Tag Archive: psihanaliza aplicata



Copilarie si societateEste sufletul rus un suflet înfășat? Unii din cercetătorii proeminenți ai caracterului rus cred cu tărie acest lucru.

În populația țărănească rusească, aspectul îngrijirii copilului numit înfășare a fost dus la extrem. În timp ce obiceiul de a lega cu faşă nou-născuții este larg răspândit, extrema rusească străveche insistă ca sugarul să fie înfășat până la gât, suficient de strâns cât să facă din el „un butuc de lemn“ la îndemână, înfășarea urmând să continue timp de nouă luni, în cea mai mare parte a zilei și de-a lungul nopții. O asemenea procedură nu se soldează cu vreo deficiență locomotorie durabilă, deși se pare că copilul dezînfășat trebuie se învețe cum să meargă de-a bușilea.

Când au fost întrebați de ce sugarii trebuie înfășați, rușii simpli au răspuns uluiți: cum altfel să ții copilul și să nu-i fie frig în timpul iernii? În plus, cum să-l faci să nu se zgârie și să nu se rănească sau să nu se sperie de vederea propriilor mâini? E probabil adevărat că un copil înfășat, în special când abia a fost scos din scutece, nu are un control suficient asupra propriilor mișcări încât să nu se zgârie sau lovească singur. Presupunerea suplimentară că, așadar, trebuie reînfășat este un truc preferat de raționalizare culturală. Face ca un tipar anume al imobilizării sugarului să fie conservat cultural.

Trebuie să înfeși copilul pentru a-l proteja de el însuși; acest lucru cauzează nevoi vasomotorii violente în el; el trebuie să rămână înfăşat emoțional pentru a nu cădea victimă emoției sălbatice. La rândul său, acest lucru ajută la stabilirea unei îndoctrinări fundamentale, preverbale, conform căreia oamenii trebuie să fie imobilizați rigid spre binele lor, în timp ce li se oferă, din când în când, căi de a descărca emoția acumulată. Astfel, înfășatul intră în categoria acelor aspecte ale educației copilului care trebuie să aibă o relație semnificativă cu imaginea despre lume a întregii culturi.

Și, într-adevăr, nu există nicio literatură care să abunde de excese vasomotorii precum cea rusă. Oamenii din ficțiunea rusă par atât izolați, cât și expansivi. Este ca și cum fiecare individ a fost întemnițat în mod bizar în el însuși ca într-o cutie constrângătoare de emoții înăbușite. Cu toate acestea, el caută fără încetare alte suflete, oftând, pălind, roșind, plângând sau leșinând. Multe din personajele care populează această literatură par să trăiască pentru momentul în care vreun soi de beție — glandulară, alcoolică sau spirituală — va permite o efuziune temporară a emoției, deseori doar o reciprocitate iluzorie care trebuie să se sfârșească prin epuizare.

Fragment din Copilărie și societate de Erik H. Erikson

 

 


Labirintul lui panCălăuzită de un spiriduş, o vedem pe eroina din Labirintul lui Pan, pe Ofelia, cum intră în labirintul mintal, într‑un spaţiu şi timp unice ale imaginaţiei sale, pentru a evita umilinţele, suferinţa şi pierderile ireparabile ale existenţei sale zilnice.

Pe acest parcurs ea întâlneşte o mulţime de personaje fantastice care, după cum spune chiar del Toro, reprezintă forţele eliberatoare, ce au de‑a face cu imperfecţiunile cu care ar trebui să ne împăcăm în loc să aspirăm spre perfecţiune. Şi totuşi, Ofelia descoperă că această lume a fanteziei poate fi la fel de înspăimântătoare (sau chiar mai) decât cea de care a încercat să scape, aşa cum e ea populată de creaturi monstruoase care solicită o supunere absolută şi o provoacă să facă lucruri aproape imposibile.

Acest spaţiu imaginar poate să funcţioneze de asemenea ca un fel de teren de antrenament în care copiii pot învăţa cum să se maturizeze îndeplinind tot felul de misiuni complicate şi depăşind experienţe traumatizante ori chiar ca locul în care să poată regresa într‑un fel de cercetări personale — care, de obicei, presupun multă nelinişte, chiar dacă sunt şi palpitante în egală măsură — despre subiectele legate de sexualitate ori misterul felului în care sunt concepuţi copiii.

Imagini miscatoare„În mod deliberat am imaginat ideea unei lumi fantastice ca fiind una extrem de uterină“, explică del Toro; „am folosit o paletă de culori falopiene, şi anume purpurii şi aurii, totul într‑un univers al fanteziei în care predomină rotunjimile, în vreme ce în lumea reală totul e rece şi drept. Asta se remarcă în intrarea nu foarte subtilă în copac. Când am făcut afişul filmului pentru Cannes, cineva a spus că ar fi trebuit să‑i zicem Pântece cu vedere. Ideea este că fetiţa îşi imaginează Raiul ca pe o reîntoarcere în burtica mămicii“ (del Toro în interviul acordat lui Mark Kermode, în 2006).

Un asemenea loc al fanteziei poate fi înţeles asemenea celor pe care le creează fetiţele ca Ofelia ca să poată deveni stăpâne pe deciziile lor, în vreme ce în lumea reală se simt excluse de atotputernicii adulţi: atât de cei care se comportă sadic asemenea Căpitanului Vidal, cât şi de cei care sunt personaje eroice ca Mercedes, fata în casă, sau bunul doctor Ferreiro.

Fragment din 

Imagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului,

de Andrea Sabbadini


Imagini miscatoareImagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului, așa se cheamă provocatoarea carte a lui Andrea Sabbadini, recent tradusă la Trei. Un scurt fragment dintr-un interviu luat psihanalistului britanic de către Dorin Liviu Bîtfoi și publicat în revista Cultura:

Acum, noi, psihanaliştii, desigur că propunem o perspectivă anume, originală despre filme.

Dar aş vrea să spun ceva, şi chiar să insist în acest sens, pentru că adesea oamenii vorbesc despre „aplicarea“ psihanalizei la arte, la film, la literatură, la teatru etc. Eu sunt foarte sceptic în această privinţă. Este adevărat că noi aplicăm anumite concepte psihanalitice în cadrul interpretărilor noastre de filme. Dar eu văd totul ca fiind, în mod esenţial, un dialog.

Aceasta este jumătate din poveste. Cealaltă jumătate constă în ceea ce putem noi câştiga, sau învăţa pentru munca noastră clinică, pentru profesia noastră, de la regizori, de la filmele însele, de la personajele acestora, dintre care multe reprezintă indivizi de o mare complexitate (cu deosebire în filmele pe care eu le consider bune), fiind nu bidimensionale, dar chiar tridimensionale. Aceste personaje sunt complexe, au conflicte, nu sunt complet bune – aşa încât să fie idealizate, şi nici complet rele – aşa încât să fie denigrate, ci sunt compuse dintr-un amalgam de trăsături, din care orice persoană este alcătuită, inclusiv psihanaliştii.

Învăţăm astfel, prin urmare, despre condiţia umană din filmele bune, iar asta ne ajută în munca noastră, şi totodată în viaţa noastră.

 


În cazul unei despărţiri, dificultatea principală nu e să continui să te gândeşti la celălalt, ci este să ţi-l poţi imagina pe celălalt întristat de separarea de tine, tot atât cât eşti şi tu din cauza despărţirii de el.

Problema ne urmăreşte întreaga noastră viaţă: suport despărţirea doar cu preţul nu de a mi-l reprezenta pe cel absent, ci de a mi-l reprezenta drept un absent care se gândeşte la mine tot atât de mult cât mă gândesc şi eu la el. Multă vreme, n-a existat alt remediu pentru această situaţie decât tovarăşul imaginar; astăzi însă există telefonul mobil.

Fragment din:

Lumea virtualaCa o jucărie de pluş pentru copil, telefonul mobil nu are doar rolul de fi un mediator mai bun sau mai prost în relaţia noastră cu un interlocutor îndepărtat. Ci devine el însuşi acest interlocutor şi, încă şi mai mult, e un interlocutor care ne aminteşte fără încetare, în felul său, că nu ne uită!

Citește și:

Violența din jocurile video: partea bună

Încă de pe acum putem alege aspectul şi „vocea” mobilului. În curând, telefonul va însemna şi mai mult: va fi, să zicem, „gând la gând cu noi”. Adică, ne va propune în mod spontan muzică, programe de televiziune şi filme care ne-ar putea interesa şi, totodată, promoţii alimentare şi oferte de călătorie pe placul nostru! Unii îndrăgostiţi fac o înţelegere exigentă: „Surprinde-mă în fiecare zi!“ Este exact ceea ce ne promite telefonul „afin”.

Cu telefoanele noastre de primă generaţie am încercat să negăm faptul că despărţirea a avut loc. Cu cele din a treia generaţie, vom reconstitui în mod voluntar o legătură privilegiată cu un interlocutor întotdeauna disponibil şi atent, telefonul însuşi. Această adaptare a telefoanelor noastre pentru a face din ele interlocutori cu drepturi depline comportă un ultim aspect. Corpul celor cu care interacţionăm se estompează tot mai mult şi suntem tot mai tentaţi să-l înlocuim cu cel al maşinilor. Atingerea corpului, de exemplu, ne lipseşte în aşa măsură încât ne mângâiem cu bună ştiinţă telefoanele. Vom ajunge până acolo încât nu vom mai fi miraţi dacă, într-o zi, consistenţa acestor mici maşinării se va apropia de cea a pielii umane…

  


Tentaţia autorului de a produce analiza inconştientului românesc îl transpune pe cititor nu doar în situaţia de a recunoaşte trăsături colective de care este ataşat prin apartenenţa etnică, dar creează mai ales premisele înţelegerii procesului psihanalitic al unei naţii.

   

Scopul analizei din cartea Nevroză balcanică este de a pune în lumină trăsăturile evidente ale acesteia, ca apoi, cunoscându-le, ele să poată fi înţelese, modelate şi redimensionate în situaţiile şi împrejurările unor încercări atât colective, cât şi individuale.

Sinceritatea şi totala deschidere fiind norme obligatorii în psihanaliză, ni se impune constatarea că românii au avut doi părinţi deloc buni: geografia şi istoria. Contextul geopolitic al zonei a făcut ca naşterea, formarea şi dezvoltarea acestui popor să se întâmple într-un spaţiu dificil şi complicat, instabil, ostil, de multe ori regresiv şi, în general, vitreg. Într-un astfel de mediu, urzeala pe care s-a ţesut inconştientul acestui popor s-a compus cu defecte ori s-a dezvoltat spre tendinţe neconvenabile.

Aprecierile asupra trăsăturilor de caracter ale românilor, aparţinând unor scriitori şi oameni de cultură ca Dimitrie Cantemir, C. Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu ori I. L. Caragiale, sunt de cele mai multe ori puţin măgulitoare dar sincere, iar formulările altora precum Cioran – de-a dreptul scandaloase, chiar dacă adevărate. Reţinem printre cele mai blânde aprecieri că „românii sunt o rasă occidentală cu obiceiuri orientale“, cu un „trecut agitat şi nefericit, care nu a dezvoltat decât însuşirile sufleteşti nefavorabile, slabe“ ori, cu alte cuvinte, un „popor blocat în dezvoltare“ (D. Drăghicescu).

Alţi observatori ai românilor îi prezintă pe aceştia ca fiind paşnici până spre laşitate, nepăsători, fatalişti, delăsători, lipsiţi de încrederea în sine, precum şi timizi ori josnici din cauza tiraniei continue pe care au fost nevoiţi să o suporte (de Slaberry).

       

Fragment din recenzia la volumul Nevroză balcanică publicată în săptămânalul Viața medicală

   


Update din partea AIPsA:


Dragi prieteni, din motive imprevizibile si independente de noi, locul de desfasurare al Conferintei „Omul plat” sustinuta de Ion Vianu s-a schimbat. 

Ne vom vedea prin urmare la Libraria Bastilia din Piata Romana nr. 5 (langa ASE, intre Strada Caderea Bastiliei si Bd. Lascar Catargiu) – la cafeneaua de la etajul 2. Restul datelor (zi, ora) raman neschimbate – adică sâmbăta asta (16 iunie), de la ora 16.
***

Asociaţia Interdisciplinară de Psihanaliză Aplicată vă invită să participaţi la Conferinţa „Omul plat” a psihiatrului, romancierului şi eseistului Ion Vianu, care va avea loc sâmbătă, 16 iunie, ora 16, la Librăria Cărtureşti de la Institutul Francez (Bd. Dacia nr. 77). Librăria Bastilia (Piaţa Romană nr. 5), în cafeneaua de la etajul 2.

  

   

Omul plat este omul post-religios şi post-psihanalitic, fără dimensiunea profunzimii. Epoca noastra practică explicaţia în detrimentul înţelegerii. Consideraţii despre o lume fără culise, de o profundă superficialitate.” – Ion Vianu

Intrarea este liberă.

Conferinţa se desfăşoară în seria întâlnirilor lunare interpretative AIPsA.

Detalii la www.cafegradiva.ro

   

Ion Vianu a publicat la Editura Trei:

”Carmen” pe divan


Este oare Carmen doar o femeie de moravuri uşoare lipsită de ruşine şi superstiţioasă, ce flirtează cu caporalul nepotrivit? Se comportă oare Don José ca un puști cercetaş, copleşit de farmecul acesteia şi cuprins de disperare atunci când ea îi ia în derâdere sentimentele?

Nu şi din punctul de vedere al unui psihanalist. Începând cu Freud, care a oferit interpretări cu privire la Leonardo da Vinci, psihanaliştior le-a făcut adesea plăcere să speculeze asupra motivaţiilor inconştiente care au animat figurile istorice şi personajele literare. Prin urmare, deşi nu putem vorbi la propriu cu astfel de „pacienţi” care ne-ar putea confirma sau nega formulările, ne putem totuşi delecta examinând posibilele elemente inconştiente care animă persoanele ce apar în opera Carmen.

  

 

  

Mai întâi Don José. Acesta este un bărbat timid pe care nu îl prea preocupă „galanteriile” întâlnirilor amoroase dintre soldaţi şi muncitoarele de la fabrica de ţigarete. În Actul I, înainte de a-i fi oferită floarea lui Carmen în „dar”, aceasta îl întreabă ce face. José răspunde: „Je fais une chaîne pour attacher mon épinglette” („Fac un lanţ de care să îmi ataşez percutorul” — arma sa). Această frază ascunde simbolic secretul caracterului său. Sexualitatea sa („percutorul”) îl determină să își înlănţuie arma.

Mult mai târziu, la sfârşitul Actului III, când Carmen va încerca să rupă relaţia, el se va opune: „Non, non, non, je ne partirai pas!” („Nu, nu, nu, nu voi pleca!”) Şi insistă: „la chaîne que nous lie, nous liera jusqu’au trepas!”(„Lanţul care ne leagă ne va ţine astfel până la moarte!”).

Prin urmare, de ce nu a început José o relaţie cu frumuşica vecină („o perlă”), Micaela, pentru a ne cruţa de cele trei ore de S&M (sado-masochism) emoţional, ca să nu mai amintesc dificultatea demersului de înţelegere a dinamicilor inconştiente ale personajelor?

Atunci când José o întâlneşte pentru prima dată pe Micaela la oficiul poştal, el se uită în ochii acesteia şi ce vede? Îşi vede propria mamă! De fapt, sărutul dat de Micaela lui José fusese trimis de către mama acestuia, care o sărutase pe Micaela după oficierea slujbei şi o rugase să transmită sărutul lui José („…ce besé que je te donne, de ma part tu le lui rendras”). O mişcare ingenioasă, ce îl încântă la nivel conştient pe José, care cântă cum amintirile legate de mama sa şi de oraşul natal („souvenirs d’autrefois”) îi umplu din nou inima de putere şi curaj. Însă, la nivel inconştient, Micaela este „cam prea aproape de casă”.

   

 

José nutreşte sentimente ambivalente. El este încă legat de mama sa, dar în acelaşi timp încearcă să depăşească această înlănţuire. Acesta este motivul pentru care nu îi scrie şi care îl face atât de apologetic („il se repent aujourd’hui”), el având inconştient tendinţa de a o respinge pe Micaela de îndată ce Carmen îşi oferă floarea, în ciuda promisiunii făcute de acesta mamei : „Ne crains rien, ma mère… je la prendrai pour femme…” („Nu îţi face griji mamă, o să mă însor cu ea [cu Micaela]”). 

Cum va reuşi acest tânăr bărbat să se separe de mama sa? Aşa cum spune cântecul popular: „Îmi place să aleg femei de moravuri uşoare”, José o alege pe Carmen — femeia interzisă, cu o sexualitate promiscuă — faţă de care formează un ataşament de tip simbiotic, prin renunţarea la propria identitate şi adoptarea unei atitudini rebele pentru a fi împreună cu aceasta. Este mama sa nemulţumită de acest lucru? Cu siguranţă că da — ea o va trimite pe Micaela înapoi la José, în Actul III! (…)

   

 ***   

  

Acum, să vedem ce putem spune despre Carmen. Se presupune că ea este cea mai excitantă femeie din oraşul Sevilia. Modul în care iniţial aceasta glumeşte cu José are un substrat sexual: Când află că el meştereşte la percutor, ea îl numeşte „percutorul sufletului meu!”(„épinglier de mon âme!”). (Aceasta este un fel de versiune a secolului XIX pentru cântecul lui Mae West: „Hei, băiete, e cumva un pistol ceea ce se vede în buzunarul tău…”). José este deopotrivă şocat şi excitat de „îndrăzneala” lui Carmen!

Carmen este la început descrisă ca o femeie cu o sexualitate şi o agresivitate impulsive. Ea îi tachinează pe toţi soldaţii şi se află în competiţie cu Manuelita. La scurt timp însă, descoperim că există un sens în toată nebunia sa. În Actul I, aceasta îi spune lui Zuniga: „…coupe-moi, brûle-moi, je ne te dirai rien…” („taie-mă, dă-mi foc — tot nu o să mărturisesc nimic”). Este intertesant că formula familiară „tu” cu care ea i se adresează lui Zuniga exprimă o lipsă de respect (şi tachinarea) acestuia. Ca o paranteză, faptul că ea face referire la o tortură masochistă pare să îi trezească lui Zuniga interesul. Acesta o leagă, în timp ce cântă „…elle est gentille vraiment…” („Ea este chiar încântătoare…”); şi urmăreşte să aibă o relaţie sexuală cu ea, în Actul II.

Oricum, în timp ce Carmen încearcă să îl seducă pe Zuniga, ea dezvăluie că personalitatea sa este puternic orientată în spiritul Amendamentului Cinci al Constituţiei Americane: Aceasta doreşte să îşi păstreze autonomia absolută şi libertatea de acţiune fără a ţine cont de nimeni şi de nimic, ceea ce include bărbaţii şi legea. Carmen cântă: „Surtout, la chose enivrante: la liberté” („Mai presus de toate, Libertatea este îmbătătoare!”). Simultan, ea vrea să menţină o legătură fantasmată cu toţi bărbaţii care o doresc de la distanţă. Pe lângă obţinerea plăcerii sexuale, ea se foloseşte de sexualitate şi în alte scopuri: ignorarea constrângerilor sociale, menţinerea unei legături fantasmate cu bărbaţii şi separarea repetată de cei care îi cad în mreje, toate acestea având rolul de a îi întări sentimentul unei libertăţi „îmbătătoare”.

  

  

În concluzie, Carmen este acea „oiseau rebel” („pasăre rebelă” a Havanei). La nivel conştient ea doreşte să îşi păstreze libertatea (autonomia). Însă simultan, aceasta pune în act fantasma sexuală a abandonului pasiv, atunci când îi reproşează lui José, „…sur ton cheval tu me prendrais…en croupe tu m’emporterais… si tu m’aimais…” („M-ai fi luat pe cal… furându-mă… dacă mă iubeai”). Iar José, în ciuda loialităţii sale conştiente („Dragon d’Alcala… fidèle”) este ambivalent cu privire la „lanţul” care îl leagă de mama sa prin intermediul Micaelei şi inconştient doreşte să se elibereze de acestea, prin a deveni un brigand sexual răzvrătit şi autonom. Pentru a rezolva aceste conflicte, el îşi transferă interesul amoros asupra lui Carmen, astfel că devenine la fel de adeziv ca şi mama sa, iar ulterior nu îi va permite lui Carmen să rupă „lanţul” care îi leagă.

   

    

 

Carmen reprezintă atât o poveste despre moralitate destinată adulţilor tineri, cât şi cel mai rău coşmar al oricărui părinte. Cu toţii ne facem griji că fiul fiecăruia dintre noi ar putea fi copleşit de intensitatea propriilor dorinţe sexuale, de nevoia de a se separa de mama sa şi de dorinţele intense şi rebele ale adolescenţei. Acestea l-ar putea determina să se asocieze cu persoane îndoielnice, să aleagă fete cu un „caracter imoral” şi să ajungă un nimeni. Ne facem griji şi că fetele noastre ar putea dezvolta o fixaţie la plăcerile exhibiţioniste/narcisice ale sexualităţii adolescenţei, să intre într-un anturaj cu o influenţă nefastă doar din dorinţa de a se simţi separate, iar ulterior să fie seduse de „băieţi răi” arătoşi şi rebeli care le-ar răni şi distruge viaţa.

Carmen este cel mai pesimist scenariu de acest gen, mai curând un coşmar înfricoşător. La sfârşitul operei răsuflăm uşuraţi, descoperind că deznodământul tragic nu ne implică în nici un fel. Noi, publicul spectator, ne putem relua apoi eforturile de a ne bucura de plăcerile fireşti ale vieţii, fără a plăti cu viaţa pentru aceasta.

 

Fragment din volumul 

101 apărări. Cum se autoprotejează mintea

%d blogeri au apreciat asta: