Tag Archive: Putin



Eduard Limonov, fost haiduc ucrainean, idol al undergroundului sovietic, cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan, scriitor la modă parizian, soldat pierdut prin Balcani şi fondatorul şi liderul Partidului Naţional Bolşevic, este personajul principal al romanului scriitorului francez Emmanuel Carrère.

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, volumul „Limonov„, apărut recent la editura Trei, reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi.

  

afis_Limonov

  

Emmanuel Carrère vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cum a ajuns să scrie o carte despre Limonov, despre asemănările şi deosebirile dintre Eduard Limonov şi Vladimir Putin, dar şi despre percepţia publicului asupra acestui personaj.

 

Câteva fragmente din interviu:

 

Reporter: De ce aţi ales să scrieţi despre Limonov? Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa sa?

Emmanuel Carrère: A trebuit să scriu o poveste despre el pentru o revistă, pentru că eram interesat de subiect. Nu am luat în considerare să scriu o carte, dar era un subiect bun pentru o poveste, datorită a ceea ce era, personalitatea şi istoria sa erau un bun simbol al haosului în Rusia. L-am întrebat cum a fost să fie închis, fusese în închisoare pentru aproape trei ani. Mi-a spus că a fost în regulă, apoi a spus că îşi aminteşte că în una dintre închisori erau grupuri sanitare care erau exact la fel ca la un hotel foarte elegant din New York. Şi, deodată, s-a gândit că niciunul dintre deţinuţii din închisoare nu avea nicio idee despre acel hotel din New York şi niciunul dintre oaspeţii hotelului din New York nu avea idee despre cum era viaţa prizonierilor dintr-o închisoare dură. El a spus „câţi oameni din lume au o asemenea experienţă de viaţă variată?” şi era foarte mândru de asta. Eu i-am înţeles mândria aceasta. M-am gândit că este interesant să spun istoria unui bărbat care a făcut atâtea lucruri diferite. Viaţa lui a trecut prin diferite universuri. Mi-a dat ideea că, dacă spun povestea lui Limonov, în primul rând, voi arăta lucruri interesante despre postcomunismul din estul Europei, în special în Rusia. De asemenea, a fost un fel de roman picaresc, cu genul acela de personaj care trece la diferite medii, diferite tipuri de societate.

Emmanuel-carrere

Emmanuel Carrère

  

Reporter: V-aţi gândit să faceţi un film despre viaţa lui Limonov?

Emmanuel Carrère: Este un proiect de film în Italia. Este vorba despre un regizor italian.

Reporter: Cum aţi descrie viaţa lui Limonov în doar trei cuvinte?

Emmanuel Carrère: Nu pot să vă spun, dar pot să vă dau două titluri la care m-am gândit. Unul este „o viaţă periculoasă” şi cel de-al doilea titlu – dar nu îmi place să folosesc titluri care deja există – este titlul lui Lermontov (scriitorul romantic rus Mihail Lermontov, n.r.) – „un erou al timpului nostru”.


Mă gândesc mult la Putin, încheind cartea de faţă.

S-a născut într-o familie cu în care tatăl era subofiţer, mama, femeie de serviciu ; locuiau înghesuiţi claie peste grămadă într-o cameră de comunalka. Băieţel slăbuţ şi sălbatic, crescuse în cultul patriei, al marelui război pentru apărarea acesteia, al KGB-ului şi al spaimei pe care ruşii o inspiră lipsiţilor ăia de coaie din Occident. În adolescenţă, după propria sa mărturisire, fusese un mic pungaş. Lucrul care îl împiedicase să ajungă un tâlhar fusese judoul, căruia i se dedicase cu o asemenea pasiune, încât colegii lui îşi mai amintesc şi acum urletele feroce care veneau dinspre gimnaziu, unde se antrena de unul singur, duminica.

Limonov-2În organele de securitate intrase din romantism, întrucât oamenii de elită între care era mândru că fusese primit, erau dintre cei care îşi apărau ţara. Nu a avut deloc încredere în perestroika, i-a urât pe masochiştii ăia, sau agenţi CIA, ce-or fi fost ei, care făcuseră atâta caz de Gulag şi de crimele lui Stalin, şi nu doar că trăise sfârşitul imperiului ca pe una dintre cele mai mari catastrofe ale secolului al XX-lea, dar o spune pe şleau până în ziua de azi.

Fragment din:

În haosul începutului anilor ’90 se numărase printre perdanţi, printre păcăliţi, obligat să facă pe şoferul de taxi. Ajuns la putere, îi place să se lase fotografiat cu bustul gol, cu muşchii încordaţi, în pantaloni militari, cu pumnalul de membru al unităţilor de comando la brâu. Este rece şi abil, ştie că, pentru semenul lui, omul este un lup, nu crede decât în dreptatea celui mai tare, în relativismul absolut al valorilor, preferând să sperie decât să fie speriat.

Îi dispreţuieşte pe plângăcioşii care consideră sfântă viaţa omenească. Echipajul submarinului Kursk  poate să se chinuiască opt zile asfixiindu-se în fundul Mării Barents, forţele speciale ruse pot gaza o sută cincizeci de ostatici în Teatrul Dubrovka, trei sute cincizeci de copii pot fi masacraţi într-o şcoală din Beslan, Vladimir Vladimirovici anunţă poporul ce-i mai face căţeaua care tocmai a fătat. Puii se simt bine, sug bine, trebuie să vezi partea bună a lucrurilor.

Spre deosebire însă de Eduard Limonov, Putin a reuşit. E şef. Poate să dea ordin ca manualele şcolare să nu mai spună lucruri rele despre Stalin, poate chema la ordine ONG-urile şi minunatele spirite ale opoziţiei liberale. Se înclină protocolar la mormântul lui Saharov, dar ţine pe biroul personal, la vedere pentru toată lumea, bustul lui Dzerjinski.

Când Europa îl provoacă prin recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo, zice: „Cum vreţi, dar atunci Osetia de Sud şi Abhazia vor fi independente, în Georgia o să trimitem ceva tancuri şi, dacă tot nu o să vorbiţi cuviincios, vă tăiem şi robinetul de gaze“.

    


Biografia neautorizată a realesului preşedinte al Rusiei „Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”  (Ed. Pandora M) este scrisă de Masha Gessen, o jurnalistă americană de origine rusă, care şi-a riscat viaţa dând publicităţii o serie de adevăruri pe care care liderul de la Kremlin le-ar dori îngropate. România liberă s-a oprit asupra ”portretului dicatorului la tinerețe” (desigur, din biografie nu lipsesc nici petele negre din biografia recentă a politicianului, de la luptele sale cu jurnaliștii și inamici politici, la intervențiile discutabile din Cecenia):

Singurul lucru care l-a convins pe micul Putin să se pună cu burta pe carte a fost visul lui de a deveni agent KGB, un ideal destul de ciudat pentru un copil. (…) El îşi dorea fierbinte să slujească KGB-ul, dar nu oriunde, ci în Germania, în curtea vechiului inamic. Aşa se face că, deşi cam loază la şcoală, în general, el a depus eforturi considerabile să înveţe de mic limba germană pentru a deveni un spion eficient. Pe când era la liceu, el a făcut o vizită la sediul KGB din Leningrad, unde a vorbit cu primul om pe care l-a întâlnit acolo. Emoţionat, puştiul a dorit să se înroleze voluntar în rândurile slujbaşilor marii instituţii, dar i s-a răspuns că lucrurile nu merg aşa.

„Nu primim voluntari. Te duci, înveţi, intri la universitate şi te vom căuta noi.”

„La ce facultate?”, a întrebat kaghebistul aspirant.

I s-a răspuns că Facultatea de Drept ar fi foarte bună. Asta l-a ambiţionat teribil şi, de unde până atunci nu-i prea păsa de şcoală, a început să depună eforturi enorme, tocind zi şi noapte pentru a intra la prestigioasa Universitate din Leningrad, unde concurenţa era cam de 40 pe loc. Până şi părinţii şi dirigintele lui au fost şocaţi.

„Cum ai să intri tu la Universitate?”, l-a întrebat dirigintele.

„Mă descurc eu”, l-a asigurat elevul.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Studentul Putin a aşteptat zadarnic vreme de patru ani vizita de recrutare şi, tocmai când îşi pierduse orice speranţă, aceasta a venit. Iată cum povesteşte Putin însuşi momentul recrutării, într‑o biografie autorizată, citată de Masha Gessen:

„Ţineam minte că KGB-ul nu înrolează voluntari, aşa că nu am făcut nici o mişcare. Au trecut patru ani. Tăcere. Am hotărât că nu mai era nimic de făcut şi am început să caut alte ocupaţii posibile. Însă, când eram în anul patru, m-a contactat un tip, care a zis că vrea să ne vedem. N-a spus cine era, dar am intuit imediat pentru că zis: «O să vorbim despre viitorul tău serviciu, dar n-o să intru acum în detalii». Şi atunci m-am prins. Dacă nu vrea să spună unde lucrează, înseamnă că lucrează ACOLO”.

După patru-cinci întrevederi, ofiţerul care l-a recrutat scria într-o notă informativă că aspirantul

„nu este foarte sociabil, dar e energic, flexibil şi curajos. Se pricepe să intre rapid în relaţie cu oamenii, calitate indispensabilă unui agent KGB, mai ales dacă are de gând să lucreze în spionaj”.

Aşa se face că, imediat după absolvirea facultăţii, Putin şi-a văzut visul cu ochii, intrând în rândurile KGB-ului. Numai că „jobul” nu era nici pe departe atât de palpitant pe cât şi-ar fi dorit. Nu făcea decât munci birocratice, de mărunt funcţionar, decupând articole din ziarele străine, „duşmănoase”, pe care şefii le depozitau în arhive ce gemeau de hârtii mai mult sau mai puţin inutile.

  

Citește întreaga cronică în România liberă.

   

%d blogeri au apreciat: