Vivere pericolosamente… Un roman picaresc plasat în interbelic

”Franţa nu-şi uită supravieţuitorii pentru că aşa vrea. Ci pentru că n-are putere să se mai ocupe şi de ei, pentru că nu-i poate ajuta să revină în societate. Dezastrul a fost prea mare, după Primul Război Mondial a urmat criza, ţara a fost ruinată de efortul militar, ca să mai vină şi cinci milioane de foşti soldaţi să întrebe noi ce facem acum? Nici statul nu mai ştia ce să facă cu ei”, povestește Pierre Lemaitre, laureatul Premiului Goncourt 2013 pentru romanul La revedere acolo sus.

 

Iată câteva răspunsuri din interviul acordat pentru România literară:

 

Generaţia pierdută…

Da, e expresia inventată de Gertrude Stein pentru Hemingway şi ceilalţi americani la Paris. Generaţia asta pierdută, inclusiv în America, îşi trage rădăcinile din primul război mondial.

 

Realitatea pe care o povestiţi îmi evocă mai degrabă urmările războiului din Vietnam, cu militari incapabili să se mai adapteze la viaţa obişnuită, decât pe cele ale Primului Război Mondial. Cum rescrie istoria recentă perspectiva noastră asupra momentului 1918?

Istoricii francezi au împrospătat, în ultimele decenii, viziunea pe care o aveam despre Primul Război Mondial. Războiul despre care povestea tatăl meu nu mai seamănă cu ce ştiu eu azi că a fost. Instrumentele de analiză, de înţelegere s-au modernizat. Istoricii au început să se intereseze de viaţa cotidiană, de provenienţa socială a soldaţilor…

 

La petite histoire, Şcoala Analelor…

Da, Şcoala Analelor a înnoit o istorie care era pronunţat evenimenţială. Esenţială pentru cartea mea a fost abordarea lui Bruno Cabanes, care spune că războiul nu se încheie brusc, ca să-i urmeze pacea, ca şi cum ai întoarce un comutator. Dimpotrivă, există un continuum, o perioadă de trei-patru ani de tranziţie, dominată de derută, de doliul pe dos. Doliul normal presupune să reînveţi să trăieşti în absenţa cuiva pe care l-ai iubit. Doliul acesta, de după război, e exact contrariul. Să te reobişnuieşti să trăieşti în absenţa a ceva ce ai detestat, un doliu foarte complicat, care răneşte fibra societăţii. A fost o perioadă de turbulenţe, până prin 1922, în care Franţa a trebuit să accepte, să negocieze la nivel intelectual, cultural, această reintrare în normalitate.

 

Dar istoria literară? Ea ce rol a jucat în roman? Cum vă raportaţi la marii maeştri?

Am predat mulţi ani literatură. Aşa că, vrând-nevrând, sunt prizonierul unor referinţe culturale. Nu pot să le ignor. Nu m-au influenţat, însă, cine ştie ce aceia care au scris despre Primul Război Mondial, fiindcă subiectul meu nu este războiul, ci urmările lui. Am vrut să povestesc cât de greu reîncepi să trăieşti după ce războiul s-a terminat. Mă simt mult mai apropiat de secolul XVI spaniol, de tradiţia romanului picaresc, de Lazarillo de Tormes. Am căutat un tip de erou pe care să-l pot folosi ca să-mi spun povestea. M-a interesat eroul care-şi riscă excluderea, aflat pe marginea prăpastiei, care trebuie să devină necinstit ca să rămână în angrenajul social.

 

Vivere pericolosamente…

Da, vine un moment în care, ca să supravieţuieşti, trebuie să te porţi ca şi când morala n-ar exista. Altfel, mori. Cam ca Figaro al lui Beaumarchais. Romanul picaresc e marele roman al excluderii. Cartea mea se ocupă de riscul excluderii celor care s-au întors din război.

  

 

De ce se numeşte cartea dvs. “La revedere acolo sus”?

Pierre Lemaitre, laureat al Premiului Goncourt în anul 2013, a vizitat România, pentru a lansa romanul „La revedere acolo sus“. O explicație pentru acest titlu a oferit-o într-un inedit interviu pentru România Liberă:

 

De ce se numeşte cartea dvs. “La revedere acolo sus”?

P.L.: Înainte de a începe să scriu romanul, am citit o carte care era o colecţie de scrisori redactate de soldaţi în timpul războiului. Unele erau scrise într-un mod inteligent, aparţinând probabil unor intelectuali, dar cele mai multe scrisori erau ale unor ţărani sau ale unor oameni simpli, care scriau într-o franceză elementară, dar care spuneau lucruri foarte sensibile. Am descoperit astfel scrisoarea unui băiat pe nume Jean Blanchard. Nu avea un vocabular bogat, deci e posibil să fi făcut parte dintre oamenii săraci. El urma să fie împuşcat. Cu o zi înainte de execuţie, îi scria soţiei sale o scrisoare extrem de emoţionantă, în care îi spunea: “La revedere acolo sus, draga mea soţie, unde sper că Dumnezeu ne va reuni”. Mi-am spus atunci că acesta trebuie să fie titlul cărţii mele în onoarea tuturor “Jean Blan­chard-ilor” din ambele tabere care au luptat în Marele Război.

 

   

Romancierul premiat cu Goncourt 2013 vine la București. Pierre Lemaitre lansează ”La revedere acolo sus”

Nu rata întâlnirea cu Pierre Lemaitre joi, 15 mai 2014, ora 18.30, la Librăria Cărtureşti-Verona!

Într-o Franţă traumatizată de război, care-şi numără cei un milion şi jumătate de morţi, doi supravieţuitori ai conflagraţiei pun la cale o escrocherie la nivel naţional de un cinism absolut.
 Primul Război Mondial s-a încheiat — Albert şi Édouard, doi soldaţi ale căror vieţi au fost definitiv distruse, îşi dau repede seama că ţara nu mai are nevoie de ei.
 Franţa îşi glorifică morţii, pe când supravieţuitorii, eroii anonimi sunt daţi uitării. 
Albert, funcţionar timid, şi Édouard, artist extravagant, vor riposta în felul lor inedit la ignoranţa şi dispreţul unei societăţi aflate în degringoladă.

La revedere acolo sus este o frescă necruţătoare, uimitoare prin construcţia şi puterea sa evocatoare.
 În atmosfera crepusculară a unui viitor care întârzie să se arate, populată de paiaţe amărâte şi de laşi ajunşi eroi peste noapte, Pierre Lemaitre descrie imensa tragedie a acestei generaţii pierdute cu un talent şi o măiestrie impresionante.

„O evocare fără concesii a unei Franţe oarecum ruşinate de supravieţuitorii generaţiei pierdute. Lemaitre mitraliază, măştile cad.” – Le Figaro

”

 „Găurind pământul, obuzul a dezgropat una dintre nenumăratele mârţoage moarte care putrezesc pe câmpul de bătălie şi i-a zvârlit lui Albert capul. Iată-i faţă în faţă, tânărul bărbat şi calul mort, mai că nu se-mbrăţişează. Prăbuşirea i-a îngăduit lui Albert să-şi elibereze mâinile, dar pământul e greu, foarte greu, îi comprimă pieptul. Încetişor, începe iar să respire sacadat, plămânii lui nu mai pot. Lacrimi încep să-i umple ochii, dar izbuteşte să şi le reţină. Îşi spune că dacă plânge înseamnă că a acceptat să moară.”

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale noir au avut mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (Prix Cognac 2006), Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). La revedere acolo sus i-a adus în 2013 Premiul Goncourt, cea mai importantă distincţie literară din Franţa. La Editura Trei, de acelaşi autor, a apărut Alex, roman din seria Verhœven, distins cu Crime Writers Association International Dagger Award.