Tag Archive: psihologie practica


Invata sa spui NU!


Ti-e teama sa spui NU? Te gandesti ca ai putea fi respins? Cum ii refuzi pe cei din jur politicos? Cum poti spune NU fara sa ii ranesti pe cei dragi?

 

Editura TREI  si 121.ro te invita la Clubul pentru suflet. Descopera in fiecare luna o noua carte pe teme de dezvoltare personala, psihologie si autocunoastere. Ne intalnim, citim, discutam si incercam impreuna sa parcurgem drumul spre sufletul nostru.

Editura TREI  si 121.ro  iti propun o intalnire interactiva pe marginea cartii Cum sa spui nu acasa, la serviciu, prietenilor, in viata de zi cu zi – de Marie Haddou din colectia Psihologia practica. Afla cum ii poti refuza pe cei din jur fara teama si fara a-ti deteriora relatiile!

GAZDELE INTALNIRII:

Daniela Fugaru Kammrath, redactor sef 121.ro
si
Mirela Horumba, psiholog, consilier, psihoterapeut

Te asteptam astazi, 17 octombrie, ora 18:30 la libraria Carturesti de Muzeul Taranului Roman (Soseaua Kiseleff 3, Sector 1, Bucuresti).

Reclame

Un titlu incitant în cadrul colecției de psihologie practică a editurii Trei, cu atît mai mult cu cît ne dovedim doar 1% din timp deștepți și 99% proști, cum l-am auzit spunînd pe Dl. Prof. Valeriu Gherghel, pe vremea cînd îmi era profesor la Facultatea de Filosofie din Iași. Cu atît mai mult cu cît sîntem persoane inteligente, de ce ne sînt rezervate ”gafe” prin care am putea fi cu ușurință etuchetați ca ”proști”?, completează psihologul american, Madeleine L. Van Hecke.

Cartea are două mize. Pentru început, se adresează individului: prin lucrul cu sine și puțină atenție, acesta ar putea contracara acele ”unghiuri moarte”, din cauza cărora se comportă prostește, neasumînd o perspectivă corectă asupra lucrurilor. Pînă la urmă, problema nu ține de coeficientul de inteligență, ci de perspectivă sau modul în care ne raportăm la realitatea imediată. Cu alte cuvinte, spune-mi din ce unghi privești, ca să-ți spun cine (cît de deștept) ești.

Cele zece unghiuri moarte identificate de autor sînt:

1. Dacă nu stai să gîndești, pierzi: ia-ți un răgaz de gîndire, distanțează-te de activitățile zilnice care te absorb și gîndește-te la ele; în felul acesta vei lua decizii mai deștepte.

2. Sîntem convinși că știm un lucru, rămînînd orbi la propria ignoranță. Dacă ne-am îndoi, am reuși să învățăm lucruri noi.

3. Uneori nu observăm ceea ce ne e prea familiar sau la îndemînă, ceea ce duce la gafe puerile (”ce culoare are mașina mea?”).

4. Sîntem incapabili să fim atenți la și să ne observăm/ privim obiectiv, corect propriul comportament (”bîrna din propriul ochi”).

5. Sîntem robii propriului punct de vedere, incapabili să vedem contraargumentele celorlalți, să gîndim dintr-un punct de vedere opus.

6. Avem o ”gîndire încorsetată”, care are mereu tendința de a categorisi, eticheta, plasînd totul sub tipare deja existente. Ce-ar fi să începem să gîndim liber, creativ, să vedem lucrurile și altfel decît ne-am obișnuit?

7. Multora necesitatea logică le scapă și simt nevoia să confrunte raționamentele cu faptele. Gîndirea practică folositoare vieții de zi cu zi nu e suficientă, trebuie să ținem cont și de logică.

8. Concepțiile și credințele noastre creează ”unghiul mort” al probelor neconcludente. Nu reușim să gîndim corect, să reunim piesele dintr-un ”puzzle”, deoarece le respingem pe cele care nu sînt conform paradigmei dominante (o concepție de viață și un set de valori deja adoptate, o imagine generală a lumii acceptată).

9. Nu observăm cauzele reale, ascunse ale unui fapt.

10. ”Nu vedem pădurea din cauza copacilor”: atenți la detalii, ignorăm sau desconsiderăm imaginea de ansamblu și nu ajungem să identificăm conexiunile dintre evenimente.

Citeste intregul articol scris de Dana Țabrea pe Boomlit


Psihiatrul parizian Christophe André (foto) te învaţă în interviul de mai jos cum să scapi de roşeaţa din obraji, de privirea plecată şi de frica de-a vorbi în public. Soluţiile pe îndelete le găsești în cartea sa ”Cum să ne eliberăm de frica de ceilalţi”, scrisă în colaborare cu psihiatrul Patrick Légeron. Volumul apare în această miercuri împreună cu ”Gazeta Sporturilor”.

De ce mă înroşesc brusc atunci cînd cineva ma priveşte cu insistenţă? Şi de ce cu cît mă gîndesc mai mult la asta, cu atît mai intensă devine roşeaţa?

Nu e ceva anormal să te înroşeşti atunci cînd te simţi emoţionat sau jenat, dar uneori această înroşire devine excesivă şi incontrolabilă. Este ceea ce în psihologie se cheamă ”eritrofobie”: teama obsedantă de a nu roşi în public. Uneori, această problemă devine extrem de agasantă: persoanele se gîndesc tot timpul la ea şi fug de situaţiile în care riscă să ajungă în centrul atenţiei. Practic, cea mai bună soluţie este să încerci să nu te mai gîndeşti la asta, dar acest
lucru nu e tocmai simplu! De vreme ce te temi că alţii vor observa roşeaţa de pe chipul tău, gîndul îţi stă numai la asta, în loc să fii atent la discuţie sau la situaţia respectivă. De fapt, părăseşti lumea reală, pentru lumea virtuala a temerilor. Sfatul meu este să respiri adînc, să te concentrezi asupra dialogului său, dacă se lasă tăcerea, pe detaliile situaţiei în care te afli. De asemenea, este important să accepţi faptul că te vei înroşi şi că oamenii te pot vedea aşa. Pînă la urmă, să fii emotiv nu este o crimă. Iar dacă nu-ţi dai voie să înroşeşti, roşeaţa va fi şi mai intensă. Dacă aceste lucruri ţi se par greu de făcut, consultă un specialist în psihoterapie comportamentală.

Nici la serviciu, nici la restaurant, nu obişnuiesc să bat cu pumnul în masă pentru drepturile mele. Chiar dacă prietenii spun că sînt ”timid”, eu zic că sînt mai degrabă ”politicos”. Ce spuneţi despre asta?

Aici este vorba despre o problemă în afirmarea de sine. E drept, aceasta conduce la multă, multă politeţe şi amabilitate. Dar înseamnă şi renunţarea la multe dintre drepturile tale. Ideal ar fi să rămîi la fel de drăguţ şi de politicos ca pînă acum, însă treptat ar trebui să înveţi şi să spui ”Nu” sau ”Stop”, cu calm şi fără agresivitate.

Nu-mi place să iau liftul cînd urcă şi alţi oameni. Iar dacă totuşi o fac, plec tot timpul privirea. Să însemne că sufăr de ”fobie socială”?

Multe persoane se simt uşor jenate în ascensor. Dacă vei privi puţin către ceilalţi cu care te afli în cabina liftului, vei vedea că majoritatea oamenilor nu se privesc în ochi în acele clipe. Cît priveşte problema pe care o invoci, s-ar putea vorbi despre ”fobie socială” în cazul în care această evitare a privirilor celorlalţi are loc în mai multe contexte: în transportul în comun, la magazin, pe stradă, la serviciu, la restaurant şi, mai ales, atunci cînd nu îţi poţi privi în ochi interlocutorul într-o situaţie care te obligă la aşa ceva (de exemplu, o şedinţă importantă). Dacă ţi se pare că e util, cere opinia unui psihiatru.

Ce recomandaţi persoanelor care n-au curajul să-i privească în ochi pe ceilalţi?

Aici este nevoie de exerciţii progresive şi regulate. Trebuie sa reînveţi să-i priveşti în ochi pe trecătorii de pe stradă. Cînd te afli în transportul public (autobuz, tren, metrou etc), încearcă să treci printre oameni, ca şi cum ai căuta pe cineva, şi forţează-te săpriveşti în ochi, chiar dacă fugar, toţi pasagerii pe care-i întîlneşti. Ideea nu e de a-i pironi cu privirea pe alţii, ci de a reîncepe să te uiţi în ochii lor. Apoi, cînd eşti împreună cu persoane apropiate, încearcă să-ţi
cobori privirea din ce în ce mai rar.

CV

Christophe André este psihiatru şi practică psihoterapia comportamental-cognitivă la Spitalul Universitar Sainte-Anne din Paris. A jucat 15 ani rugby şi glumeşte spunînd că atracţia sa pentru ”psihologia abisală” vine cu siguranţă din faptul că tatăl său a fost marinar. Cele mai recente traduceri româneşti sînt ”Stările sufleteşti” şI ”Imperfecţi, liberi şi fericiţi” (ambele, la Editura Trei).

     

Copilul meu se inhibă cînd este scos în faţa clasei şi uită toată lecţia. Cum pot să-l ajut?

Mulţi copii, circa 30%, se confruntă cu această problemă, dar asta nu-i împiedică să fie totuşi buni la învăţătură. Trebuie mai întîi să verifici dacă în ciuda acestei temeri de-a răspunde profesorului, copilul are totuşi prieteni, adică este o fiinţă sociabilă. Ce-ar putea fi de ajutor? De pildă, să-l obişnuieşti sa-şi spună lecţiile în picioare, un pic îndepărtat de tine, ca şi cum ar fi la oră. Familia, părinţii şi fraţii, pot fi de ajutor, jucînd rolul publicului. Oricum, cu vremea, această mică problemă va trece aproape de la sine.

Cînd ma întîlnesc cu prietenii, de obicei sînt cam taciturn. Mă gîndesc că, oricum, n-am nimic deştept de zis. Pe cînd ceilalţi vin cu tot felul de lucruri interesante. De unde le vine inspiraţia?

E simplu: ei nu îşi pun atîtea întrebări ca tine. Ei nu se întreabă dinainte: ”Oare chestia pe care o voi spune este suficient de amuzantă, originală şi inteligentă?”. Desigur, ai tot dreptul sa fi mai puţin vorbăreţ decît ceilalţi. Totuşi, la un moment dat, dacă nu vorbeşti mai deloc, începi să te simţi jenat. De aceea, încearcă, încă de la începutul întîlnirii, să vorbeşti ceva mai mult. De exemplu, poţi să adresezi altora întrebări, cerînd lămuriri suplimentare în legătură cu ceea ce povestesc şi aratîndu-te interesat sau amuzat de subiectul discuţiei. Odată ”aruncat în apă”, e mult mai uşor să înveţi să înoţi…

Sursă: DrHappy.ro.


– Este cititul în sine o terapie?
Cititul cărţilor de psihologie practică poate fi o terapie în sensul că oferă cunoştinţele indispensabile pentru schimbarea psihică. Dacă înţeleg de unde vine o problemă, de exemplu eşecul repetat în relaţiile de cuplu, am mai multe şanse să ies din repetiţie.

Aveţi o carte preferată dintre cele zece care vor apărea cu Gazeta Sporturilor? De ce aceasta este preferata dumneavoastră?
Dintre cele 10 cărţi din colecţia pe care o coordonez, publicate de Gazeta Sporturilor, preferata mea este „Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile”. O consider cea mai clară, cea mai bună descriere a personalităţilor „accentuate” pe care le întîlnim foarte des în viaţa cotidiană. Citind‑o, ţi se oferă mijloacele să recunoşti un nevrotic, (isteric sau obsesional), un paranoic, un pervers sau un psihopat. Mai mult, eşti sfătuit competent de cei doi autori francezi, ambii psihoterapeuţi cu experienţă, cum să abordezi eficient personalităţile dificile, pentru ca relaţia cu ele să funcţioneze.

De ce femeile par mai atrase de acest gen de literatură decît bărbaţii?
Femeile sînt mai puternice psihic şi au de aceea capacitatea de a recunoaşte că au o problemă, pe care doresc să o rezolve. Bărbaţii sînt mult mai orgolioşi (citeşte „slabi”) şi au, deci, mai puţin curaj să se uite în oglinda cărţilor de psihologie.

Fragment dintr-un interviu acordat de Vasile Dem. Zamfirescu cotidianului „Gazeta sporturilor”. Citeste interviul integral aici

Incepand de miercuri, 13 aprilie, Gazeta Sporturilor şi Editura 3 vor aşeza pe tarabe Top 10 cărţi esenţiale care te ajută să evoluezi. Cărţi din domeniul psihologiei, volume scrise de specialişti de clasă mondială, bestseller-uri care să sprijine dezvoltarea personală, motivarea, înţelegerea mai bună a întîmplărilor din viaţa noastră.


Editura TREI si 121.ro te invita la o intalnire interactiva pe marginea cartii Cum sa ne exprimam emotiile si sentimentele – de Christophe Andre

Gazdele intalnirii:
Daniela Fugaru Kammrath, redactor sef 121.ro
Mirela Horumba, psiholog, consilier, psihoterapeut

Te asteptam marti, 8 martie, ora 18:30 la libraria Carturesti de la Muzeul Taranului Roman (Soseaua Kiseleff 3, Sector 1, Bucuresti).

La ce bun emotiile? La ce bun sentimentele? De cate ori nu ati avut impresia ca furia, frica, invidia, tristetea v-au impiedicat sa stabiliti contacte normale cu cei din jur, sa obtineti un post mai bun sau un salariu mai mare, sa treceti mai usor peste inerentele suparari si necazuri? si de cate ori oare fericirea, iubirea nu v-au fost depline? Iar bucuriile marunte, dar necesare, ale vietii nu au trecut de prea multe ori pe langa dvs. fara sa le puteti aprecia? Intr-o lume a informaticii si a informatiei, a muncii normate si a stresului, intr-un secol in care eficienta a devenit o inevitabila – si cu atat mai nemiloasa – lege nescrisa, emotiile si sentimentele, atat de omenesti, mult prea omenesti, dar nerentabile, au devenit, pentru multi, adevarate obstacole, daca nu chiar inamici, in calea succesului. Iar pentru ceilalti, cei care inca le mai apreciaza si inteleg, la ei si la ceilalti, un motiv de jena sau ascunderi.Pentru toti acestia, pentru noi toti, Cum sa ne exprimam emotiile si sentimentele – o carte cu intrebari, raspunsuri si sfaturi pentru umanul din noi, pentru reintoarcerea la viata traita pe deplin.


Terapia autoafirmării negative


Cine o să ajungă în rai?

Potrivit unui sondaj realizat în SUA in 1997, cele mai multe răspunsuri favorabile la întrebarea din titlu i-au menționat pe

  • Bill Clinton (52%),
  • Lady Diana (60%) și
  • Michael Jordan (65%).
  • Recordul i-a aparținut Maicii Tereza, cu 79%.

Nu era însă maximul posibil, căci la întrebarea „Și ce șanse aveți dvs. să ajungeți în rai?”, raspunsurile pozitive au atins 87%.

 

Autoironie sau supraevaluare? Dacă e să dam crezare specialiștilor, majoritatea semenilor noștri au tendința inconștientă de a se vedea superiori celorlalți și de a considera că „totul e perfect în cea mai bună dintre lumile posibile”. Bun, și atunci cum de a crescut atât de surprinzător, la nivel mondial, consumul de Prozac, cum de sporește sensibil rata sinuciderilor și a depresiilor?

Un posibil răspuns ar fi că aceasta supraevaluare de sine se manifestă mai degrabă în fața sarcinilor ușoare decât a celor dificile. Confruntați cu situații delicate, avem tendința de a ne considera sub medie. Pe de altă parte, această supraevaluare se poate transforma, în anumite împrejurări, în amărăciune, rea-credință și ostilitate.

Rănile stimei de sine ne pot afecta deosebit de puternic, într-atât încât nu putem să nu observăm că această părere bună despre sine, această satisfacție afișată în condiții de calm și departe de orice dificultate, nu e decât o aparența fragilă, care se fisurează de îndată ce trecem de la familiar la necunoscut.

„De îndată ce viața devine grea, insuficiențele stimei noastre de sine se dezvăluie nemilos”, spune Cristophe André în volumul „Imperfecți, liberi și fericiți, Practici ale stimei de sine”

Iar în lipsa acestei stime, care este instrumentul esențial al libertății și al autonomiei psihologice, întreaga noastră personalitate va rămâne sub influențe exterioare, făcându-ne să devenim jucăria presiunilor sociale. Soluția, în acest duel al supraevaluării/subevaluării, ar fi, potrivit autorului, sa încercăm să ne gândim pe noi înșine într-un mod diferit, pentru că problema nu vine de la slăbiciuni, ci de la incapacitatea de a le asuma, pentru că ne temem ca ele să nu provoace o respingere iremediabilă din partea altora.

Autorul recomandă așadar „terapia afirmării de sine negative” (și acesta este punctul nodal al cărții), care constă în disponibilitatea de a ne dezvălui slăbiciunile și limitele, în curajul de a fi slab și de a conștientiza acest lucru, fără să-l dramatizăm.

     

Recenzia la volumul lui Cristophe André „Imperfecti, liberi si fericiti, Practici ale stimei de sine” (Editura Trei, Bucuresti, 2010) a apărut inițial, sub semnătura lui Daniel Nicolescu în revista Business Magazin.

     

Citește și:

SUNTEŢI IMPERFECT, ZÂMBIŢI VĂ ROG!

Self-help cu Cioran

   


Psihopații nu sunt puţini şi nici rari. Dimpotrivă, reprezintă o proporţie semnificativă din populaţia noastră. Oamenii fără conştiinţă resimt emoţiile foarte diferit de tine şi de mine, şi nu simt deloc iubirea sau orice alt ataşament pozitiv faţă de semenii lor.

În prezent, psihopatia este „incurabilă”; mai mult chiar, psihopații aproape că nu vor niciodată să fie „trataţi”. De altfel, este probabil ca, în baza configuraţiei neurobiologice a psihopatiei, anumite culturi, în special cea occidentală, să încurajeze activ comportamentele antisociale, inclusiv violenţa, crima şi aţâţarea la război. Sunt fapte dificil de acceptat pentru mulţi oameni. Sunt jignitoare, neegalitariste şi înspăimântătoare.

Însă înţelegerea şi acceptarea lor ca fiind un aspect real al lumii noastre reprezintă regula numărul unu dintre cele „Treisprezece Reguli de a Face Faţă Psihopaţilor în Viaţa de Zi cu Zi” pe care le spun pacienţilor şi altor persoane interesate să se protejeze pe sine şi pe oamenii iubiţi. Iată cele 13 reguli:

  1. Prima regulă implică pastila amară a acceptării faptului că unii oamenii nu au, la propriu, conştiinţă morală.
  2. Într‑o dispută dintre instinctele tale şi implicaţiile unui rol jucat de o persoană — educator, medic, conducător, iubitor de animale, umanist, părinte — urmează‑ţi instinctele. Impresiile tale nefiltrate, deşi alarmante şi aparent stranii, te pot ajuta foarte mult dacă le dai voie.
  3. Când ai în vedere o relaţie nouă, de orice tip ar fi ea, aplică Regula de Trei privind revendicările şi promisiunile făcute de persoana respectivă şi responsabilităţile pe care le are aceasta. O minciună, o promisiune nerespectată sau o responsabilitate ignorată pot fi neînţelegeri. E posibil ca două să fie o greşeală gravă. Însă trei minciuni îţi spun că ai de‑a face cu un mincinos, iar înşelăciunea este osia comportamentului lipsit de conştiinţă.
  4. Pune la îndoială autoritatea. Încă o dată — ai încredere în propriile tale instincte şi angoase, mai ales cele despre oameni care pretind că dominarea celorlalţi, războaiele violente sau altă încălcare a conştiinţei este marea soluţie la o problemă sau alta.
  5. Măgulirea suspectă. Complimentele sunt încântătoare, în special când sunt sincere. Dimpotrivă, măgulirea este extremă şi aproape întotdeauna implică o intenţie de manipulare. Manipularea prin intermediul măgulirii este, uneori, inofensivă şi alteori sinistră. Priveşte dincolo de eul tău gâdilat şi nu uita să suspectezi măgulirile.
  6. Nu te alătura jocului. Intriga este principalul instrument al psihopatului. Rezistă tentaţiei de a te lua la întrecere cu un psihopat seducător, de a te arăta mai inteligent decât el, de a‑l analiza sau chiar de al tachina.
  7. Nu fi niciodată de acord, din milă sau din alt motiv, să ajuţi un psihopat în a‑şi ascunde adevăratul caracter. „Te rog, nu spune celorlalţi”, rostit adesea cu lacrimi în ochi şi cu scrâşnit din dinţi este rugămintea emblematică a hoţilor, a celor care abuzează copii — şi a psihopaților. […]

 (Fragment din volumul ”Psihopatul de alături”, Editura Trei, 2010)

Citește celelalte șase reguli pentru a face față psihopatului de lângă tine în volumul Psihopatul de alături. Cum să-l recunoşti şi să te aperi de el.


De multe ori se întâmplă să vrem să ajutăm o persoană care trece printr-o perioadă grea, dar să nu ştim ce să spunem sau cum să îi fim alături.

Nance Guilmartin, jurnalistă și consultant organizațional, oferă în cartea Cuvinte care vindecă. Ce poți spune când nu știi ce să spui un ghid pentru a reuşi să-i ajutăm pe cei aflaţi în dificultate sau pentru a primi sprijin atunci când viaţa, inevitabil, ne aduce şi momente de suferinţă, nesiguranţă sau pierderi.

Deşi ne este greu să fim martorii durerii sau disconfortului celor din jur, uneori alegem să nu spunem nimic pentru a evita să greşim, spunând ceva nepotrivit. Această carte ne ajută să învăţăm cum să le fim alături, cum să iniţiem o punte a comunicării şi cum să arătăm că ne pasă.

***

 ”Ieși de pe lungimea de undă a raţiunii, intră pe lungimea de undă a inimii” (fragment din cartea Cuvinte care vindecă. Ce poți spune când nu știi ce să spui)

Exact la fel cum un cal poate să adulmece frica, oamenii pot să simtă energia din jurul lor. Au existat probabil momente în viaţă când și voi aţi spus: „Presimt că e un om nemaipomenit; parcă radiază bunătate“. Nici măcar nu știi de ce ai această senzaţie; e pur și simplu un lucru pe care-l simţi. La fel și în cadrul unei conversaţii: energia pe care o aduci cu tine într-o discuţie tămăduitoare poate fi instinctiv sesizată de persoana pe care încerci s-o susţii sau s-o mângâi.

Este important să ţinem minte că putem să influenţăm capacitatea altor oameni de a se vindeca prin energia care radiază din noi atunci când le suntem alături. Energia ta se poate vedea deturnată (făcându-te astfel să-i scoţi din lungimea ta de undă pe ceilalţi), dacă ești preocupat de sentimentul că nu știi cum să le fii de ajutor. Ori poate că știi cum poţi fi de ajutor, dar nu știi cum să te oferi sau cum să-ţi faci acceptată contribuţia. Toată această frământare interioară poate să încurce tocmai prezenţa binefăcătoare pe care ai vrea s-o întruchipezi.

Atunci când cineva îţi vorbește despre o situaţie dureroasă sau tulburătoare, nu ţi se întâmplă adesea să constaţi că mintea ta începe să comenteze în surdină? Ne spunem în sinea noastră:

„Nu-mi vine să cred că…“, „Nu înţeleg cum de-a putut să…“, „Nicio clipă nu m-aș fi gândit că…“, „Doamne, ce groaznic!“, „N-am nici cea mai vagă idee cum să-l ajut“ sau „Eu n-aș îndrăzni în veci să-i cer una ca asta!“.

Acestea sunt dialogurile noastre interioare, care e firesc să fie colorate efectiv de felul în care judecăm noi lucrurile: ce-ar trebui făcut, acordul sau dezacordul nostru cu ceea ce spune interlocutorul, teama noastră faţă de ceea ce i se întâmplă celuilalt sau teama că nu vom ști ce să facem sau ce să spunem mai departe. E foarte greu să-ţi oprești dialogurile interioare de la a interfera cu capacitatea și dorinţa ta de a asculta.

Un mod prin care poţi să-ţi modulezi energia, așa încât să devină o invitaţie pentru ceilalţi să se acordeze la o frecvenţă mai benefică, este de a-ţi conștientiza propriile sentimente neexprimate — mânie, amărăciune, teamă, blamare sau derută. Ar fi bine și să ţii seama de faptul că, dacă tu ești cel aflat la ananghie, persoanele pe al căror ajutor contezi s-ar putea să se teamă și ele că te vor dezamăgi, ori poate vor ezita să te ajute pentru că nu știu dacă sunt capabile să reacţioneze adecvat la stările tale afective. Poate ar fi bine să te oprești puţin și să recunoști — faţă de tine însuţi și faţă de ceilalţi — ce anume simţi. Când îţi iei un răgaz de câteva clipe ca să faci acest lucru, celorlalţi le va veni și lor mai ușor să vorbească despre propriile lor sentimente sau incertitudini.

Bun, deci cum faci ca să-ţi dai seama că mai există o conversaţie pe care o porţi, una cu tine însuţi, într-o ferestruică discretă de pe ecranul monitorului din mintea ta? Și cum poţi să te întorci la comunicarea vindecătoare cu persoana cu care discuţi? De exemplu, ai putea spune ceva în genul următor:

Allen, în timp ce tu îmi povesteai cum boala tatălui tău se agravează pe zi ce trece și cât de greu îţi este să decizi ce să faci, mi-am dat seama că eu stau aici și te ascult pe tine, dar în sinea mea mă gândesc cum ar fi să-l pierd pe tatăl meu. Voiam doar să-ţi spun că m-am trezit brusc confruntat cu propriile mele temeri… ce-aș face eu dacă mi s-ar întâmpla același lucru.

Atunci când nu vrem să-i lăsăm pe ceilalţi să afle ce se petrece în mintea noastră sau în trupurile noastre, riscăm să transmitem un mesaj subtil negativ tocmai oamenilor pe care încercăm să-i sprijinim: că problema lor ne plictisește sau ne enervează, că îi judecăm aspru sau că ne considerăm cumva detașaţi de situaţie. Atunci când ai curajul să fii îndeajuns de vulnerabil încât să-i lași pe alţii să afle ce-ţi răsare din suflet – fie în conversaţia ta interioară, fie în sentimentele pe care le ai -, acest lucru va disipa „zgomotele parazite“ care interferează cu frecvenţa binefăcătoare. Acesta este un mod de a-ţi crea o prezenţă afectuoasă, prin acordarea conștientă pentru ascultare. Acestea sunt momentele care le permit oamenilor să aibă o nepreţuită experienţă de apropiere sufletească, tocmai pentru că nimeni nu se preface, nimeni nu încearcă să pară altfel decât este.

  • Ce trebuie să fac pentru mine însumi într-o situaţie stânjenitoare sau neobișnuită, ca să ascult într-un mod benefic persoana pe care încerc s-o consolez?
  • Cum pot să mă abţin o vreme de la a pune întrebări, până în clipa când am înţeles cum se simte cealaltă persoană și cum mă simt eu, și să-mi dau seama de ce anume s-ar putea să aibă nevoie cu adevărat cealaltă persoană de la mine în acest moment?
  • Cât m-ar costa să pun frână dorinţei mele de-a ajuta această persoană să se simtă mai bine chiar acum?
  • Dacă nu-i dau sfaturi acestei persoane sau nu-i rezolv problema, de unde să știu eu dacă i-am fost de folos?
  • Ce fel de indicii ar trebui să caut, ca să-mi dau seama că este de ajuns dacă mă mulţumesc cu „simpla ascultare“?
  • Dacă eu sunt persoana care cere ajutor și nu sunt obișnuită să mă bazez pe alţii, care ar putea fi un prim pas, oricât de mic, care să mă ducă în această direcţie data viitoare când voi avea nevoie să mă bizui pe cineva?
%d blogeri au apreciat asta: