Tag Archive: responsabilizare



Un eveniment frecvent pentru părinţii copiilor cu ADHD este agitaţia emoţională care se petrece atunci când copilului i se cere să facă ceva ce nu vrea să facă.

Ar putea fi o sarcină casnică, o temă sau îndreptarea unui comportament greşit. Liniile de bătălie vor fi instalate rapid. Copilul va începe să ţipe, să lovească cu picioarele, să arunce lucruri, să alerge afară din cameră, să lovească în pereţi şi aşa mai departe. Părintele încearcă iniţial să fie rezonabil, dar în cele din urmă apelează la ameninţări şi pedepse. În aceste situaţii, îi încurajez pe părinţi să folosească ceva ce se numeşte „Timpul stă pe loc”.

  

 

  

„Timpul stă pe loc” e o strategie diferită de restricţii şi alte tipuri de pedepse. Poate fi folosit cu copii de la vârsta preşcolară până la liceu. El cere ca acest copil să facă ceea ce i se cere de către părinte înainte de a putea câştiga orice fel de privilegiu (sau orice activitate plăcută). Până ce copilul nu îndeplineşte cererea, viaţa sa e suspendată. Timpul stă pe loc. Sau, cum le spun pacienţilor mei mai mari, adolescenţi:

„Te duci la bancomat şi maşina nu‑ţi va da nici un ban până ce nu introduci codul corect. În acest caz, codul corect înseamnă a‑ţi cere scuze şi a face ceea ce‑ţi cer părinţii tăi. „

Asta înseamnă că, dacă un copil vrea să privească o emisiune favorită la televizor, să meargă acasă la un prieten, să meargă la un meci sau antrenament sau să facă orice altceva în afară de a sta în casă şi a citi, copilul va trebui mai întâi să facă ceea ce‑i cereţi. Dacă începe să se supere că e restricţionat, va trebui să corectaţi această percepţie. El nu e restricționat. Poate merge la un prieten, la un meci şi aşa mai departe, imediat ce face ceea ce‑i cereţi. Viaţa copilului e doar „suspendată”. El controlează situaţia. Cu cât întârzie mai mult, cu atât mai mult va aştepta ca să se joace.

 

  

  

De asemenea, copilul vostru va trebui să fie conştient că, cu cât depuneţi mai mult efort pentru a‑l convinge să facă ceea ce i‑aţi cerut, cu atât mai mare va fi efortul pe care va trebui să‑l depună pentru a ajunge să se joace. Dacă trebuie să vă petreceţi 30 de minute încercând să‑l calmaţi şi să vă convingeţi copilul să facă ceea ce aţi cerut, va trebui să facă ceva pentru a vă înapoia o parte din energie (ar putea fi o mică sarcină în casă; să vă scrie un bileţel drăguţ; să facă un desen cu „Îmi pare rău”; să cânte un cântec care vă place la pian sau chitară; sau să vă pregătească o gustare), dar şi să facă ceea ce aţi cerut iniţial. Ideea e că, dacă epuizezi energia unei persoane, trebuie să faci ceva pentru a o răsplăti.

  

Fragment din volumul lui Vincent J. Monastra

Cum să crești un copil cu ADHD.

10 lecţii pe care nu le poţi învăţa de la medici

   


Psihologul american Vincent J. Monastra are ani buni de experiență în terapia copiilor și adolescenților afectați de ADHD. Cartea sa e plină de sfaturi practice pentru părinții și profesori. Iar multe dintre ele sunt folositoare pentru toți părinții, așa cum e cazul și cu ”excursia la mall”:

Să spunem că vă îndreptaţi spre mall. Le spuneţi copiilor că le veţi lua bascheţi. Și le  promiteți că, dacă stau aproape de voi, nu se smiorcăie şi nu imploră, pot primi o masă la Burger King. Sună bine, nu? Dar nu e chiar aşa de simplu. Din momentul în care intraţi în mall, copilul vostru cu ADHD e distras de orice şi imploră să intre în sala de jocuri video, în magazinul de jucării sau în orice alt loc care i se pare lui ”ca lumea”. Spuneţi „Nu” din nou şi din nou şi din nou. În cele din urmă, explodaţi şi îi spuneţi copilului: „Gata cu Burger King”. Copilul sare în sus. Mare scenă în mall. Toţi ochii sunt pe voi. Vă simţiţi idioţi. Sunteţi furioşi pe copil şi ieşiţi din mall fără bascheţi. Să nu vă simţiţi prost dacă vi s‑a întâmplat asta. Am păţit‑o majoritatea (dacă nu toţi).

Aduceţi‑vă aminte câteva din lecţiile anterioare. Amintiţi‑vă principiul de bază: dacă vreţi ca un copil să înveţe, trebuie să existe instrucţiuni prezentate clar şi un motiv bine definit pentru a învăţa.  Pe de altă parte, pedepsele parentale şi înlăturarea privilegiilor activează cu adevărat reacţiile agresive  la copiii cu ADHD. Nu vreau să spun că pacienţii cu ADHD ar trebui să primească întotdeauna ceea ce vor. Ce vreau să zic e că aceşti copii vor învăţa mult mai multe din îndeplinirea sau eşecul respectării obligaţiilor decât din pedeapsa parentală sau retragerea privilegiilor (la care se ajunge mai curând din „vina părinţilor”).

  

  

   

În situaţia pe care tocmai am descris‑o, care sunt instrucţiunile? „Stai aproape, nu te smiorcăi şi nu implora.” Okay, pare clar. Ei bine, poate că nu e chiar așa. De câte ori poate copilul să fugă, să se smiorcăie sau să implore? Când anume va cădea înţelegerea? La primul smiorcăit, sau la al treizecilea? La prima implorare, sau la a cincizecea? De obicei, totul se reduce la numărul de acţiuni pe care copilul nu le poate face înainte să explodaţi? Poate că vouă vi se pare de la sine înţeles ca el să piardă masa de la Burger King după al zecelea smiorcăit. Dar ce diferenţă a fost între numărul zece şi numărul nouă? Cine să fi ştiut că înţelegerea era… până la nouă, şi apoi gata?

Iată câteva idei care pot fi utile. Să spunem că folosiţi un sistem de puncte sau un grafic acasă. Aţi putea spune că pentru fiecare 5 sau 10 minute (în funcţie de vârstă) pe care copilul le stă cu voi, nu imploră şi nu se smiorcăie, copilul primeşte un punct. Dacă asta ajută, ei chiar pot ţine ceasul sau cronometrul pentru a ţine socoteala în locul vostru. Copilul are nevoie de un anumit număr de puncte pentru a ajunge la Burger King dar, dacă nu câştigă BK, atunci copilul poate folosi punctele când ajungeţi acasă. Totuşi, ca şi cu alte comportamente greşite, va trebui să decideţi dacă fiul sau fiica voastră trebuie să facă anumite gesturi de „răscumpărare” când ajungeţi acasă.

Dacă nu folosiţi un sistem de puncte, aţi putea totuşi să folosiţi abordarea temporală 5‑10 minute şi să îi spuneţi copilului că poate câştiga un sfert de dolar (sau cât pare rezonabil) pentru a‑l folosi la Burger King (sau alt magazin) pentru fiecare perioadă în care respectă regulile. Pentru fiecare interval, îi puteţi da copilului o monedă sau un jeton care poate fi schimbat în sferturi de dolar când ajungeţi la locaţia dorită. Dacă nu a câştigat destul cât să cumpere o masă, atunci păstraţi banii pentru următoarea „excursie” la mall. Din nou, dacă are o criză de nervi, e inutil să încercaţi să „vorbiţi raţional” cu copilul. Probabil cel mai bine e să ieşiţi din mall, să vă regrupaţi în maşină (dacă e posibil) şi să încercaţi altă dată.

Nu uitaţi,  indiferent de intensitatea reacţiei copilului vostru, voi rămâneţi profesorii. Copilul poate ţipa şi urla cât vrea. Nu trebuie să faceţi o demonstraţie publică a puterii voastre, ci să încercaţi să-l învăţaţi controlul emoţional pe copilului vostru. Dacă vă pierdeţi controlul, nu o să‑i daţi o lecţie prea bună. Repetarea procesului în care copilul îşi cere scuze şi „se îndreaptă” faţă de voi îl va ajuta să înveţe să se controleze.

(Fragment din vol. Cum să crești un copil cu ADHD. 10 lecţii pe care nu le poţi învăţa de la medici de Vincent J. Monastra)

   

%d blogeri au apreciat asta: