Tag Archive: psihanaliză socială


Avem opțiuni


Exponent de marcă al Şcolii de la Frankfurt – din 1933 stabilit în Statele Unite, pentru ca ulterior să revină în Elveţia, unde şi moare –, prestigios universitar, sociolog, psiholog, nu în ultimul rînd, elegant eseist, Erich Fromm este mai puţin cunoscut în România decît colegul său Herbert Marcuse, al cărui bine-cunoscut eseu, Omul unidimensional, a condus la comentarii şi dezbateri teoretice aprinse printre corifeii marxismului românesc din deceniile trecute.

Fromm, cu o abordare mai puţin spectaculoasă – dar nu mai puţin miezoasă – a problemelor legate de Om/Mensch şi de destinul acestuia, a creat mai puţine valuri de comentarii. Abia acum, cînd, eliberaţi de chingile unor abordări restrictive, putem spune orice despre oricine, ne dăm seama de importanţa capitală a unor afirmaţii şi pertinente observaţii ale lui Erich Fromm. Precum cele lansate în al său faimos A avea sau a fi?, care a fost tradus parțial la Editura Politică, înainte de 1989.

A avea sau a fiSubiectul ales pentru tocat mărunt este generos şi, din păcate, de stringentă actualitate. A avea este o poveste veche; a fi, la fel de veche. A alege între hedonism şi egotism nu este chiar o treabă uşoară.

Proprietatea nu mai este astăzi un furt, ci un drept consfinţit de lege. Fiinţarea depinde de fiecare dintre noi. A fi este o opţiune personală, individuală. Eşti, sîntem cum sîntem, mai mult sau mai puţin conştienţi, nu cum am vrea să fim. A avea presupune un joc social, a te situa într-o ordine acceptată, a fi presupune zbucium lăuntric. Societăţile trecute, ca şi cele prezente, nu au rezolvat definitiv acest balans. Minimal, pentru a exista.

A fi este mai important decît a avea. Fără a avea e greu de conceput orice fel de existenţă umană. Şi atunci? Fromm propune în capitolul final al studiului său, extrem de lucid şi fără izbucniri didactice, trăsăturile unei noi posibile societăţi.

Opţiuni. Omul ar trebui să se redefinească. Să nu se mai lase furat de consum şi de a avea. Nu i-a folosit la nimic. Depresiile, alienarea, însingurarea, solitudinea, chiar în mijlocul familiei sau al aplauzelor din agora fac ravagii. Ieri ca şi azi. Avem opţiuni. Cele mai la îndemînă, zice Fromm, cu experienţa lui de psihanalist şi psihiatru practican, ar fi:

  • un consum sănătos,
  • controlul profiturilor,
  • un management umanist,
  • evitarea spălării creierelor prin publicitate politică şi industrială,
  • apariţia unei noi Cetăţi a Fiinţei, în care Cetatea lui Dumnezeu se va conjuga cu Cetatea Pămîntească a Progresului.

Aceştia sînt termenii propuşi de Fromm. Sigur că par utopici sau cu iz de stîngă universitară americană, dar nici nu putem spune, citind cu atenţie sugestiile lui, că n-ar putea avea dreptate. În 1976, cînd a apărut cartea. Sau în 2013, cînd o citim în româneşte.

Recenzie apărută în Observator cultural  

 


Putem avea iubire pentru cineva? Dacă am putea, iubirea ar trebui să fie un lucru, o substanţă pe care o poţi avea, deţine, poseda. Adevărul este că nu există niciun lucru numit „iubire”.

  

„Iubirea” este o abstracţie, poate o zeiţă sau o fiinţă exotică, deşi nimeni nu a văzut-o. În realitate există doar actul iubirii. A iubi este o activitate rodnică. Ea implică să ţii la cineva sau ceva, să cunoşti, să răspunzi, să afirmi, să te bucuri, fie că e vorba de o persoană, un copac, un tablou, o idee. Ea înseamnă să aduci la viaţă, să sporeşti vitalitatea acelei persoane sau acelui lucru. Este un proces ce creşte şi se reînnoieşte pe sine.  (…)

Indiferent dacă o căsătorie se bazează pe dragoste sau pe convenienţe sociale şi tradiţii, aşa cum era cazul căsătoriilor tradiţionale din trecut, cuplurile care într-adevăr se iubesc par a fi o excepţie. Ceea ce se constituie din convenienţă socială, tradiţie, interes economic reciproc, interes comun faţă de copii, dependenţă reciprocă sau ură ori teamă reciprocă este experimentat în mod conştient ca „iubire” – până în momentul în care partenerii recunosc că nu se iubesc unul pe altul şi că de fapt nu s-au iubit niciodată.

Fragment din:

A avea sau a fiAstăzi poate fi remarcat un oarecare progres în acest sens: oamenii au devenit mai realişti şi mai cumpătaţi; mulţi nu mai cred că a te simţi atras din punct de vedere sexual de cineva înseamnă a iubi acea persoană, sau că o relaţie prietenoasă, dar distantă, constituie o manifestare de iubire. Această nouă perspectivă a dus la o mai mare onestitate – dar şi la schimbarea mai frecventă a partenerilor. Cu toate acestea, ea nu a dus în mod necesar la o mai mare frecvenţă a relaţiilor de iubire, aşa că noii parteneri se iubesc la fel de puţin ca şi cei vechi. (…)

Atunci când persoanele îşi fac curte, niciuna nu este sigură de cealaltă, dar fiecare încearcă să facă o cucerire. Ambele sunt pline de viaţă, atractive, interesante, chiar frumoase, întrucât vitalitatea înfrumuseţează întotdeauna chipul. Niciuna însă nu o posedă încă pe cealaltă; de aceea, energia fiecăreia se dirijează spre a fi, adică spre a da şi spre a încuraja. Odată ce survine căsătoria situaţia se schimbă adesea în mod fundamental. Contractul de căsătorie îi dă fiecărui partener posesia exclusivă asupra corpului, sentimentelor şi atenţiei celuilalt. Nu mai trebuie făcută nicio cucerire, deoarece iubirea a devenit un obiect al posesiei, o proprietate. Cei doi încetează să mai facă efortul de a fi iubitori şi de a produce iubire, de aceea încep să se plictisească, iar frumuseţea lor dispare. Sunt dezamăgiţi şi nedumeriţi. Oare nu mai sunt aceleaşi persoane? Au făcut o greşeală la început? Şi astfel, fiecare caută de obicei cauza schimbării în persoana celuilalt şi se simte înşelat. Ceea nu pot vedea însă este faptul că nu mai sunt aceleaşi persoane care erau atunci când s-au îndrăgostit; că eroarea că cineva poate avea dragoste i-a făcut să înceteze să se iubească. Acum, în loc să se iubească reciproc, fac aranjamente pentru a poseda împreună ceea ce au: bani, poziţie socială, o casă, copii. Astfel, în unele cazuri, căsătoria din iubire se transformă într-o proprietate bazată pe prietenie, o corporaţie în cadrul căreia cele două euri devin unul singur: „familia”. (…)

Această descriere nu doreşte să insinueze că mariajul nu este cea mai bună soluţie pentru doi oameni care se iubesc unul pe altul Dificultatea nu rezidă în căsătorie, ci în posesivitate, în structura existenţială a ambilor parteneri şi, în ultimă instanţă, în structura societăţii. Susţinătorii formelor moderne de convieţuire bazate pe căsătoriile de grup, pe schimbarea partenerilor, pe sexul în grup etc. încearcă, după cum văd, doar să evite problema dificultăţii de a iubi; ei încearcă să vindece plictiseala folosind stimuli suplimentari şi mai mulţi „iubiţi”, în loc să promoveze iubirea pentru o singură persoană.

  

%d blogeri au apreciat: