Tag Archive: relatie terapeutica



La terapie in fustitaO adolescentă obeză şi nespălată stă pe un scaun în sala de aşteptare.

Părul ei negru şi des îi cade în şuviţe soioase. Hainele ei sunt vădit neasortate. Felul cum arată vorbeşte în numele ei — și exhibă sentimentele de înstrăinare şi-i înnebuneşte familia. Mirosul ei stătut persistă uneori în cabinet după ce pleacă; îmi imaginez cum îmi impregnează canapeaua şi aerul. Vrând-nevrând mă umplu de el. Sub înţepăturile disconfortului meu, simt freamătul empatiei.

O parte din mine înţelege că înfăţişarea ei este un mesaj urlat în singurul limbaj pe care îl cunoaşte, dar cel mai mult mi-aş dori să-şi facă o baie. Maioul ei strâmt îi dezgoleşte sfidător braţele bronzate, expunând o reţea complicată de tăieturi de diverse lungimi, lăţimi şi adâncimi, unele cicatrizate, altele recente. Pediatrul care o tratează crede că, uneori, se taie de sute de ori pe zi. Îmi spune că are mii de cicatrici pe corp şi că el a ajuns să se simtă neputincios.

Când intră în cabinet, mintea mi se limpezeşte şi devin atentă. N-am cum să nu remarc frumoasa nuanţă măslinie a pielii ei, aşa plină de cicatrici cum e. Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? Că uneori mă îndepărtez de ea, iar alteori simt empatie faţă de suferinţa ei? Că uneori simt speranţă, dar, alteori, mă simt complet înfrântă? Că uneori sunt capabilă s-o înţeleg, dar uneori nu pot — sau poate, mai cinstit, nu vreau s-o înţeleg? În diferite momente, am simţit toate aceste lucruri. Adevărul e că mă aflu într-o neîntreruptă stare de confuzie.

(…)

Experienţa analistei din această povestire este mai extremă decât ceea ce întâlnesc în mod obişnuit terapeuţii în cabinetele lor. Cu toate acestea, sentimentele intense şi derutante ale terapeutei sunt bine cunoscute oricui lucrează intensiv cu pacienţii fragili sau dezoganizaţi. În psihoterapia psihodinamică, modul cum înregistrăm reacţiile emoţionale faţă de noi înşine şi faţă de pacienţii noştri — transferul şi contratransferul — ne furnizează surse importante de informaţii care ne ghidează abordarea clinică.

Transferul este procesul psihic prin care pacientul transformă în mod inconştient situaţiile noi în situaţii familiare, predictibile. Contratransferul se referă la reacţiile emoţionale complementare faţă de pacient. Într-o formulare largă, contratransferul include toate reacţiile conştiente şi inconştiente ale terapeutului faţă de pacient şi ne oferă o sursă importantă de date.

Imboldul de a-şi înţelege mai bine pacienta o face pe terapeută să sondeze profunzimile reacţiei ei emoţionale, căutând indicii pentru a surprinde ceea ce iniţial pare incomprehensibil — faptul că o adolescentă s-a tăiat pe corp de mii de ori. „Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? …”

Contratransferul reprezintă o temă importantă în domeniul nostru încă de pe vremea când Freud l-a propus ca mod de a conceptualiza ceea ce el considera a fi „petele oarbe“ ale analistului. Aşa cum îl gândea Freud la vremea lui, se aştepta din partea analistului „să recunoască în sine contratransferul şi să trebuiască să îl stăpânească“. Prin contrast, noi conceptualizăm acum contratransferul într-o accepţiune mai largă. Modelele noastre curente de a înţelege asemenea contratransferuri omniprezente cuprind toată gama reacţiilor. Astăzi, acceptăm că, în general, contratransferul este mereu prezent şi valoros, atât timp cât este înţeles şi nu pus în scenă.

Fragment din La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman și Catherine L. Anderson

Reclame

Orfanii psihoterapiei


Se ştie  că o oră petrecută la psihoterapeut are de fapt doar 50 de minute.

De ce? am putea să ne întrebăm. Lămurirea pe care o dă chiar un practician al acestei activităţi terapeutice  este cât se poate de banală şi de rezonabilă:  după orice şedinţă, cel pregătit să-şi ajute pacienţii are nevoie de un mic răgaz să-şi pună în ordine notiţele, să îşi verifice mesajele telefonice, să respire de câteva ori în aşteptarea următorului client. Cu alte cuvinte, cele 10 minute misterioase care ar trebui să rotunjească ora de psihoterapie sunt mica pauză necesară, de care psihoterapeutul are nevoie pentru a fi pregătit pentru următoarea sa şedinţă.

Cam ca la şcoală, nu? Da, într-un fel psihoterapia este o şcoală mai neobişnuită, cu mize poate mai importante şi mai presante, în cadrul căreia oamenii învaţă (prin propriile lor forţe) să-şi depăşească blocajele şi dificultăţile şi chiar să fie ei înşişi. Iar aşa-zisul profesor sau mai degrabă partener în această experienţă are un rol cu totul şi cu totul special: departe de a fi cel care impune standardele, departe de a juca părintele perfect care îşi îndrumă copiii neajutoraţi, el este mai degrabă, aşa cum sugerează şi Robert Lindner,

victima sacrificată, persoana asupra căreia se exercită toate urile şi angoasele”,

care suportă cele mai adânci jigniri şi obrăznicii, conştient fiind că toate acestea sunt doar mecanisme de apărare, că fac parte din lungul şi necesarul proces al catharsisului celui aflat în cabinetul de psihoterapie.

Având un asemenea rol (pe undeva ingrat dar şi bogat în satisfacţii) nici nu e de mirare că orice psihoterapeut are nevoie de cele 10 minute între şedinţe, de care vorbeam. Sau, dacă ar fi să ne punem în pielea lui Robert Lindner, am putea conchide că cele 10 minute sunt poate prea puţine. Psihanalist american temerar, prin reuşita de a populariza un nou fel de a scrie despre psihoterapie (nu doar în publicaţii şi prin discursuri adresate specialiştilor, ci într-o manieră accesibilă şi atractivă care reconstruieşte nu doar tablouri clinice, ci surprinde întâlnirile cu pacientii în dinamica lor), Robert Lindner s-a apropiat, în prima jumătate a secolului XX, şi de cei care erau consideraţi orfanii psihoterapiei: psihopaţii din instituţiile de detenţie, cazurile pe care prea puţini specialişti erau interesaţi să le abordeze, atâta timp cât anticiparea ameliorării era aproape nulă iar tratarea lor s-ar fi dovedit mult prea dificilă.

Printre cele 5 poveşti de psihoterapie pe care Lindner le include în volumul de faţă se regăsesc şi asemenea cazuri. În fapt pentru Lindner a fost vorba și de o provocare profesională: era uşor să tratezi cazuri obişnuite, dar provocarea supremă a anilor în care psihanalistul american şi-a scris cartea era să încerci să pătrunzi în lumea sociopaţilor (…)

Citește aici întreaga recenzie  a cărții Ora de 50 de minute, semnată de Sever Gulea.



Un terapeut olandez practică lupte greco-romane cu pacientele sale într-un cabinet din Amsterdamul celui de-al doilea război mondial. Jung se întâlnește în secret cu una dintre pacientele sale, care ulterior îi va fi și secretară (celebrul caz Sabina Spielrein).

Perls, fondatorul Gestalt-terapiei, încurajează o pacientă să se vindece apelând la mai puțin obișnuitul sex în grup, iar Ferenczi se căsătorește cu o pacientă, pentru ca mai apoi să i se aprindă călcâiele și după fiica acesteia. Un psihiatru psihopat din SUA crede ca sămânța sa este sacră și ajunge să violeze pacientele clinicii.

Jung și Spielrein în biopicul ”Prendimi l’anima” (sursă: iainglen.com)

 

Mai vreți cazuri? Găsiți cu duiumul în noul volum Ora de intimitate, scris într-un stil captivant de Susan Baur, psiholog clinician în statul New England din S.U.A. Scenele fierbinți nu lipsesc, mai cu seamă datorită jurnalelor ”victimelor”, citatele pe larg în prima parte a cărții.

Iată ce scria în 1939, Etty Hillesum despre psihanalistul ei olandez Julius Spier, de care s-a îndrăgostit în timpul unor lupte ”terapeutice” corp la corp:

A doua oară când ne-am luptat corp la corp, lucrurile au fost însă mult diferite. De data aceasta, s-a arătat şi el aţâţat. Şi, la un moment dat, când pentru câteva clipe s-a întins gemând peste mine şi a făcut cea mai veche mişcare convulsivă de când lumea, în sinea mea s-a ridicat cel mai josnic gând cu putinţă, ca o miasmă dintr-o mlaştină: „Ciudat mod mai ai de-a trata pacienţii, din câte văd, şi pe lângă că-ţi faci mendrele, mai eşti şi plătit pentru asta, chiar dacă o nimica toată”.

Meritul cărții nu stă însă în bogăția de cazuri ”fierbinți” și nici în descrierile, e drept, picante. Inteligența autoarei vine din poziția ei extrem de nuanțată în privința relațiilor erotice terapeut-clientă (statistic, cazurile de relații fierbinți terapeută-client sunt extrem de rare).

Sigur că nu îmbrățișează dezmățul declanșat în anii ‘70 în California grupurilor ”terapeutice” bazate pe sex, abuz, supunere față de terapeutul-guru. Dar nici nu se arată prea încântată față de actualele reglementări, exagerat de stricte, care impun în cabinet o relația strict contractuală, rece și rezervată. Terapeuții (mai nou terapeutele, în urma procentului tot mai mare de femei-psiholog) trebuie să lucreze și cu mintea, și cu inima, dovedind o dragoste și o grijă vecină, dupa caz, cu cea părintească, fraternă sau, de ce nu, cu cea romantic-cavalerească, spune Baur:

O formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Relația doctor-pacient are multe elemente în comun cu tradiția occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalerești, în accepția moravurilor din Franța medievală [o iubire inhibată, nepusă în act]. Apoi travaliul relației doctor-pacient, dar și al iubirii are ca efect crearea unor persoane individualizate. Dragostea este forța modelatoare și formatoare care creează și apoi întreține ceea ce noi numim indivizi.

%d blogeri au apreciat asta: