Tag Archive: Prima noapte



„Le Figaro” a publicat recent topul celor mai bine vanduti 10 autori francezi. Marc Lévy conduce detasat in top, cu 1. 643.000 de exemplare vandute numai in Franta in 2010. In iunie anul trecut, prozatorul „numéro un” a publicat un nou roman, Le Voleur d’ombres (Robert Laffont) care s-a vandut rapid in 500.000 de exemplare (volumul este in curs de aparitie la Editura TREI). Toate cele 11 romane publicate din 2000 incoace se afla inca in librarii, si continua sa se vanda foarte bine.  Editiile de buzunar – reprezentand peste 1 milion de exemplare – sunt preferatele publicului francez, si nu numai. Se pare ca numai in 2010, cifra de afaceri din jurul lui Lévy s-a ridicat la cifra uluitoare de 19 milioane de euro. Marc Lévy conduce topul de vanzari in Franta din 2004 incoace.

Editura TREI a publicat mai multe romane semnate de autorul francez. Cea mai recenta aparitie este romanul Prima noapte.

Marc Levy… rechargé


 

La Editura Trei a apărut un nou volum semnat Marc Levy. „Prima noapte” nu este nimic altceva decât continuarea best-seller-ului „Prima zi”.

   

      

„O aventură fantastică” se entuziasmează Le Parisien, atunci când scrie despre penultima carte a lui Marc Levy. Şi evident că Le parisien nu poate fi altfel decât exaltat în declaraţii, pentru că vorbim de Levy, cel mai citit autor francez din lumea întreagă, cu volume traduse în peste 40 de limbi.

Dragostea este aventura supremă. Dar ea nu este lipsită de pericole. Adrian este distrus, fiind convins că a pierdut-o pe Keira pentru totdeauna. Destinul a salvat-o, se pare, iar ei se vor reîntâlni, la fel de pasionaţi de meseria lor şi la fel de îndrăgostiţi precum în „Prima zi”, pentru a-şi continua aventura cunoaşterii.

El este astrofizician, specialist în stele extrasolare şi vrea să afle cum s-a născut Universul. Ea – arheolog şi caută urmele primului om pe Terra. Expediţia lor ştiinţifică îi poartă, de data aceasta, din înălţimile platourilor etiopiene până în întinderile îngheţate din nordul Uralului. Numai că adevărul pe care-l vor descoperi riscă să dărâme deopotrivă iluziile şi speranţa omenirii…

De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut până acum romanele: „Și dacă e adevărat…”, „În altă viaţă”, „Te voi revedea”, „Unde eşti?”, „Șapte zile pentru o eternitate”, „Prietenii mei, iubirile mele”, „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus”, „Copiii libertăţii”, „Prima zi”.

Cronică publicată în Jurnalul Național.

 

După delir


Atena, Spitalul Universitar, Secția Infecţii Pulmonare

— Ei drăcie, da’ potoleşte‑te odată, Adrian. Până la urmă, ai să te răneşti!

Deschid ochii, vreau să mă ridic, dar sunt legat. Chipul lui Walter stă plecat asupra mea, cu o expresie total derutată.

— Te‑ai întors cu adevărat printre noi, ori te afli într‑un nou episod de delir?

Murmur:

— Unde suntem?

— Mai întâi, răspunde‑mi la o mică întrebare: cu cine vorbeşti, cine sunt eu?

— Ce ai, Walter, te‑ai prostit de tot sau ce naiba?

Walter bate din palme. Nu‑i înţeleg deloc însufleţirea. El se repede la uşă şi strigă pe culoar că m‑am trezit, iar vestea pare să‑l înveselească. Rămâne în uşă, cu capul scos afară, apoi se întoarce, foarte necăjit.

— Eu nu ştiu cum reuşeşti să trăieşti în ţara asta: la ora prânzului, parcă se opreşte viaţa în loc. Nu‑i nici picior de infirmieră; parcă aş fi într‑un vis, zău aşa. Aha, da, am promis că‑ţi spun unde suntem. Suntem la etajul trei, în Spitalul din Atena, la secția de infecţii pulmonare, camera 307. Când ai să poţi, trebuie să vii la fereastră, ca să admiri priveliştea, e destul de frumoasă. De aici, vezi rada. E cam rar să ai parte de o asemenea panoramă într‑un spital. Mama ta şi delicioasa ta mătuşă Elena au mutat munţii din loc ca să fii pus într‑o cameră cu un singur pat. Departamentul administrativ n‑a avut nicio clipă de răgaz. Delicioasa ta mătuşă Elena şi mama ta sunt două sfinte, crede‑mă.

— Ce faci aici şi de ce sunt legat?

— Trebuie să înţelegi că hotărârea de a te lega de pat nu a fost luată cu inima uşoară, însă ai avut câteva episoade de delir atât de violente, încât s‑a considerat că ar fi mai prudent să te protejăm de tine însuţi. Şi, pe urmă, infirmierele se săturaseră să te culeagă de pe jos în toiul nopţii. Eşti al naibii de agitat în timpul somnului, mai că nici nu‑mi vine să cred! Bun, presupun că nu am acest drept, dar, având în vedere că toată lumea trage aghioase, mă consider drept unica autoritate competentă, aşa că o să te eliberez.

— Walter, ai de gând să‑mi spui de ce sunt într‑o cameră de spital?

(…)

— Nu‑ţi mai aduci aminte de nimic?

— De nimic.

 

 

 

— Nici de sosirea mea la Hydra?

— Ba da, de asta îmi aduc aminte.

— Dar de cafeaua pe care am băut‑o pe terasa bistroului vecin cu magazinul delicioasei tale mătuşi?

— Şi de asta.

— Dar de fotografia Keirei, pe care ţi‑am arătat‑o?

— Bineînţeles că‑mi aduc aminte.

— Semn bun… Şi după aia?

— Destul de vag. Am luat naveta de Atena, apoi ne‑am spus la revedere pe aeroport. Tu plecai la Londra, eu plecam în China. Dar nu mai ştiu dacă a fost ceva real sau un coşmar fără sfârşit.

— Nu, nu, te asigur; a fost absolut real. Ai luat avionul, chiar dacă n‑ai ajuns prea departe, dar hai să ne întoarcem la sosirea mea pe insulă. Of, dar la ce bun să mai pierdem timpul? Trebuie să‑ţi dau două veşti!

— Începe cu aia rea.

— Imposibil. Dacă n‑o afli pe aia bună, n‑ai să înţelegi nimic din aia rea.

— Păi, dacă n‑am de ales, spune‑o pe aia bună…

— Keira este în viaţă. Asta nu mai e o ipoteză, ci o certitudine!

M‑am ridicat, pe pat, dintr‑o săritură.

— Ei bine, ţi‑am spus principalul. Acum, ce‑ai zice de o mică pauză, un antract, până vine mămica ta ori doctorii, ori şi ea, şi ei?

— Walter, termină cu maimuţăreala, care e vestea rea?

— Să luăm lucrurile pe rând. M‑ai întrebat ce cauţi aici, aşa că lasă‑mă să‑ţi explic. Trebuie totuşi să ştii că ai schimbat itinerariul unui 747, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Eşti încă în viaţă numai datorită prezenţei de spirit a unei stewardese. La o oră după decolarea avionului în care erai, te‑ai simţit teribil de rău. Pesemne că, atunci când ai făcut marele tău plonjon în Fluviul Galben, te‑ai pricopsit cu vreo bacterie care ţi‑a provocat o infecţie pulmonară straşnică. Dar să ne întoarcem la zborul spre Pekin. Păreai că dormi liniştit, în fotoliu, dar, când ţi‑a adus platoul cu mâncare, stewardesa în chestiune a fot frapată de paloarea ta şi de transpiraţia care îţi şiroia pe frunte. A încercat să te trezească, însă fără niciun succes. Respirai greu şi pulsul îţi era foarte slab. Confruntat cu o situaţie atât de gravă, pilotul a făcut cale‑ntoarsă şi ai fost adus de urgenţă aici. Am aflat vestea a doua zi după ce am sosit la Londra şi m‑am întors imediat.

— N‑am ajuns deloc în China?

— Ei bine, nu, îmi pare nespus de rău.

— Şi Keira unde e?

— A fost salvată de călugării care vă găzduiseră în apropierea muntelui ăluia, i‑am uitat numele.

— Hua Shan!

— Cum zici tu! A fost îngrijită, dar, din păcate, nici nu se însănătoşise bine, că autorităţile au şi luat‑o la întrebări. La opt zile după ce a fost arestată, a compărut în faţa unui tribunal şi a fost judecată pentru că pătrunsese şi circulase fără documente pe teritoriul chinez, prin urmare, fără autorizaţie guvernamentală.

— Dar nu putea avea acte la ea, de vreme ce erau în maşina de pe fundul fluviului!

— Suntem absolut de acord. Din păcate, tare mi‑e teamă că, la pledoarie, avocatul pus din oficiu nu s‑a oprit deloc asupra acestui detaliu. Keira a fost condamnată la optsprezece luni de temniţă grea. Este încarcerată la Garther, o fostă mânăstire transformată în penitenciar, din provincia Sichuan, nu departe de Tibet.

— Optsprezece luni?

— Da, şi, după serviciul nostru consular, cu care am stat de vorbă, ar fi putut fi şi mai rău.

(fragment din romanul Prima noapte de Marc Levy)

 


În primăvară, o bloggeriță îndrăgostită de Marc Levy se mâniase foc după ce terminase de citit romanul Prima zi al lui Marc Levy:

Cu sinceritate va anunt, ca desi dupa o lectura absolut fascinanta, alerta si relaxanta, ma trezesc la sfarsit de pagini ca nu mai sunt… pagini!!! Cu alte cuvinte nu am inteles nimic! Pare a fi un film care se termina brusc, urmand sa ne lase sa asteptam cu sufletul la gura o continuare, un soi de “reloaded” sau “reincarneted”…  

Vestea bună e că tocmai a sosit noul Levy, ”reîncărcat”/”reîncarnat”. Continuarea romanului ”Prima zi” se cheamă, cum altfel?, Prima noapte.  

Adrian, astrofizicianul obsedat de nașterea Universului, crede că a pierdut-o pe vecie pe iubita sa Keyra, arheoloaga aflată în căutarea urmelor primului om de pe Pământ, dar lucrurile sunt ceva mai încâlcite. 

Prima noapte debutează cu o misivă care vă introduce în ”atmosferă” mult mai bine decât aș putea eu s-o fac:

 

 

Numele meu este Walter Glencorse şi sunt Directorul Administrativ al academiei Regale de Ştiinţe din Londra. L‑am întâlnit pe Adrian acum vreun an, când a fost repatriat de urgenţă de pe situl astronomic Atacama, din Chile, unde explora cerul, în căutarea stelei originare.

Adrian este un astrofizician de mare talent şi, în răstimp de câteva luni, am devenit prieteni în adevăratul sens al cuvântului.

Deoarece el nu visa decât un singur lucru — să‑şi continue lucrările privind originea Universului —, iar eu mă aflam într‑o situaţie profesională cum nu se poate mai dificilă — bugetul pe care îl gestionam fiind la pământ —, l‑am convins să se prezinte în faţa unei fundaţii ştiinţifice care organiza, la Londra, un concurs încununat cu un premiu generos. (…)

Câştigătorii concursului n‑am fost noi: premiul i‑a fost atribuit unei tinere arheologe, pe cât de impetuoasă, pe atât de hotărâtă. Ea conducea lucrările de săpături în Valea Omo, din Etiopia, când o furtună de nisip i‑a distrus şantierul şi a silit‑o să se întoarcă în Franţa.

În seara când a început totul, ea se afla la Londra, ca şi noi, în speranţa că va câştiga premiul, pentru a se întoarce în Africa şi a‑şi continua cercetările cu privire la originea omului.

Neprevăzutul vieţii este straniu: Adrian o întâlnise pe Keira, tânăra arheologă, în trecut. Trăiseră o dragoste de‑o vară, dar, de atunci, nu se mai văzuseră.

Ea îşi serba victoria; el, eşecul. Şi‑au petrecut noaptea împreună, iar a doua zi, de dimineaţă, Keira a plecat, lăsându‑i lui Adrian un pandantiv ciudat, adus din Africa. Acesta era un fel de piatră găsită în craterul unui vulcan, de către un băieţel etiopian, Harry, luat sub aripa Keirei, care se ataşase profund de el.

După plecarea ei, Adrian a descoperit, într‑o noapte, pe furtună, că pandantivul avea nişte proprietăţi uluitoare. Când o lumină puternică — aşa cum este, de exemplu, fulgerul — îl traversa, acesta proiecta milioane de puncte luminoase.

Adrian a înţeles destul de iute despre ce era vorba. Oricât ar părea de uimitor, aceste puncte înfăţişau o hartă a bolţii cereşti, dar nu una obişnuită, ci un fragment de cer, o reprezentare a poziţiei stelelor aşa cum se găseau ele deasupra Pământului, cu patru sute de milioane de ani în urmă.

%d blogeri au apreciat: