Tag Archive: psihanaliza copilului



Natura umanaÎntr‑o psihanaliză, tratamentul începe în momentul în care este făcută prima interpretare care conștientizează un anumit element din materialul prezentat, care era capabil de prezentare, și cu toate acestea încă nu era complet acceptat de către pacient.

De exemplu, un băiețel de trei ani ia trei cărămizi și face un tunel, iar apoi ia două trenuri și le face să se ciocnească în tunel; interpretare: înăuntrul tău oamenii se întâlnesc, și tu îi (con)ții și îi faci să se lovească sau îi menții la distanță; îmi spui despre mama și tatăl tău și despre modul în care se iubesc sau se ceartă și tu pari dat complet la o parte. (Băiețelului i s‑a declanșat un atac acut de astm atunci când a lovit trenurile între ele, iar interpretarea, oferită în acest caz la trei minute de la începutul analizei, a calmat imediat atacul de astm.)

Odată ce am făcut această interpretare, tratamentul a început și tot materialul ulterior a fost influențat de faptul că eu am intrat în viața băiețelului ca o ființă umană care poate exprima lucrurile în cuvinte, care se poate descurca în mod obiectiv cu situația care este plină de sentimente, care poate tolera un conflict și care poate înțelege ce este gata în pacient să devină conștient și deci acceptabil ca fenomen al sinelui.

În acest caz particular, dacă nu s‑ar fi făcut interpretarea, copilul ar fi mers acasă cu atacul de astm, iar tratamentul ar fi eșuat de la început.

Fragment din Natura umană de D.W. Winnicott

    

Reclame

MARȚI, cu începere de la 18.30, vă așteptăm la cele 5 ateliere găzduite de rețeaua librăriilor Cărturești din întreaga țară. Intrarea la ”Săptămâna Psi pentru părinți” este liberă, iar cărțile de psihologie a copilului de la Editura Trei vor fi reduse cu 25% pe întreaga săptămână în toate librăriile Cărturești.

@ București (Verona): ”Copilărie – cu sau fără griji” este tema propusă de psihanalista Anca Munteanu, specializată în psihoterapia familiei și copilului. Invitata noastră explică:

Uneori spunem despre copilărie că este o perioada fără griji, cum e atunci când îi vedem pe copii jucându-se, râzând și alergându-se împreună ori fiind prinși de jocul de lego sau de căutarea piesei potrivite pentru puzzle. Alteori, când ne gândim la facturile pe care le avem de plătit, la impozite sau la reparațiile pe care le avem de făcut în casă pe când copiii se joaca liniștiți… Dar când ne aducem aminte momente din propria copilărie, trăim din nou frământările de atunci. Copiii își pun multe întrebări, iar răspunsurile pe care le găsesc îi îngrijorează adesea. Copiilor le este adesea greu, sunt uneori speriați iar alteori furioși. Vă propun să ne aplecam puțin asupra acestor trăiri din sufletele copiilor într-o discuție despre copilărie – cu sau fără griji!

@ Cluj (Iulius Mall): Formată în psihoterapie pozitivă, Gabriela Hum vine cu întrebarea: ”Suntem părinți de copii sau copii de părinți? Despre construirea modelelor de relație”. Citez din rezumatul atelierului:

Întelegerea patternurilor relaționale preluate din familia de origine în copilărie și a modului în care părinții noștri, la rândul lor, le-au preluat de la părinții lor ne ajută să ne formăm propriile modele relaționale. Vom discuta despre modul în care, inconștient, repetăm modele din familia de origine, chiar dacă ne străduim să dezvoltăm contramodele. Despre cum anume „de ce”-urile copiilor noștri ne pot ajuta să conștientizăm și/sau să schimbăm ceea ce facem automat, mai puțin adaptativ, în relațiile din familie.

@ Iași (Palas): Camelia Soponaru și Cătălin Mircea Dîrțu, ambii psihoterapeuți și lectori la Universitatea ”Al.I. Cuza” vor discuta despre ”Rolul părintelui în fericirea copilului”. După cum rezumă chiar invitații,

Va fi vorba despre fericirea copilului văzută din prisma psihologiei pozitive, despre relația armonioasă părinte-copil din perspectiva modelelor actuale despre învățare, și despre rolul părintelui în construirea fericirii copilului. Nu vor lipsi sugestiile prin care părinții pot aduce iubire, încredere în cadrul relației cu copilul, astfel încât să poată crește echilibrat, sănătos și fericit.

Retete ingrijorare@ Brașov: Specializată în psihodramă și cadru didactic la Universitatea ”Transilvania”, Laura Teodora David va discuta despre fricile celor mici: ”Mami, mi-e frică! Când este frica sănătoasă și când trebuie să intervenim?”. Motivul alegerii acestei teme (în vorbele invitatei):

Sentimentul de frică este cunoscut fiecăruia dintre noi. Atunci când e vorba de copii, părinţii se întreabă dacă frica este firească, dacă trebuie să intervină şi, mai ales, cum să intervină pentru a linişti copilul într-un mod corect şi eficient. Prezentarea se axează pe fricile copilăriei, pe diferenţa dintre frică şi anxietate şi pe modalităţile de gestionare a fricilor copiilor.

@ Constanța: Despre ”Provocările din adolescența copilului meu”, vor discuta Cristina Mureșanu și Corina Ciucă, psihoterapeute care coordonează programe de dezoltare personală pentru copii și adolescenți.

Vom răspunde împreună la următoarele întrebări: Ce înseamnă de fapt conflictul între generații? Ce se schimbă la vârsta adolescenței în modul cum se comportă copilul dumneavoastră, cum se simte, cum gândește, cum stabilește relații? Ce poate face un părinte pentru el însuși, astfel încât să treacă peste îngrijorări și să fie cu adevărat un sprijin pentru adolescent?

   


Psihanalista Melanie Klein demonstrează în secvenţa psihoterapeutică de mai jos în ce fel visele şi desenele unui copil pot spune multe despre viaţa sa interioară şi despre blocajele sale şcolare. Fragmentul este din volumul „Iubire, vinovăţie şi reparaţie”.

Intenţionez să mă ocup în această lucrare de unele mecanisme ale inhibiţiei intelectuale şi voi începe cu un scurt extras din analiza unui băiat de şapte ani, extras ce vizează punctele principale a două şedinţe de analiză consecutive. Nevroza băiatului era constituită în parte din simptome nevrotice, în parte din dificultăţi de caracter şi, de asemenea, din inhibiţii intelectuale drastice. Doi ani de tratament şi materialul în cauză fusese deja supus unei analize considerabile.

Inhibiţii intelectuale

În această perioadă, inhibiţiile intelectuale în general se reduseseră treptat într-o anumită măsură, dar abia în aceste două ore legătura dintre acest material şi una din dificultăţile lui de învăţare aparte a devenit clară. Aceasta a dus la o îmbunătăţire remarcabilă în ce priveşte inhibiţiile lui intelectuale. Băiatul mi s-a plâns că nu poate deosebi între ele anumite cuvinte franţuzeşti. La şcoală exista o ilustraţie cu diferite obiecte, menită să-i ajute pe copii să înţeleagă cuvintele. Aceste cuvinte erau: poulet, pui; poisson, peşte; glace, gheaţă. Ori de câte ori era întrebat ce înseamnă unul dintre cuvinte, el răspundea inevitabil cu sensul unuia din celelalte două – de exemplu, întrebat ce înseamnă poisson, răspundea „gheaţă”; poulet, „peşte” şi aşa mai departe. Se simţea disperat şi deznădăjduit din cauza asta, spunea că nu va învăţa niciodată etc. Am obţinut de la el materialul prin asociaţii obişnuite, dar în acelaşi timp se şi juca fără scop în cabinet.

Gelozie fraternă

L-am întrebat mai întâi la ce-l face să se gândească poulet. S-a întins pe masă, pe spate, dând din picioare şi desenând cu creionul pe o foaie de hârtie. S-a gândit la o vulpe care dă buzna într-un coteţ de găini. L-am întrebat când se întâmplă asta şi în loc să spună „noaptea”, a răspuns: „La patru după-amiaza”, oră la care ştiam că mama lui e deseori plecată în oraş. „Vulpea intră şi omoară un pui mic.” În timp ce zicea asta, a tăiat ce desenase. L-am întrebat ce reprezenta desenul, iar el a spus: „Nu ştiu”. Ne-am uitat amândoi şi am văzut că e o casă, căreia îi tăiase acoperişul. A spus că aşa a intrat vulpea în casă. Şi-a dat seama că vulpea era chiar el, că puiul era frăţiorul lui şi că ora la care a intrat vulpea era tocmai cea când mama se afla în oraş. Lucraserăm deja mult cu impulsurile şi fantasmele sale puternice de a-şi ataca fratele mai mic, în interiorul mamei cât timp ea fusese însărcinată, dar şi după naştere, precum şi cu povara grea a vinovăţiei asociate cu ele. (Aceste tendinţe faţă de fratele mai mic au contribuit, şi nu puţin, la perturbarea relaţiilor sale cu celălalt frate, mai mare cu patru ani, la care presupunea existenţa unor intenţii similare faţă de el însuşi.) Fratele mai mic are acum aproape patru ani. Când era sugar, a fi lăsat singur cu el fusese o ispită îngrozitoare pentru pacientul meu John şi chiar şi acum, când mama lui e plecată, vedem că dorinţele lui au rămas active.

Acest lucru se datorează în parte geloziei extreme faţă de bebeluş pentru că se bucura de sânul mamei.

(Fragment publicat inițial în ediția online a Ziarului Financiar)


Editura TREI vă aşteaptă sâmbăta asta (20 noiembrie) de la orele 15.00 la lansarea cărţii

Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori

 

Evenimentul va avea loc la sala Cupola (nivel 0) în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus de la Romexpo. Vor vorbi prof. univ. dr. Viorel Nicolescu, Alexandrina Neagu – director al grădinţei nr. 111, Brenda Petre – director artistic al grupului Contrapunct, Ana Maria Oancea – consilier şcolar, Victor Popescu – redactor Editura Trei şi, desigur, autoarea cărţii dr. Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil.

Este vorba despre un volum despre dezvoltarea copilului, dar mai ales despre relaţia părinţi-copii, o carte scrisă fără morga lucrărilor academice de psihologie şi educaţie, adresată către toţi – părinţi, medici, profesori, psihologi şi … bunici -, cu exemple adaptate la cultura şi prejudecăţile românilor, un volum scris cu lejeritatea cu care Dolto şi Winnicott au popularizat psihologia şi psihanaliza copilului. (Dacă nu mă credeţi, citiţi fragmentul de mai jos despre educaţia ca dresaj.)

      

      

         

Prin analiza recompenselor putem vedea cât de adânc inserat în sistemul de educaţie este dresajul, cum a ajuns de fapt să-l definească, să-l fundamenteze.

Dresajul porneşte de la premisa lipsei de respect pentru natura umană şi de aceea nu poate avea efecte formatoare (poate doar deformatoare). Se pot obţine rezultate adesea spectaculoase, dar nu şi creşteri ale personalităţii, iar copilul plăteşte cu libertatea şi individualitatea sa aceste impregnări.

Copilul este în postura executantului, iar adultul în poziţia celui ce comandă paşii de execuţie. Unui copil crescut astfel îi va fi foarte greu să poată deveni independent şi creator, iar accesul lui la sublimarea culturală e limitat. De asemenea, copilul se va apăra de postura în care este pus şi cu care, din fericire, nu se poate acomoda niciodată. El va avea comportamente de refuz, sfidare, neacceptare, va face viaţa grea educatorilor săi, se va revolta în faţa acceptării autorităţii şi instituţiilor sociale, ale statului — îşi va plăti libertatea cu dezadaptarea, provocându-şi sieşi neplăceri, iar societăţii pagube.(…)

Notele şi calificativele de la şcoală (ca pedeapsă şi recompensă) reprezintă „biciul şi bombonica“ primite în cursul dresajului. Notele deviază cursul firesc al copilului de la plăcerea de a şti, de a-şi satisface curiozitatea, de a se juca, spre dorinţa de a avea note mari, indiferent cum ar fi obţinute.

Una dintre fetele mele a venit odată de la grădiniţă foarte mândră, avea lipită pe rochiţă o mare faţă surâzătoare:

Ia uite, mami, ce am primit la engleză“.

Am întrebat-o dacă i-a plăcut ce a învăţat, dacă a descoperit ceva interesant, mi-a răspuns că nu ştie, dar îi place engleza pentru că primeşte abţibilduri. Tot interesul pentru engleză era drenat către dorinţa de a se împopoţona cu „feţe vesele“.

Fragment din volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori de Speranţa Farca

   


Mamele mai puțin înțelepte cred că copilul se plictiseşte şi trebuie să fie întreţinut.

Astfel încât sunt cumpărate jucării colorate care sunt balansate prin faţa ochilor copilului, obiecte strălucitoare, purtătoare de clopoţei, care să-i sune copilului; mamele povestesc lungi istorii în limbajul copiilor, cântă cântece şi când nimic nu reuşeşte, încep dansul prin cameră, despre care v-am mai vorbit, copilul trecând din mână în mână. Urmarea la toate acestea este că copilul uită să se ocupe de el însuşi.

   

    

    

Nu subestimaţi capacitatea de asimilare a creierului infantil! Totul este nou pentru copil. El face zilnic mii de noi descoperiri. El nu încetează să se mire şi să descopere. El priveşte propriul picior ca pe o jucărie minunată şi face efortul, multă vreme zadarnic, de a-l băga în gură, până când marea acrobaţie reuşeşte. Primii ani de viaţă constau din adevărate acrobaţii şi zilnic apar unele mai noi şi mai frumoase care trebuie să fie învăţate puţin câte puţin. Lumina şi întunericul, diverse voci, schimbarea scutecelor, îmbăiatul, masa — copilul ar putea fi invidiat pentru bogăţia programului său de viaţă.

Greşeala acestei cocoloșiri a copilului este plătită în scurt timp. Cel mic este un fin observator şi tinde să devină un puternic tiran. Dacă observă că la cel mai mic plâns sau ţipăt se adună în fugă întreaga familie, el ştie că se află în posesia unui mijloc sigur de a-şi ademeni mama la patul său şi uită farmecul de a fi singur şi de a se ocupa de el însuşi.

   

     

   

Nu aţi observat cât de mulţi oameni care nu suportă să fie singuri există? Singurătatea este un chin pentru ei, în loc să fie o plăcută pauză de respiraţie în agitaţia colectivă a vieţii, în loc să fie o perioadă a reculegerii şi autoînnoirii. Ei se înghesuie în cafenele pline de fum, în baruri îngrozitoare, în cârciumi mai mult sau mai puţin rău-mirositoare, se agaţă de oameni străini — din pură teamă de singurătate.

Copiii trebuie să înveţe să fie singuri, să „se dea cu totul lor înşişi“, să „se joace cu ei înşişi“. Dacă mama sau persoana care îi îngrijeşte le umple fiecare minut de veghe, ei se obişnuiesc să aibă un divertisment. Mai târziu, ei devin supărători la modul cel mai dezagreabil. Cunosc copii care îşi sâcâie mama încă din primii ani de viaţă, strigând-o mereu:

  • „Mama! Ce să fac?“
  • Sau: „Mama, spune-mi o poveste. Mă plictisesc aşa de mult“.

 

Aceşti sărmani copii suferă greu mai târziu din cauza propriei lor agitaţii şi vidul de timp este pentru ei o problemă de nedepăşit.

 

Cel mai preţios dar pe care-l putem oferi copiilor noştri este independenţa. Dar educaţia în spiritul independenţei trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă. Fiecare greşeală este plătită amar mai târziu. Numai medicul psihiatru cunoaşte acele fiinţe nefericite care rămân „veşnici copii“ pentru că suferă de infantilism psihic. Aşa sunt fetele care până se căsătoresc trebuie să fie coafate şi ajutate să se îmbrace de către mamele lor, cărora mamele trebuie să le spună întotdeauna ce să îmbrace. („Cu ce mă îmbrac astăzi, mamă? Care rochie? Care pălărie? Care pantofi?“). Aşa sunt acei tineri bărbaţi care aleargă prin viaţă nesiguri, care au nevoie mereu de un prieten, de un profesor, de un înlocuitor de părinte, care apleacă urechea temători faţă de fiecare imperativ din afară, pentru că ei s-au dezobişnuit să asculte de imperativele proprii, de vocea lor interioară. Suferinţa poate atinge niveluri groteşti. Adulţi care trebuie să fie conduşi la toaletă şi spălaţi de către mamele lor, care beau încă din biberon, care se joacă cu jucării, citesc basme şi se sustrag de la îndatoririle vieţii…

Încercaţi să educaţi copilul în spiritul independenţei încă de la începutul vieţii lui! Nu uitaţi că fantezia sa nu are nevoie de nici un sprijin din partea realităţii. Un copil se joacă cu o minge şi cu o bucată de lemn mai bine decât cu cei mai frumoşi ursuleţi de stofă, cele mai minunate păpuşi şi jucării mecanice.

Fragment din volumul

Recomandări psihanalitice pentru mame

de Wilhelm Stekel     

 


”Copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său”, observă Dorin Liviu-Bîtfoi într-o recenzie la volumul Dificultatea de a trăi al celebrei psihanaliste Françoise Dolto.

***

”Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi:

‘Mama, ai o figură «cam, cam»’.

Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: ‘Ce se întâmplă?’ Îi spun:

‘Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!’

El întreabă: ‘Şi tata, ce o să spună?’.

Îi răspund: ‘O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!’ şi chiar eram foarte supărată.

Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşează în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv:

‘Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata’, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, ‘de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea’, iar cu o voce tot mai puternică strigă: ‘Şi am să fiu un nimeni! Gata!’

Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun:

‘Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!’.

Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune:

‘Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.’ Îi răspund: ‘Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.’ „

Iată un exemplu de dependenţă a structurării unui copil în raport cu mama sa, în situaţia în care aceasta are o scădere în raport cu imaginea idealizată pe care o are copilul asupra ei şi raporturilor ei cu tata. Faptul că lucrurile sunt reparabile îi oferă copilului o siguranţă să creadă că mai există o soluţie pentru această scădere sau impas al mamei, care îl afectează direct, prin identificare, ca şi cum ar fi a lui. O nerecunoaştere a problemei, o evitare a ei printr-o minciună aparent liniştitoare, i-ar fi luat orice posibilitate de a reacţiona în faţa depresiei momentane a mamei.

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto. […]

Citește continuarea recenziei pe blogul Cafe Gradiva.

%d blogeri au apreciat asta: