bi­li­ta­tea să te aibă şi să nu te aibă în ace­laşi timp, ceea ce se de­o­se­beş­te foar­te tare de a fi cu tine sau a fi pă­ră­si­tă de tine“.

  

REMINDER: Faceți cunoștință cu autorul !

Editura Trei și Parentime vă invită MÂINE (joi, 4 octombrie, ora 18.00), în libraria Cărturești -Verona, la evenimentul de lansare a cărții: Rețete de jocuri.

  

Ve­deţi, în cea mai mare par­te a tim­pu­lui, Isa­do­ra fie era cu mama şi to­tul era bine, fie fără mama şi to­tul era groaz­nic. Nu pu­tea să ob­ser­ve alţi oa­meni, nici mă­car pe cei de care era apro­pia­tă, dacă mama nu era în preaj­mă. Nu pu­tea să vadă de­cât că nu e mama. Cu nimeni alt­ci­ne­va nu se cui­bă­rea în bra­ţe ca să plân­gă, des­căr­cân­du-şi sen­ti­men­te­le de du­re­re, ci se îm­po­tri­vea la ori­ce ali­na­re şi ţipa. Când eu am tras-o foar­te blând de blu­ză, în­de­păr­tând-o pu­ţin de mamă, Isa­do­ra pu­tea s-o aibă pe mama în con­ti­nua­re şi, tot­o­da­tă, să-şi des­car­ce fri­ca des­păr­ţi­rii de ea.

Spre sfâr­şi­tul re­pri­zei de plâns am în­tre­bat-o pe Car­la care cre­de că e mo­ti­vul la­cri­mi­lor. Mi-a po­ves­tit cum, la scurt timp după naş­te­re, la spi­tal, Isa­do­ra a fost lua­tă de lân­gă ea pen­tru o pro­ce­du­ră me­di­ca­lă. Po­ves­tind, Car­la a în­ce­put să plân­gă, iar Isa­do­ra s-a oprit din plâns ca să pri­veas­că la­cri­mi­le ma­mei — alt ti­par des în­tâl­nit. Ţi­nând-o strâns în bra­ţe, Car­la i-a spus cât de mult o iu­beş­te, cât de fri­că i-a fost la spi­tal şi cât de greu îi vine s-o dea alt­cui­va în bra­ţe. După ce s-au oprit amân­două din plâns, au ră­mas în­tr-o îm­bră­ţi­şa­re foar­te re­la­xa­tă, pri­vin­du-se adânc în ochi.

Isa­do­ra chiar s-a ui­tat la mine cu afec­ţiu­ne, deşi încă nu voia să vină la mine. Când i-am atins ia­răşi blu­za, s-a mul­ţu­mit să lase ca­pul pe umă­rul ma­mei şi să mă pri­veas­că vi­să­toa­re. În vi­zi­te­le ul­te­rioa­re însă şi de atunci în­co­lo, s-a pur­tat foar­te afec­tu­os cu mine, lă­sân­du-se dez­mier­da­tă. An­xie­ta­tea de se­pa­ra­re i s-a re­dus de atunci sem­ni­fi­ca­tiv şi Isa­do­ra n-a mai ur­lat când era lă­sa­tă cu ta­tăl sau cu bu­ni­ca.

Aceas­tă oră de plâns n-a fost în nici­un caz joc, în sen­sul dis­trac­ţiei — şi to­tuşi, în­tr-un fel, a fost joc. M-am ju­cat că o des­prind de mamă, în loc s-o iau de lân­gă ea cu ade­vă­rat.

  

Fragment din cartea Rețete de jocuri  

   


Editura Trei si Parentime va invita joi, 4 octombrie, ora 18.00, in libraria Carturesti -Verona, la evenimentul de lansare a cartii: Retete de jocuri.

Vor vorbi:
Lawrence J. Cohen
Iulia Zamfir
Victor Popescu

Poza coperta (accepta imaginile in mailul tau pentru a o putea vedea)  

RETETE DE JOCURI

Autor: Lawrence J. Cohen
Traducere din engleza de Anacaona Mindrila-Sonetto
Nr. de pagini: 384
Pret: 39.00 Ron
Colectia: Psihologie Practica
Editura TREI


De ce si cum sa te joci cu copilul tau

„Retete de jocuri” a fost laureata cu Medalia de aur a NAPPA (National Parenting Publications Awards) in anul 2001.

Multi dintre noi consideram ca parentajul tine numai de temele pentru acasa, de chestiunile organizatorice si de antrenamentele de fotbal si nu gasim prea multa bucurie in legaturile noastre de familie. In aceasta carte, Lawrence Cohen ii incurajeaza pe parinti sa lase „seriozitatea” deoparte, pentru a-si regasi copilul, si apoi demonstreaza concret cum se poate face acest lucru. Potrivit autorului, copiii de toate varstele au permanent nevoie de legaturi apropiate, de sentimentul sigurantei si de atasament, iar interactiunea prin joc cu parintii lor este o cale importata de a dezvolta legaturi de acest fel.

Lawrence J. Cohen, Ph.D., este psiholog specializat in jocul copiilor, terapia prin joc si parentaj. El sustine ateliere de parentaj prin joc pentru parinti, profesori si profesionisti din domeniul ingrijirii copiilor.
Dr. Cohen a scris impreuna cu Michael Thompson si Catherine O’Neill Grace cartile: Best Friends, Worst Enemies si Mom, They Are Teasing Me.


Jo­cul e mo­da­li­ta­tea co­pi­i­lor de a ne po­vesti de­spre via­ţa lor. Ju­când ceea ce vor ei, aşa cum vor ei, îi as­cul­tăm cu ade­vă­rat.

Ni s-a în­tâm­plat tu­tu­ror să vrem să spu­nem cui­va ceva, iar acea per­soa­nă să ne în­tre­ru­pă în­tru­na, să schim­be su­biec­tul sau să ne spu­nă ce să fa­cem ori ce să sim­ţim. De­tes­tăm acest lu­cru, şi to­tuşi aşa ne pur­tăm mai me­reu cu co­piii. Le spu­nem: „De­test jo­cul ăsta“ sau pre­luăm con­du­ce­rea jo­cu­lui, ară­tân­du-le cum tre­buie ju­cat co­rect. Nu e cea mai bună ma­nie­ră de a arun­ca o pri­vi­re în via­ţa co­pi­i­lor noştri, de a ve­dea ce gân­desc şi simt cu ade­vă­rat. Asta o pu­tem face ju­cân­du-ne cum vor ei, în con­di­ţi­i­le ale­se de ei.

Fragment din:

De­si­gur că, îna­in­te de a pu­tea să ju­căm ori­ce vor ei, tre­buie ca, în pri­mul rând, să ne ju­căm cât de cât cu ei. Din pă­ca­te, când spu­nem „Nu vreau să mă joc“, co­piii in­ter­pre­tea­ză asta drept: „Nu vreau să vin lân­gă tine, în lu­mea ta“. Şi atunci nu-i de mi­ra­re că ne spun: „Nu vreau să merg la şcoa­lă“, „Nu vreau să merg la mă­tu­şa Mar­ga­ret“… Co­pi­lul spu­ne pur şi sim­plu că nici el nu vrea să in­tre în lu­mea noas­tră. Cu cât in­trăm mai mult în lu­mea sa, cu atât va fi mai co­o­pe­rant când îl vom târî după noi în lu­mea noas­tră.

Şi nu mer­ge nici să stăm ca niş­te mo­mâi în timp ce el se joa­că, ori­cât de mult am vrea acest lu­cru după o zi grea. Co­pi­lul are ne­vo­ie să fim par­ti­ci­panţi ac­tivi la joc, aşa cum as­cul­ta­rea ne­ce­si­tă aten­ţie. Nu ne îm­păr­tă­şim gân­du­ri­le cele mai in­ti­me oa­me­ni­lor care pri­vesc în gol în timp ce vor­besc cu noi, se uită me­reu la ceas sau schim­bă în­tru­na su­biec­tul. Poa­te fi di­fi­cil să par­ti­ci­paţi ac­tiv la joc şi tot­o­da­tă să vă lă­saţi că­lău­ziţi de co­pil. Asta poa­te pre­su­pu­ne ca, dacă sun­teţi afa­ră şi ju­caţi bas­chet, voi să fiţi re­cu­pe­ra­to­rii en­tu­ziaşti ai min­gii şi să-i daţi co­pi­lu­lui min­gea ca să mai în­cer­ce o dată arun­ca­rea, în loc să vă mân­driţi cu pro­pri­i­le arun­cări de trei punc­te (ex­cep­tând si­tua­ţia în care co­pi­lul vrea să ară­taţi ce pu­teţi sau să fa­ceţi toa­te efor­tu­ri­le ca ad­ver­sari, caz în care vă con­formaţi).

La ate­lie­re le cer une­ori pă­rin­ţi­lor să-mi spu­nă ce le pla­ce să facă mai mult de­cât ori­ce pe lume. La fie­ca­re răs­puns re­plic: „Plic­ti­si­tor… O tâm­pe­nie… Scâr­bos… Ci­ne-ar vrea să facă aşa ceva?… Glu­meşti?“ şi aşa mai de­par­te. Îna­in­te să mă lin­şe­ze, le ex­plic de ce i-am pro­vo­cat şi i-am in­sul­tat în fe­lul aces­ta. Cred că, fără voie, le trans­mi­tem per­ma­nent co­pi­i­lor acest me­saj.

Mi-am dat sea­ma în­tr-o zi, cu o re­ve­la­ţie şo­can­tă şi du­re­roa­să, că, atunci când îi spun fiicei mele: „De­test să mă joc cu pă­pu­şi­le Bar­bie“, de fapt îi spun: „Ceea ce-ţi pla­ce să faci mai mult ca ori­ce pe lume e un lu­cru care mie îmi pare plic­ti­si­tor, stu­pid, se­xist şi o pier­de­re de timp“ — nu toc­mai me­sa­jul pe care vrea cu ade­vă­rat să-l trans­mi­tă un tată iu­bi­tor (şi psi­ho­log care lu­crea­ză cu co­pii). Aşa­dar, am în­ce­put, aşa cum am de­scris în ca­pi­to­lul an­te­rior, să mă joc cu ea cu pă­pu­şi­le Bar­bie şi am gă­sit îm­pre­u­nă o mo­da­li­ta­te de a face jo­cul amu­zant şi nu chiar aşa de groaz­nic.



Aşa cum am vă­zut, co­piii abor­dea­ză de­se­ori în joc te­me­le im­por­tan­te pen­tru ei.

În cea mai mare par­te din timp, acest lu­cru se în­tâm­plă spon­tan şi au­to­mat. De fapt, s-ar pu­tea să nu re­u­şiţi să pu­neţi ca­păt unei teme, chiar dacă v-aţi să­tu­rat de ea — de exem­plu, umo­rul „de toa­le­tă“, agre­si­vi­ta­tea sau po­veş­ti­le de dra­gos­te. Al­te­ori însă, o temă im­por­tan­tă poa­te fi evi­ta­tă sau ne­gli­ja­tă, iar adul­tul poa­te să re­a­ni­me jo­cul prin in­tro­du­ce­rea ei.

Nu ui­taţi s-o fa­ceţi cu de­li­ca­te­ţe — ca de fie­ca­re dată când pre­luaţi con­du­ce­rea în joc. Dacă o temă in­tro­du­să de voi nu duce ni­că­ieri, aban­do­naţi-o. Aceas­tă idee e si­mi­la­ră cu teh­ni­ca te­ra­pe­u­ţi­lor, care spun: „N-ai vor­bit de­loc în ul­ti­ma vre­me de­spre mama ta…“

Fragment din:

Cu co­piii e şi mai uşor. După câ­te­va luni de te­ra­pie am aflat că Ra­mon, clien­tul meu de zece ani, avea pro­ble­me cu dor­mi­tul în pro­priul pat. El nu men­ţio­na nici­o­da­tă su­biec­tul. Ne ju­cam cu per­ne, aşa că am in­ven­tat un joc, spu­nând că tre­buie să am per­ne­le ca să mă simt în si­gu­ran­ţă şi să adorm. Jo­cul i-a plă­cut gro­zav. Nan­cy, o fe­ti­ţă de vâr­stă pre­şco­la­ră, nu voia să vor­beas­că de­loc de­spre pro­ble­me­le ei cu edu­ca­ţia sfinc­te­ria­nă. Ca ur­ma­re, ori de câte ori ne ju­cam de-a casa, pu­neam per­so­na­je­le in­ter­pre­ta­te de mine să ca­u­te baia ori să aibă di­ver­se ac­ci­den­te. În­tr-o du­pă-a­mia­ză, mă ju­cam cu o fe­ti­ţă de şase ani şi cu mama ei la un ate­lier de joc adre­sat fa­mi­li­i­lor. Aveam im­pre­sia că mama se poar­tă ex­ce­siv de pro­tec­tor cu fe­ti­ţa, fă­cân­du-şi griji că se va lovi. Fe­ti­ţa voia să dea curs pro­pri­i­lor im­pul­suri, dar voia şi să-i facă ma­mei pe plac, iar ten­siu­nea re­zul­ta­tă de aici îi în­gre­u­na mult jo­cul.

Am în­ce­put să mă ţin după fe­ti­ţă prin ca­me­ră, spu­nând: „O, nu! Doar n-o să mergi, nu? E atât de pe­ri­cu­los! Doar n-o să-ţi pui ro­le­le? O, nu, sunt atât de în­gri­jo­rat, nici nu mă pot uita!“ Ast­fel per­so­ni­fi­cam şi exa­ge­ram în­gri­jo­ra­rea. Aceas­tă ca­ri­ca­tu­ră blân­dă a ati­tu­di­nii ma­mei le-a fă­cut pe amân­două să râdă. Fe­ti­ţa a în­ce­put să se joa­ce cu tot mai mul­tă în­cre­de­re în sine, cu­ra­joa­să şi în­drăz­nea­ţă, dar de­loc ne­cu­ge­ta­tă, în timp ce eu con­ti­nuam să-mi ma­ni­fest groa­za pre­fă­cu­tă.

Dacă mă opream un mi­nut, ea spu­nea: „Hei, Lar­ry, ui­tă-te, o să sar de pe sca­u­nul ăsta pe sal­tea!“ Re­cep­ţio­nam su­ges­tia şi o im­plo­ram să nu sară, în timp ce ea râ­dea şi să­rea. Aş fi pu­tut să mă re­zum la a-i su­ge­ra ma­mei să se ţină mai la o par­te, să nu mai stea me­reu pe ca­pul fe­ti­ţei, dar acest lu­cru pu­tea să spo­reas­că în­cor­da­rea amân­du­ro­ra. Nu cred că fe­ti­ţa ar fi pu­tut să se ara­te la fel de aven­tu­roa­să, în con­di­ţii la fel de si­gu­re.

Citește și: 

Jocul cu ”Mingea Sentimentelor”

%d blogeri au apreciat asta: