Tag Archive: Predicatorul


Macaroane-n păr


Păi, dacă tot e 8 martie, ce-ați spune de o poveste cu o eroină-detectiv… Erica Falk, soție de polițai, scriitoare și mamă în devenire, ajunsese cu chiu cu vai pe la jumătatea sarcinii. Și ca și cum asta n-ar fi fost de-ajuns, trebuia să mai suporte și o vizită prelungită a familiei verișorului ei…

*** 

Bomba pică la prânz. Cu picioarele chinuind‑o şi cu o durere de şale, stătuse timp de o oră în faţa aragazului, pregătind un prânz care să astâmpere atât foamea de lup a lui Conny, cât şi mofturile copiilor, iar din punctul ei de vedere, se descurcase relativ bine. Cârnaţi Falun au gratin cu macaroane erau o alegere care spera că avea să‑i mulţumească pe toţi. Curând însă avea să afle că se înşelase amarnic.

— Câh, urăsc cârnaţii Falun! Scârbos!

Lisa împinse ostentativ farfuria la o parte şi îşi încrucişă braţele, cu o mină ursuză.

— Mare păcat, pentru că asta vom mânca.

Vocea Ericăi era hotărâtă.

— Dar mi‑e foa‑a‑a‑ame! Vreau altceva.

— Nu avem altceva. Dacă nu‑ţi plac cârnaţii Falun, poţi mânca macaroanele cu ketchup.

  

 

  

Erica făcea eforturi de a‑şi păsta tonul vocii calm, cu toate că, înăuntrul său, fierbea.

— Macaroanele sunt scârboase. Vreau altceva. Ma‑ma‑a‑a‑a!

— I‑ai putea da altceva?

Britta atinse obrazul micuţei sale răzgâiate şi fu răsplătită cu un zâmbet. Sigură pe victoria sa, Lisa căpătă în obraji flacăra triumfului, în timp ce‑i aruncă Ericăi o privire sfidătoare. Dar se întrecuse măsura. În clipa aceea, era război.

— Nu mai e nimic altceva. Ori mănânci ce‑ai în faţă, ori faci foamea.

— Dar, dragă Erica, nu cred că eşti rezonabilă, spuse Britta. Conny, explică‑i tu cum facem lucrurile acasă, care este politica noastră cu privire la creşterea copiilor.

Dar nu se mai obosi să aştepte un răspuns.

— Noi nu ne obligăm copiii să facă nimic. Asta le‑ar opri dezvoltarea. Dacă Lisa mea vrea ceva diferit, noi credem că e dreptul ei să‑l capete. Vreau să zic, este o persoană care are dreptul de a se exprima în aceeaşi măsură ca şi noi, ceilalţi. Tu ce-ai spune dacă cineva te‑ar forţa să mănânci ceva ce nu‑ţi place? Nu cred că ai accepta.

Britta îi ţinu predica pe tonul cel mai profesional de care era în stare, iar Erica ştiu dintr-odată că aceea fusese ultima picătură. Cu sânge rece, ea luă farfuria fetiţei, o ridică deasupra capului Brittei, apoi o răsturnă. Când macaroanele îi alunecară în păr şi pe bluză, Britta, profund şocată, se opri în mijlocul unei propoziţii.

Zece minute mai târziu, erau duşi. Şi mai mult ca sigur că nu aveau să se mai întoarcă vreodată. Era foarte probabil ca din momentul respectiv ea să fie trecută pe lista neagră de către acea parte a familiei, însă indiferent cât de mult ar fi încercat, Erica nu putea spune că avea vreun regret. Nici ruşine nu îi era, deşi comportamentul ei putea fi numit, în cel mai bun caz, copilăresc. Fusese grozav să găsească o supapă pentru toată agresiunea acumulată de‑a lungul vizitei de două zile şi nu avea nicio intenţie de a‑şi cere scuze.

Plănui să-şi petreacă restul zilei pe divanul de pe verandă, cu o carte bună şi cu prima ei ceaşcă de ceai din vara aceea. Dintr-odată, viaţa părea mult mai senină.

  

Fragment din romanul

Predicatorul

de Camilla Lackberg

  

O descoperire matinală în Hăul Iadului


”Fiori de plăcere, dar şi de spaimă”, rezumă The Sun atmosfera din romanul Predicatorul, scris de concurenta suedeză a lui Stieg Larsson, Camilla Läckberg.

    

”Predicatorul”, din care am selectat mai jos chiar rândurile de început, este cel de-al doilea titlu dintr-o celebră serie de șapte romane (Seria Fjällbacka). Dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat în primul volum, Prințesa ghețurilor, îl puteți cumpăra cu numărul de miercuri (2 februarie) al Gazetei Sporturilor (ziarul + cartea = 13,99 lei).

  

  

  

Ziua începu promiţător. Se trezi devreme, înaintea restului familiei, îşi trase pe el hainele cât mai silenţios cu putinţă şi reuşi să se strecoare afară neobservat. Luă cu el coiful de cavaler şi sabia de lemn, pe care o agită vesel, în vreme ce străbătu alergând suta de metri dintre casă şi Prăpastia Craiului. Se opri o clipă şi privi copleşit în cavitatea abruptă dintre pereţii stâncoşi. Laturile rocii se aflau la unu‑doi metri distanţă una faţă de cealaltă, iar structura se înălţa mai mult de zece metri spre cerul pe care soarele văratic tocmai îşi începuse ascensiunea. Trei blocuri imense de piatră erau înţepenite pentru vecie în mijlocul despicăturii, iar priveliştea era impunătoare. Aşezarea avea o atracţie magică pentru un copil de şase ani. Iar faptul că era un teritoriu interzis o făcea cu atât mai ispititoare.

Locul fusese numit aşa odată cu vizita în Fjällbacka a Regelui Oscar al II‑lea, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, însă el habar n-avea de această poveste şi nici nu‑i păsa, în vreme ce se furişa încet spre adâncitura întunecată, cu sabia pregătită de atac. Tatăl său îi spusese că scenele de la Hăul Iadului din filmul Ronja Rövardotter fuseseră filmate în Prăpastia Craiului. Când văzuse, simţise un mic vârtej în stomac la scena în care Mattis, căpetenia tâlharilor, trecea călare prin acele locuri.

Uneori se juca acolo de‑a hoţii la drumul mare, însă în ziua aceea era cavaler. Un Cavaler al Mesei Rotunde, ca în cartea mare şi viu colorată pe care i‑o dăruise bunica de ziua lui.

    

Citiți și:

GSP şi Trei lansează SERIA NEAGRĂ. Primul volum: “Prinţesa gheţurilor”

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

    

Se săltă deasupra bolovanilor ce acopereau pământul şi, plin de neînfricare, se pregăti să‑l atace cu paloşul său pe grozavul balaur care scuipa flăcări. Razele soarelui nu ajungeau până în deschizătură, făcând‑o să pară întunecată şi rece. Numai bună pentru balauri. În curând, avea să‑i facă sângele să ţâşnească din grumaz, iar după chinuri îndelungi, dihania urma să‑i cadă răpusă la picioare.

Cu coada ochiului, văzu ceva care‑i atrase atenţia. Era o bucată de pânză roşie aflată în spatele unui pietroi, iar curiozitatea puse stăpânire pe el. Balaurul putea să aştepte; poate că acolo se ascundea o comoară. Îşi luă avânt şi sări pe bolovan, privind în cealaltă parte. Preţ de un moment, aproape căzu îndărăt, însă până la urmă, clătinându-se şi agitându-şi braţele, îşi regăsi echilibrul. Ulterior nu avea să admită că se temuse, însă niciodată, în toţi cei şase ani ai vieţii sale, nu fusese mai îngrozit ca în clipa aceea. O femeie stătea întinsă, aşteptându‑l. Zăcea pe spate, privind ţintă în sus, cu ochii larg deschişi. Primul său imbold fu să o ia la goană înainte ca ea să îl prindă jucându‑se acolo unde nu avea voie. Poate că îl va obliga să‑i spună unde locuia, iar apoi îl va târî după sine acasă la mama şi tata. Aceştia vor fi foarte mânioşi şi cu siguranţă îl vor întreba: „De câte ori ţi‑am spus că nu ai voie să mergi la Prăpastia Craiului fără un adult?”

Însă lucrul ciudat era că femeia nu mişca. Şi nici nu avea vreo haină pe ea, iar preţ de o clipă, băiatul se simţi stânjenit fiindcă stătea acolo, privind o doamnă goală. Ceea ce văzuse el nu era o bucată de pânză de culoare roşie, ci o geantă aflată chiar lângă ea, iar hainele nu i le putea zări nicăieri. Ciudat lucru, să zacă acolo, goală. Mai ales că era aşa de frig.

Apoi ceva imposibil îi trecu prin minte. Dacă doamna era moartă?

Fragment din volumul

Predicatorul

de Camilla Läckberg

  


A fost numită Agatha Christie a Suediei. A reuşit să clatine un colos al vânzărilor de carte din ultimii ani, Stieg Larsson, autorul fenomenului „Millennium”, devenind aproape la fel de popular ca acesta, nu doar în ţările scandinave, ci în întreaga lume. După „Prinţesa gheţurilor”, tradusă de Ed. Trei, cititorii români pot citi acum al doilea roman din „Seria Fjällbacka”, „Predicatorul” (Editura Trei, 2010). Cu această oca­­zie, Camilla Läckberg a acordat un interviu ziarului Jurnalul Național. Citiți mai jos câteva fragmente:

  

    

  

 
Pentru că „Predicatorul” este abia a doua dvs. carte tradusă în limba română,  v-aş ruga să ne spuneţi câteva lucruri despre începuturile dumneavoastră ca scriitor.

Cred că spun poveşti de pe vremea când eram copil. Am scris prima mea „carte” la vârsta de 4 ani: era o poveste sân­ge­roa­să de patru pagini care-ţi făcea pielea de găină. Deşi ambiţiile de scri­itor nu m-au părăsit niciodată, am studiat economia în facultate şi apoi chiar am lucrat câţiva ani ca economist. Abia când am primit cadou de Crăciun un curs de creative writing visul meu de a deveni scriitoare s-a redeşteptat subit. Cursul a fost absolut grozav! Eram 12 înscrişi – numai femei! De fapt, acel curs a fost conceput special pentru femei tocmai pentru a mări numărul de scriitoare de romane poliţiste. Până la urmă, două dintre noi am ajuns să fim şi publicate.

 

Cum aţi început să scrieţi această serie?

„Seria Fjällbacka” a început cu o idee care mi se vântura prin cap de vreo câţiva ani, de când am urmărit o poveste la ştiri. Era un reportaj des­pre limitarea perioadei pentru prinderea unui criminal  în Suedia la 25 de ani. Apoi asta a devenit ideea de bază a primului roman din serie, „Prin­ţesa gheţurilor”. Erica a fost primul meu personaj. Ştiam că n-o să scriu din nou un roman care să aibă în centru un poliţist (mă rog, am fost cât pe-aci să…), ştiam că protagonistul romanelor mele va fi o femeie, o scriitoare. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că n-a fost tocmai uşor să pun o persoană privată, un nespecialist, adică, să rezolve cri­me, şi astfel şi-a făcut intrarea în scenă şi Patrik. În jurul lui am adunat restul personajelor de la secţia de poliţie.

     

În 2009, Camilla Läckberg a ocupat locul 6 ca vânzări în Europa, după Stieg Larsson, Stephenie Meyer, Dan Brown, Paolo Giordano şi Carlos Ruiz Zafón.

    

Cum scrieţi? Aveţi un program sau scrieţi ori de câte ori aveţi chef? Cum se împacă meseria de scriitor de carieră cu aceea de mamă?

Nu poţi să stai şi să aştepţi clipele de linişte ca să scrii, la fel cum nu poţi să aştepţi să te lovească inspiraţia. Am mai spus-o şi o repet: tot ce poţi face e să te aşezi pe un scaun. Nimic altceva nu funcţionează. Nu e ca şi cum o linişte, ca în budismul zen, s-ar pogorî deodată peste tine, după care ar începe să curgă şi cuvintele… Ritualul meu e destul de simplu: mă foiesc prin jurul computerului ca o găină clocitoare, găsindu-mi tot felul de scuze şi motive să mă aşez pe scaun şi să lucrez. Dar întotdeauna am grijă, de exemplu, să am un ibric de cafea proaspătă aproape şi o cană plină lângă mine, când mă apuc efectiv de scris. Şi de regulă scriu în living, în faţa televizorului, sau în bucătărie cu căştile în urechi, ascultând muzică. Nu-mi place să lucrez în linişte. Totuşi, trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că ajută foarte mult şi să ai un partener de viaţă care să te sprijine. Şi fostul meu soţ, la fel ca actualul meu partener de viaţă, a fost alături de mine şi a avut grijă de copii de fiecare dată când eram absorbită în procesul creaţiei.

  

  

Aveţi un scriitor preferat? V-a influenţat acest scriitor în maniera de a scrie?

Sunt un pic obsedată de romane poliţiste, recunosc. Cam 80% din ceea ce citesc e literatură de acest gen. Printre scriitorii mei preferaţi se numără Peter Robinson, Reginald Hill, Andrew Taylor, Mari Jungstedt, Hakan Nesser şi Asa Larsson. Când eram copil am citit şi toată seria Agatha Christie şi preferatele mele erau poveştile cu Miss Marple.

   

%d blogeri au apreciat: