O acrobație psihanalitică

Să luăm acum un caz concret: în a doua jumătate a anilor 1920, am început tratamentul analitic cu o tânără femeie seducătoare, vioaie şi cochetă, de aproape treizeci de ani.

 

Principala sa plângere era o incapacitate de a realiza ceva. De mai mulţi ani, ea îşi încheiase cu succes studiile universitare, însă nu reuşea să îşi ia licenţa. Ea plăcea bărbaţilor şi mulţi dintre ei o căutau fie pentru căsătorie, fie pentru o aventură, însă ea se simţea total incapabilă să le răspundă. Puţin câte puţin, am realizat că această incapacitate de a răspunde era legată de o frică paralizantă de incertitudine ori de câte ori era nevoită să îşi asume un risc, adică să ia o decizie. Era foarte ataşată de tatăl său, un bărbat energic, destul de obsesional şi foarte sigur; ei se înţelegeau şi se respectau reciproc; dimpotrivă, relaţia cu mama sa, o femeie destul de timidă, pe care o simţea neîncrezătoare, era în mod deschis ambivalentă.

Ne‑au trebuit aproape doi ani pentru ca aceste corelaţii să capete un sens pentru ea. În timpul acestei perioade, am interpretat că, aparent, ceea ce conta cel mai mult pentru ea era să nu‑şi piardă capul şi să se păstreze cu picioarele pe pământ. Drept răspuns, ea a menţionat că, încă din copilăria mică şi în ciuda multiplelor încercări disperate, ea nu a reuşit niciodată să facă un salt acrobatic, deşi, în anumite perioade, încercase cu disperare. Atunci am spus: „Şi acum?“ — după care ea s‑a ridicat de pe divan şi, într‑o stare de mare amuzament, a făcut un salt acrobatic perfect, fără nicio dificultate.

Aceasta s‑a dovedit a fi o adevărată descoperire. Au urmat numeroase schimbări în viaţa sa emoţională, socială şi profesională, toate în direcţia unei libertăţi şi a unei flexibilităţi mai mari. În plus, ea s‑a preocupat să obţină aprobarea pentru a se prezenta la un concurs de certificare profesională foarte dificil pe care l‑a luat, s‑a logodit şi s‑a căsătorit.

(…)

Admiţând că progresul psihic a fost un factor important al unui rezultat bun terapeutic, ne aflăm în situaţia de a căuta modalitatea de a‑i înţelege dinamica. Acest rezultat favorabil se poate datora faptului:

(a) de a obliga conştientul — sau Eul — să ridice o parte a refulării şi să accepte o nevoie instinctuală ca egosintonică şi ca sursă de plăcere;

(b) să întărească Eul, lărgindu‑i limitele, în detrimentul Se‑ului; şi

(c) să creeze pentru pacientă condiţiile unui nou început sau, dacă preferăm, unei regresii.

Fragment din DEFECTUL FUNDAMENTAL de Michael Balint 

 

Acting out isteric: când pacienta își provoacă psihanalistul

La începutul analizei, pacienta s‑a purtat cumsecade timp de câteva şedinţe. Apoi, brusc, a izbucnit în atacuri verbale acide şi provocatoare, pentru care şi‑a cerut scuze.

Stewart a înţeles aceste izbucniri drept testări precaute ale aptitudinilor sale. Apoi ea a devenit mai infantilă şi a înregistrat treceri la act corporale în timpul şedinţelor, încercând să‑l apuce de penis. O lungă perioadă de timp a fost preocupată de organele genitale ale psihanalistului şi când încerca să i le apuce, era cuprinsă în braţe de către acesta.

Fragment din:

Stewart nu scrie acest articol pentru a discuta per se despre isterie, ci se centrează pe problemele de gestionare a acestor cazuri. El notează că există anumiţi pacienţi — şi această tânără este una dintre ei — pentru care intervenţia verbală nu s‑a dovedit suficientă şi pentru care a fost nevoie de o formă fizică de susţinere. El menţionează, dar nu detaliază contratransferul, însă nu este greu de imaginat, după descrierea făcută pacientei, prin ce tumult a trebuit să treacă în timpul analizei ei. Putem considera că intervenţia lui fizică a fost o acţiune simbolică importantă, pentru că a pus corpul celuilalt la dispoziţia pacientei, în scopul legării stărilor psihice sexuale.

În cursul regresiei din timpul tratamentului, pacienta a dezvoltat idei halucinatorii despre sexualitatea ei, pe care le putem înţelege drept un efect inevitabil al sexualităţii asupra unei minţi disperate s‑o evite. Prin urmare, analistul trebuie să lege sexualitatea — ceea ce Stewart face prin îmbrăţişarea pacientei sale — astfel încât să‑şi poată găsi o altă cale de exprimare, ceea ce se şi întâmplă în acest caz, pacienta îndreptându‑se spre desen şi pictură ca mijloace de autoexprimare. (…)

Această pacientă şi‑a revenit în urma analizei, s‑a căsătorit şi şi‑a găsit o profesie, iar raportul de caz se încheie cu exprimarea dorinţei ei de a avea copii. Stewart abordează controversa din jurul unora dintre tehnicile sale — mai ales strângerea în braţe — dar nu discută ceea ce este evident, probabil, pentru orice cititor, şi anume faptul că pentru a avea succes cu acest tip de pacienţi, est nnb e nevoie de un mare discernământ clinic. Pentru fiecare dintre aceşti pacienţi a căror analiză se încheie cu un succes, există, din păcate, prea mulţi care nu beneficiază de acelaşi rezultat, probabil din cauza lipsei de experienţă a analistului în această zonă. Dar şi nevoia inconştientă a istericului malign de a sabota travaliul insightului, al „intuiţiei profunde“, poate contribui, din nefericire, la aceste eşecuri.