Tag Archive: resentiment



Exprimarea pasivă a mâniei prin uitări, refuzuri nemotivate, tăceri grele, atitudini de amânare sistematice şi nejustificate poate deveni singurul mijloc de a ne exprima indirect şi la modul defensiv agresivitatea.

Acest tip de rezistenţă pasivă îşi are utilitatea în faţa exigenţelor excesive ale celuilalt. Se ştie că dacă am exprima-o prea deschis, ea va fi o sursă de conflicte încă şi mai ascuţite decât dacă am face-o înţeleasă indirect prin uitări, sau printr-o atitudine care arată că, deşi nu reacţionăm, suntem furioşi pentru ceea ce ni se cere.

Un exemplu este, atunci când, ştiind că este foarte aşteptată, predăm o lucrare în ultimul moment, deşi am rezolvat-o cu mai mult timp în urmă, dar gândindu-ne totodată, fără să o spunem, că ar fi trebuit să fie elaborată de altcineva.

Practicat în mod sistematic, acest mijloc poate deveni exasperant, persoana preferând să se plângă de fiecare dată de incapacitatea celorlalţi care nu ştiu să-i dea ajutorul necesar.

Cum sa fii tu insuti

Fragment din:

Resentimentul mai mult sau mai puţin conştient exprimat prin rezistenţă pasivă nu exclude de fapt o anumită plăcere pentru indispoziţia pe care o provoacă celorlalţi acest comportament.

La extrema cealaltă, mânia celui cu un comportament pasiv-agresiv nu va mai fi pur şi simplu exprimată în mod indirect faţă de celălalt, ci va fi întoarsă către propria  persoană. Scopul ultim, totuşi, rămâne acelaşi: a-l atinge pe aproapele, pozând în mod

dureros în victimă sau însuşindu-şi mai mult decât ar fi necesar rolul de martir.

Karine nu se simte prea bine în pielea ei. Ştie că este prea sensibilă, uneori prea pasivă, şi că agasează oamenii. Nici nu se poate împiedica să plângă atunci când are o nemulţumire. Îşi cunoaşte firea pesimistă; ştie că are un talent deosebit să vadă paharul mai degrabă pe jumătate gol, decât pe jumătate plin. În fond, ştie despre ea că se joacă de-a martira, fără să aibă vreun motiv; aşteaptă, cu braţele încrucişate, atât la birou cât şi acasă, ca nevoile sale să fie mai bine înţelese. Întârzierile ei, dificultatea de a face un serviciu, tendinţa ei de a-şi pune singură piedici îi sunt reproşate de către anturaj, nu numai în viaţa ei personală, ci şi în viaţa profesională. În mod fundamental, această tânără femeie nu este fericită în viaţă, dar modul ei de a exprima acest lucru este tipic: în loc să reacţioneze, să caute soluţii, ea se mulţumeşte să-şi analizeze întruna insatisfacţia şi mâniile, având sentimentul că nu a avut niciodată noroc.

Găsim adesea la persoanele pesimiste sau având o tendinţă depresivă utilizarea preferenţială a acestui mecanism de apărare. S-a vorbit la unii subiecţi despre un anumit tip de nevroză: nevroza de eşec. La subiecţii la care se menţionează acest diagnostic, se regăseşte în mod incontestabil şi predominant această modalitate defensivă.

   

Un Minister al Stimei de Sine?


Cei mai multi invoca nevoia respectului de sine, pe care in Romania, unde fraiele sunt in mainile unor corupti, capabili sa se descurce numai in acest camp social, n-o pot gasi. Prea au plecat multi, exista adevarate colonii romanesti in tarile Europei sau peste ocean. La Montreal, mi s-a spus, doua echipe romanesti, toti din Iasi, au cu regularitate dispute in fotbal: echipa din Copou cu echipa din Tatarasi.

 

  Nevroza balcanica, despre care am scris saptamana trecuta, pornind de la cartea psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu, cunoaste unele particularitati in spatiul carpato-dunarean. Nevrozele romanilor se deosebesc adesea de cele ale altor balcanici si europeni. Complexe de frustratie nerezolvate, aspiratii (colective) in decalaj fata de posibilitati si conditii de context, presiuni straine si umilinte dificil de suportat s-au acumulat si s-au impletit intr-un complex de factori care au coborat, pana la distrugere si indiferenta, nivelul stimei de sine a romanului. Dupa 1989, nemultumiti de prestatia lor anterioara, multi romani au sperat sa-si recapete, odata cu libertatea, demnitatea terfelita in timpul regimului totalitar. Speranta zadarnica. Domnul Zamfirescu sufera atunci cand constata ca romanilor le este rusine de originea lor, ca „ura de sine la romani” a atins cote alarmante. Aceasta se combina cu dispretul de sine, construind impreuna un inconstient colectiv ce produce efecte dezastruoase; multi dintre romani nu sunt insa constienti de dimensiunea procesului si de sursele care il alimenteaza. Iata o ipoteza: „M-am intrebat daca risipirea in orgolii marunte a politicienilor romani nu provine mai ales dintr-o profunda neincredere in sine, daca nivelul inalt al agresivitatii in Romania nu este cauzat de aceeasi ura de sine, daca incapacitatea noastra de solidarizare nu are aceeasi sursa”. Ce poate iesi dintr-o cultura a vidului, a distructivitatii si a permanentei (auto)deprecieri decat un produs care invoca pierderea colectiva a reperelor, descompunerea, neantul? Fenomenul nu e nou, dar s-a agravat, putandu-se manifesta acum liber. Usor de observat cu ochiul liber.

Fenomenul urii de sine a cunoscut, in Romania, escaladari nemaivazute mai ales in timpul comunismului. Experimentul Pitesti a dovedit ca, prin teroare, oamenii, chiar cei mai instruiti, pot fi transformati in reversul a ceea ce au fost. Prin  tortura fizica (bataia, arderea cu tigara, smulgerea unghiilor si alte inovatii), combinata cu distrugerea valorilor morale si religioase, a legaturilor cu cei apropiati, prin „teroare permanenta”, fenomenul reeducarii, uitat astazi, a schimbat din temelii reperele unei generatii. A indus in fiecare tanar format atunci, chiar daca n-a fost supus unui proces explicit de reconversie, o frica permanenta de cei din jur, de institutii. Generatiile mature de astazi vor din rasputeri sa uite aceste episoade din viata lor, le arunca in mod inconstient in subsolurile constiintei. Psihanalistul insista indeosebi pe efectele tratamentului asupra increderii in valorile fundamentale, inducerea umilintei ca o componenta de baza a personalitatii. Reeducarea a insemnat o „catastrofa narcisica” care s-a intins asupra intregii tari, ca o „teroare discreta”, dislocand eul individual din functiile sale. Un eu care nu se poate salva prin fuga sau impotrivire, ca mijloace de aparare, este pentru totdeauna lezat. Urmarea e fenomenul de identificare cu agresorul, refularea si regresia. Neputincios, individul astfel lovit construieste scenarii izvorand din dorinta de razbunare, ura, invidie si alte tipuri de manifestari nascute din frustratie. Iar daca adevaratii vinovati nu pot fi atinsi, individului nu-i ramane decat sa se descarce in alta directie: prin ura de sine, dispret (auto)distrugator. Comunismul a nascut resentiment generalizat. Neputandu-se descarca prin actiuni sociale sau individuale decat in rare cazuri, cei care au trait intr-un context psihosocial totalmente inchis nu pot astazi zamisli decat invidie, ura, dorinta de razbunare. Au fost si sunt urati mai ales cei care au incercat sa protesteze sau sa construiasca ceva. Au iesit din rand, ne-au umilit! Ei, acesti „dusmani ai poporului” cuminte, trebuie sa plateasca. Si astfel se rezolva dilema conflictului narcisic: ura de sine este inlocuita cu ura impotriva celor care sunt altfel. Omul resentimentar nu poate construi, din inima lui nu iese decat zeama neagra. Ce s-a intamplat cu aceste produse vedem astazi, privind in jur, de sus pana jos.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.

%d blogeri au apreciat: