Tag Archive: Practica și teoria psihologiei individuale



Să vorbim acum despre neglijarea dinainte de perioada școlară.

Nu putem să spunem exact cât de afectat este un copil care nu poate realiza toate performanţele, a căror realizare poate uimi în fiecare zi părinţii și fraţii mai mari. Acest lucru trebuie avut în vedere și cine și-a exersat privirea pentru a citi în sufletul copiilor, acela va observa că ei sunt extraordinar de avizi de putere și afirmare, că au o conștiinţă de sine ridicată, că vor să acţioneze, vor să se manifeste ca factori importanţi, iar micul gură-mare nu este decât un caz special printre ei, pe care-l vedem pretutindeni luptând pentru putere.

Deosebirile se pot explica imediat. Într-un caz, copilul trăiește în bună înţelegere cu părinţii, într-altul ajunge într-o poziţie ostilă și se dezvoltă în contradicţie cu cerinţele vieţii sociale, numai pentru a nu se prăbuși conștientizând: „Eu aici nu sunt nimic, nu valorez nimic, toţi trec cu privirea prin mine.“ Dacă se ajunge la această din urmă dezvoltare, în care, cu sentimentul sfredelitor al nimicniciei lor, al importanţei lor tot mai mici, copiii trec la apărare — și toţi trec la apărare — atunci manifestările neglijării se pot arăta chiar de timpuriu.

Am văzut odată un monstru de cinci ani care omorâse deja trei copii. Oroarea se petrecuse din cauza unei copile cu retardat mental: fata alegea — era într-o așezare de la ţară — fetiţe mai mici, le lua cu ea la joacă și apoi le împingea în râu. Abia la a treia crimă s-a descoperit făptașul. Lucrurile fiind atât de evidente, ea a fost internată într-un ospiciu. Fata nu a arătat nici urmă de înţelegere a caracterului condamnabil al faptelor sale. E drept că a plâns, dar imediat după aceea a trecut la altceva și doar cu greu s-au putut afla amănunte despre cele întâmplate și despre motivele respective.

Timp de patru ani fusese cea mai mică dintre fraţi și fusese destul de răsfăţată. Apoi a apărut o soră, iar atenţia părinţilor s-a îndreptat spre cea mai mică, iar ea, fiind ceva mai mare, a trebuit să rămână în umbră. N-a suportat această situaţie și a început să-și urască propria soră, căreia nu putea să-i pricinuiască niciun rău, deoarece copilașul era tot timpul supravegheat cu grijă și, poate, pentru că îi era clar că ar fi fost foarte ușor descoperită. Atunci ura ei s-a mutat în general asupra tuturor fetelor mai mici, care erau presupusele ei dușmance. Ea vedea în toate pe sora ei mai mică, din cauza căreia nu mai era atât de răsfăţată ca înainte. Iar din această dispoziţie ea a ajuns atât de departe în ura ei, încât să omoare.

Fragment din conferința lui A. Adler , ”Copii neglijați” (1920), tradusă în

Practica şi teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi şi profesori

Reclame

Un bărbat dintr-o familie bună, instruit, dar orgolios, ambiţios și laș, a eșuat în profesie. Prea slab pentru a întoarce spontan soarta sau a o suporta, el s-a îndreptat spre alcool.

Mai multe deliruri cu halucinaţii l-au dus în spital și l-au scutit de împlinirea misiunii sale în viaţă. Recurgerea la alcoolism este frecventă și de înţeles — tot așa cum lenea, crima, nevroza, psihoza și suicidul sunt dezertarea ambiţioșilor inveteraţi dinaintea unei înfrângeri așteptate și ca revoltă împotriva cerinţelor comunităţii.

Când a părăsit spitalul, scăpase definitiv de alcoolism și devenise abstinent. Dar antecedentele sale deveniseră cunoscute, familia s-a îndepărtat de el, iar lui nu i-a mai rămas nimic altceva în afară de a-și câștiga existenţa prin munci prost plătite, ca săpător. La scurt timp după aceea s-au instalat halucinaţiile, împiedicându-l să lucreze. Vedea aproape tot timpul un bărbat, pe care nu-l cunoștea și care îi strica cheful de lucru, rânjindu-i batjocoritor. Nu credea în realitatea acelei figuri.

De altfel, cunoștea, din perioada sa de alcoolism, importanţa și esenţa halucinaţiilor. Într-o zi, pentru a scăpa de îndoieli, el a aruncat cu un topor înspre figura aceea. Aceasta s-a ferit abil, dar pacientul s-a ales cu o porţie zdravănă de bătaie. Această reacţie bizară ne induce, firește, ideea, că pacientul nostru era capabil ca, în unele ocazii, să ia un om real drept halucinaţie, la fel cum se sugerează în „Dublul“ lui Dostoievski. Acest caz ne mai învaţă ceva. Nu este întotdeauna suficient să convingi pe cineva la abstinenţă. Trebuie să faci din el alt om. Altminteri, el va fi victima altui tip de evadare, așa cum, în acest caz, am întâlnit halucinaţia și urmările ei supărătoare. (…)

Acest caz poate fi înţeles în măsura în care halucinaţia, la fel alcoolismul de dinainte, trebuia să asigure consolare și pretext pentru dispariţia speranţelor ambiţioase, egoiste. Abia atunci când el ar putea fi scos din izolarea sa și redat comunităţii, acest caz ar putea fi salvat.

Totodată, vedem cum alcoolismul, cu capacitatea sa de a produce halucinaţii, a oferit materialul și înclinaţia pentru evoluţia spre halucinaţii. Fără stadiul preliminar de alcoolism, ar fi trebuit să se instaleze o altă preocupare, o altă nevroză.

Fragment din Alfred Adler:

Practica şi teoria psihologiei individuale.

Pentru medici, psihologi şi profesori


Practica şi teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi şi profesori, o carte esențială a lui Alfred Adler, este cea mai recentă traducere din colecția de Psihologie/Psihoterapie a Editurii Trei.

Regăsiți aici toate conceptele importante ale psihologiei individuale – sentiment de inferioritate, compensare, protest viril, scopul vieţii, sentiment comunitar etc., dar veți întâlni și observații inedite pe teme psihosomatice, o conferință despre Dostoievski și o interesantă analiză psihologică a prostituției.

Iată mai jos un fragment (cu siguranță discutabil) scris acum aproape un secol și care încearcă să deslușească rădăcinile prostituției.

  

  

  

Artificiul îndrăzneţ de a preschimba contactul sexual într-un echivalent bănesc, caracterizează esenţa prostituţiei. Și așa cum la bărbaţii dependenţi de prostituţie, ficţiunea unui triumf satisfăcător, a unei afirmări recâștigate determină perpetuarea și statornicia acestei instituţii, tot astfel ea constituie cea mai puternică atracţie a tuturor participanţilor la prostituţie. Dar capacitatea de a transforma în bani o funcţie invariabilă a femeii, a corpului și sufletului ei poate fi dobândită numai de cel în a cărui viaţă sufletească este puternic înrădăcinată supoziţia inferiorităţii femeii. Aceasta se vădește și în regulile de purtare aferente și se vădește și în evoluţia fiecărei prostituate.

Aceste fete se simt în depravarea lor, de cele mai multe ori precoce victime ale bărbatului „superior“, care rămâne agresorul respectat, în timp ce fata este cea condamnată. Nu e nicio mirare că încercarea de a acţiona la fel ca bărbatul, de a se manifesta provocator ca el, de a se debarasa de atitudinea și castitatea feminină este cu atât mai evidentă pentru mintea neexersată, cu cât adâncirea continuă în rolul de femeie, căsătoria și maternitatea, așteptările societăţii nu mai au căutare, din cauza antecedentelor, ca și din cauza sentimentului de nimicnicie în faţa bărbatului.

Procurarea prin prostituţie a unei soluţii și a acelei afirmări care în altă parte le este interzisă caracterizează cu regularitate cariera prostituatelor pe care o urmează după încercări de cele mai multe ori infructuoase sau aparent infructuoase — din poziţia lor ca servitoare, guvernante sau muncitoare. Dar dinaintea ochilor lor plutește întotdeauna șablonul bărbatului „activ“, nu cel al femeii „pasive“.

În acest proces de dezvoltare, o importanţă extraordinară o are otrava răspândită peste tot a unei concepţii hipermasculine despre lume. Ea străbate căminul familial al viitoarelor târfe, îi conferă tatălui omnipotenţă tiranică și face din soţie și mamă un model înfricoșător al unui viitor rol de femeie. Ridică fraţii la un rang de invidiat, face din feminitatea fetei o pată și un reproș. Credinţa în forţa proprie scade, iar seducătorul adesea încă imatur găsește o creatură lipsită de apărare, lașă, crescută cu frica de bărbat, sau care, cu toată furia reţinută împotriva destinului ei de femeie, nu poate găsi, deseori din aceleași motive, într-o revoltă împotriva regulilor de purtare ale părinţilor, o dezvoltare normală, de la care o îndepărtează seducerea reușită.

Consecinţele ulterioare ale seducerii sunt și ele demne de toată atenţia: concluziile nu sunt trase în sensul unei corectări, ci sentimentul de inferioritate, neîncrederea în propriile forţe și aversiunea faţă de rolul feminin se adâncesc. Acum se deschide calea largă a curvăsăriei într-un vârtej de activitate, ca revoltă împotriva cerinţelor societăţii, ca soluţie la scopurile greu realizabile, care pare mai evidentă în cazul masculinităţii ce racolează și profită, promite afirmare și salvează de sentimentul nimicniciei totale. Nouă, celorlalţi, această socoteală nu ni se pare potrivită. Dar să întrebăm prostituatele și proxeneţii!

%d blogeri au apreciat asta: