Adevăratul urmaş al lui Stieg Larsson

Când Sophie Brinkmann îl cunoaşte pe Hector Guzman, viaţa ei se află într-un impas. Misteriosul bărbat o cucereşte pe loc. Totuşi, Sophie află repede că înfăţişarea lui e înşelătoare: Guzman ascunde lucruri sinistre…

Iată un fragment din PRIETENUL ANDALUZ, romanul de debut al scenaristului suedez Alexander Soderberg, ”adevăratul urmaş al lui Stieg Larsson”, apreciază Entertainment Weekly:

După câteva minute, apăru Sophie din direcţia pieţei Karlaplan. Gunilla aşteptă până când ajunse lângă ea, după care porniră împreună în jos spre Sturegatan. După o vreme, Gunilla începu să pună întrebări. Ca de obicei, întreba despre persoanele din anturajul lui Hector, voia numele şi rolul acestora, voia să ştie de ce erau sau nu erau în stare.

Sophie îşi dădea silinţa să răspundă cât mai complet. Când întrebările începură să-l vizeze pe Hector, cine era, ce tip de personalitate avea, nu-i spuse aproape nimic, era ca şi cum nu l-ar fi cunoscut pe Hector, ca şi cum nu voia să rupă încrederea tacită pe care acesta tocmai i-o arătase.

Din partea opusă se apropia un grup de şcolari. Sophie le făcu loc să treacă.

— În meseria mea, am avut de-a face de multe ori cu bărbaţi de genul lui Hector Guzman, relaxaţi şi şarmanţi la început, ca pe urmă să se transforme brusc şi să devină exact opusul. Am văzut cum au distrus vieţile altor oameni…

Sophie nu zicea nimic, mergea doar alături de Gunilla.

— Nu te lăsa păcălită, Sophie.

  

  

Ultima oră: Crimă cu conotație sexuală în mină. Află ce-a declarat scafandrul

Poliția blocase deja zona din jurul puțului: o bandă de plastic subțire, care fâlfâia în vânt, izola cea mai mare parte din terenul abrupt care cobora catre intrarea în mină.

La marginea puțului stăteau vreo șase polițiști și câțiva pompieri, care păreau prinși într-o discuție haotică despre următorul lucru pe care-l aveau de făcut. În spatele lor, pe un bloc de piatră, ședea o faptură solitară. Costumul negru de scafandru al bărbatului sclipea în lumina reflectoarelor pe care echipa de intervenție le îndreptase de la o oarecare distanță către puț. Își dăduse cagula jos, fața cu trăsături aspre era înroșită și puțin umflată, iar ochii lui, atunci când se ațintira asupra sa, îi părură jurnalistului-practicant niște răni deschise.

Fotograful îl înghionti ușor într-o parte, dupa care practicantul își luă inima în dinți, se apleca și se strecură pe sub banda de plastic a poliției.

— Dumneavoastră ați găsit-o, nu-i așa?

  

Întâlniți-l pe autor la Târgul Gaudeamus!

  

În prima clipă avu impresia că scafandrul nu-i auzise întrebarea, deoarece continua să șada mut, studiindu-și mâinile mari. Dar pe urmă dădu țeapan din cap.

— Ce s-a întâmplat acolo jos? întreba practicantul în șoaptă, aruncând din când în când o privire furișă în direcția polițiștilor.

— Ceva… ceva absolut îngrozitor, cred, raspunse scafandrul.

Practicantul văzu în minte imaginea unui corp despuiat, o fată căzuta pe jos în bezna claustrofobică de sub pamânt. Automat începu sa respire mai repede.

— Și… câți ani avea?

— Câți ani? Păi, de unde să știu eu?

Scafandrul clipi nesigur din ochi, când li se întâlniră privirile.

— Corpul ei părea al unei copilițe. Foarte moale, de parcă ar fi fost înca în viață. Și nici nu cântarea mare lucru. Numai ca eu am alunecat, când am ridicat-o, și pe urmă m-am trezit cu ea peste mine. Avea ceva pe ea…

— Cum arăta, avea urme de leziuni?

— Un păr lung…

Scafandrul dadu din mâini și încercă să-i arate practicantului.

— Pe față avea o încâlcitură de păr. Eu am tras de el, fiindca am crezut ca sunt niște ațe.

— Dar avea ceva urme de leziuni?

— Da, da! Deasupra ochilor se casca o gaură… parcă…

Blițul unui aparat de fotografiat se aprinse. Fotograful statea ghemuit la câțiva metri distanță. Scafandrul îl privi pe practicant pentru prima oara cu un oarecare interes, iar colțurile gurii sale zvâcniră.

— Dar, ia spuneți… o să dați la ziar ce vă spun eu aici?

La sediul ziarului, redactorul de știri reușise sa extragă o pereche de căști cu microfon din învalmașeala de lucruri aruncate în sertarul biroului său, și începu să tasteze în computer cu ambele mâini citatul practicantului.

 ULTIMA ORĂ: CRIMĂ CU CONOTAȚIE SEXUALĂ ÎN MINĂ

DECLARAȚIA SCAFANDRULUI

— Exclusiv pentru Dalakurir , puteți adăuga, spuse practicantul, fiindcă tocmai urmărea cum îl conduceau polițiștii în pădure pe scafandrul musculos. Echipajul medical îi urma cu tărgile lasate în jos.

  

Fragment din STEAUA LUI STRINDBERG de Jan Wallentin, 

un îndrăzneţ roman de aventuri à la Jules Verne,

asezonat cu mitologie nordică şi ezoterism de sorginte nazistă

  

Finanțările ”murdare” ale serviciilor secrete

Scena introductivă a romanului ne-o prezintă pe Karen Borg, avocată în drept comercial, găsind o victimă omorâtă cu bestialitate în bătaie. La doar câteva ore după aceea, poliţiştii arestează un tânăr olandez care rătăcea pe străzile din centrul capitalei, cu hainele acoperite de sânge. Hanne Wilhelmsen, care lucrează în colaborare cu procurorul Håkon Sand, îl consideră pe tânărul reţinut principalul suspect în crima brutală petrecută ceva mai devreme.

Cazul ia o turnură ciudată când arestatul refuză să scoată o vorbă în privinţa crimei, însă are două cereri bizare:

să fie reţinut în arestul poliţiei, nu la închisoare, şi să fie reprezentat de Karen, avocata care a descoperit cadavrul, fără a ţine cont de faptul că aceasta nu are experienţă în drept penal.

Apar pe rând noi elemente care fac acest caz aparent teoretic rezolvat să se dovedească a fi mult mai complicat: o nouă victimă, un avocat cu o reputaţie dubioasă, în apartamentul căruia se găseşte un mesaj cifrat, această crimă având legături cu prima; un avocat prestigios încercând cu o insistenţă suspectă să îi ia cazul lui Karen; zvonuri provenite din lumea interlopă, conform cărora s-a dezvoltat o nouă reţea de distribuţie de droguri, condusă din umbră de avocaţi (de aici şi raţionamentul tânărului arestat: din moment ce Karen a descoperit prima victimă şi a raportat crima, înseamnă că ea cu siguranţă nu poate face parte din această reţea). Hanne şi Sand înregistrează progrese încet, dar sigur, în ciuda tuturor piedicilor apărute, iar pentru a încheia ancheta vor ajunge până în cele mai înalte cercuri ale puterii: sunt implicaţi avocaţi, membri ai guvernului şi se bănuieşte chiar şi o finanţare „murdară” a serviciilor secrete.

Cartea place din mai multe motive, primul fiind acela că, deşi este scrisă în 1993, nu este datată. Nu am simţit niciun moment lipsa telefoanelor mobile sau a nu ştiu căror tehnici avansate de laborator. Un alt motiv ar fi că, deşi iniţial povestea de dragoste care ia naştere între Karen şi Sand m-a deranjat, mai apoi i-am descoperit utilitatea: la un moment dat, aceste sentimente îl fac pe Sand să acţioneze într-un anume mod (fără detalii aici, nu vă stric surpriza). În al treilea rând, autoarea nu abandonează nicio clipă raţionamentul logic, iar toate răsturnările de situaţie – care sunt mai multe decât v-am dezvăluit până acum – nu „bruiază” desfăşurarea acţiunii, ci reprezentă exact noile piese de puzzle care cad pe rând pentru a forma imaginea finală.

Citește întreaga recenzie în Revista de suspans.

 

”Nu ştiu nimic despre mama ta. I-au luat pe toţi, pe tărgi.”

Nu ştia câtă vreme a stat ghemuit în şifonier, dar după un timp auzi pe cineva urcând scările. Mergeau din cameră în cameră, strigând:

— E cineva aici?

Daniel dorea să afle unde se dusese mama lui, dar când ieşi pe hol un bărbat îl înşfăcă de guler şi îl lipi de perete. Omul era doar cu puţin mai înalt decât Daniel. Purta o bluză albă. Daniel putea mirosi sudoarea sărată a bărbatului, care se diferenţia de izul afumat al casei. Stomacul omului îl apăsă pe Daniel, ţintuindu-l de zid.

— Ce mama dracului faci tu aici? întrebă bărbatul. Haide, ia-ţi numaidecât tălpăşiţa.

— Unde s-a dus mama mea?

— Mă-ta? Cine-i mă-ta?

— Locuia aici, hainele ei sunt încă aici.

— Drogaţii au dat foc locului, nu-i aşa? Afară cu ei, cu toţi. Nici măcar nu şi-au dat seama că izbucnise un incendiu. A trebuit să chem pompierii. Toată gaşca aia nenorocită putea să-şi dea duhul.

— Şi mama mea?

— Nu ştiu nimic despre mama ta. I-au luat pe toţi, pe tărgi. Unul dintre ei era făcut scrum. Era de-a dreptul dezgustător. Nu-ţi puteai da seama dacă era bărbat sau femeie.

Daniel se răsuci din strânsoarea lui şi o zbughi pe scări în jos. Auzi cum bărbatul îl striga. Îl podidi plânsul în timp ce cobora şi apoi alunecă şi căzu pe trepte. Îşi julise braţul, dar nu simţi câtuşi de puţin acest lucru. Se ridică şi ieşi în fugă pe uşă, apucând-o prin iarbă şi împiedicându-se iarăşi, de această dată de conul de dirijare a traficului. Piciorul său atinse trotuarul. Habar n-avea încotro alerga, dar gonea cât de repede era în stare. Ghiozdanul trebuie să-i fi căzut pe undeva, în şifonier sau pe scări, şi se simţi uşor şi iute despovărat de el.

Era beznă şi stătea pe bordură, pe West Road, când o poliţistă se apropie de el. Nu se uită la ea, dar când îi ceru să o însoţească nu se împotrivi, căci era frânt de oboseală. La secţie au sunat-o pe asistenta socială care se ocupa de el şi ea l-a dus înapoi la Minnie acasă.

  

”Februarie, ger. Zilele sunt tot mai lungi, însă frigul e ca pumnul încleştat al lui Dumnezeu.”

Februarie, ger. Zilele sunt tot mai lungi, însă frigul e ca pumnul încleştat al lui Dumnezeu. De neclintit.

Soarele e doar un desen pe cer, aerul e dur ca sticla. Şoarecii îşi croiesc calea sub o pătură groasă, albă. Rumegătoarele rod pojghiţa de gheaţă a copacilor. Slăbesc şi tânjesc după primăvară.

Patruzeci de grade cu minus şi viscole care trag încet după ele, într‑un val alb nimicitor, întregul peisaj — haitei de lupi nu‑i pasă. Dimpotrivă. Pentru lupi e vremea ideală. Organizează picnicuri în zăpadă, cu toate delicatesele posibile. Au suficientă hrană. Au un teritoriu bun şi un teren de vânătoare bun. Căldura nu le dă de furcă. Nu sunt insecte, care să le sugă sângele.

Zilele lui Picioare galbene sunt numărate. Colţii scânteietori ai lupoaicei şefe îi spun că s‑a terminat. Curând. Curând. Acum. Picioare galbene a făcut tot ce i‑a stat în putinţă. S‑a târât în genunchi, pentru a i se permite să rămână. În dimineaţa aceasta de februarie a sosit momentul. Nu are voie să se apropie de familie. Lupoaica haitei o atacă. Maxilarele ei toacă aerul.

Orele trec. Picioare galbene nu pleacă imediat. Rămâne la ceva distanţă de haită. Speră într‑un semn care‑i va da voie să se întoarcă. Însă lupoaica şefă e necruţătoare. Sare mereu în patru labe şi o alungă.

Unul dintre lupi, fratele lui Picioare galbene, se fereşte de ea. Botul ei vrea să se afunde în blana lui, capul să se culce pe burta lui.

Căţelandrii se holbează la ea cu cozile plecate. Vor să‑şi dezmorţească picioarele galbene alergând printre brazii bătrâni, să se zbenguie în tufişuri, să sară pe perniţele labelor şi să fie vânaţi prin zăpadă.

Iar puii vor împlini curând un an, sunt aventuroşi, curajoşi, nesăbuiţi, dar încă pui. Pricep suficient de bine ce se întâmplă, pentru a rămâne calmi şi nemişcaţi. Mârâie nesiguri. Picioare galbene ar vrea să le arunce sub nas un iepure rănit, să vadă cum hăituiesc plini de zel animalul, cum sar exaltaţi unii peste alţii.

  

  

Mai face o ultimă încercare. Un pas întrebător. De data aceasta, lupoaica haitei o goneşte până la liziera pădurii. Pe sub crengile cenuşii, fără ace, ale brazilor bătrâni. Picioare galbene rămâne acolo, cu privirea îndreptată spre haită şi spre lupoaica şefă, care se întoarce acum netulburată la ceilalţi.

De acum înainte va dormi singură. Până acum s‑a odihnit pe fundalul zgomotelor făcute de lupi în somn. Al mârâielilor şi zvâcnirilor lor, când vânează în vis. Al scrâşnetelor, oftaturilor, vânturilor lor. Acum va trebui să doarmă cu urechile ciulite un somn neliniştit.

Mirosuri străine îi vor umple nările. Vor alunga amintirea celor de aici, a fraţilor şi surorilor ei, a rudelor, a puilor şi a bătrânilor.

Porneşte la pas. Drumul o poartă într‑o direcţie. Dorul în cealaltă. Aici a trăit. Acolo va supravieţui.

   

Fragment din Noapte albă de Åsa Larsson

  

Paracliserul pe bicicletă și cadavrul de sub orgă

Poate vă întrebaţi cum le vin ideile „asasine” autorilor scandinavi?

De unde crimele în serie, cruzimea şi întunericul, de vreme ce trăiesc în societăţi stabile, idilice, aproape perfecte? De unde pastorii înjunghiaţi în biserici? De unde atmosfera de iad îngheţat? Există într-adevăr oraşul acela rupt de lume, duşmănos şi mut de frica răzbunărilor divine?

Ei bine, există. Se numeşte Kiruna, cel mai nordic oraş din Suedia, aflat la 40 de km de Cercul Polar. Acolo a copilărit scriitoarea Asa Larsson. Şi tot de acolo i-a venit ideea pentru „Furtuna solară”, scrie Gazeta Sporturilor prefațând primul volum din seria detectivei-avocat Rebecka Martinsson.

După traducerea oferită în colaborare cu GSP la jumătatea lui martie, Editura Trei lansează cel de-al doilea volum care respiră același aer rece și misterios din Kiruna: NOAPTE ALBĂ. Iar romanciera suedeză, fostă avocată în drept fiscal, chiar știe să te prindă în atmosfera sumbră boreală. Citiți fragmentul de mai jos, dacă nu mă credeți:

   

  

  

Paracliserul Pia Svonni stă şi fumează în grădina casei ei. În mod normal ţine ţigara ca o doamnă, între degetul arătător şi cel mijlociu. Însă de data aceasta a prins‑o cu degetul mare, arătătorul şi mijlociul. O diferenţă ca de la cer la pământ. Se apropie solstiţiul de vară, acesta e motivul. În perioada asta o iei razna. Nu mai vrei să dormi. Nici nu mai ai nevoie să dormi. Noaptea îţi şopteşte şi te ademeneşte şi te atrage şi nu ai încotro, trebuie să ieşi.

Zânele pădurii îşi încalţă pantofi noi din cea mai fină scoarţă de mesteacăn. E o adevărată întrecere a prinţeselor. Se ascund şi dansează şi zburdă pe câmpii, deşi ar putea trece vreo maşină. Îşi rup pantofii de atâta dans, iar spiriduşii stau ascunşi printre copaci şi le privesc cu ochii mari.

Pia Svonni îşi stinge ţigara pe ghiveciul de flori răsturnat, care‑i serveşte drept scrumieră, şi aruncă mucul în gaură. Parc‑ar avea poftă să meargă cu bicicleta până la biserica din Jukkasjärvi. A doua zi se va oficia o cununie. Ea a făcut deja curat şi a pregătit totul, dar vrea să mai culeagă un buchet mare de flori pentru altar. Vrea să se plimbe pe câmpia din spatele cimitirului. Acolo, printre nori de asmăţui alb, cresc gălbenele şi bulbuci şi priboi purpurii. Iar la marginea drumului se iţesc flori de nu‑mă‑uita. Pia îşi bagă telefonul în buzunar şi îşi încalţă pantofii de tenis.

Soarele de la miezul nopţii străluceşte deasupra grădinii. Lumina lui blândă pătrunde printre scândurile gardului, ale căror umbre lungi fac gazonul să semene cu un covor ţesut din cârpe, cu dungi verzi‑gălbui şi verzi‑închis. Un cârd de sturzi îşi face de cap într‑un mesteacăn.

Drumul spre Jukkasjärvi coboară neîncetat. Pia dă din picioare şi schimbă vitezele. Merge periculos de repede. N‑are nici cască pe cap. Părul îi flutură în vânt. Se simte ca la patru ani, când se dădea în leagănul din curte, făcut dintr‑un cauciuc vechi, până când avea senzaţia că se va răsturna în orice clipă.

Drumul o poartă de‑a lungul malului. Satul e adormit. Pia trece pe lângă centrul pentru turişti şi han, pe lângă vechea alimentară şi oribilul centru comunitar. Pe lângă pereţii argintii de lemn ai muzeului etnografic regional şi vălurile albe de aburi care se înalţă pe câmpie, în spatele gardului de lemn.

La capătul sătucului, acolo unde se termină strada, se ridică biserica de lemn vopsită în roşu Falun. Căpriorii miros a gudron proaspăt.

Clopotniţa e lipită de gard. Pentru a intra în biserică, trebuie să trei pe lângă clopotniţa şi să urmezi o potecă pavată cu dale de piatră, care duce până la treptele bisericii.

Una dintre uşile albastre ale clopotniţei stă larg deschisă. Pia coboară de pe bicicletă şi o sprijină de gard.

„Ar trebui să fie încuiată”, îşi spune în gând şi se apropie încet de uşă.

 

«Când e vorba să creeze atmosferă, Ăsa Larsson e inegalabilă.»

– Kirkus Reviews 

 

Ceva foşneşte în mestecenii scunzi din dreapta aleii care duce la casa parohială. Inima bate să‑i sară din piept. Pia rămâne pe loc şi ascultă. A fost un singur foşnet scurt. Probabil o veveriţă, ori un şoarece de câmp.

Uşa din partea cealaltă a clopotniţei stă şi ea larg deschisă. Prin ea poţi vedea afară. Şi uşa bisericii e deschisă.

Acum, inima Piei bate înnebunită. Se mai întâmplă ca Sune să uite să încuie clopotniţa, dacă a petrecut cu o seară înainte de solstiţiu. Dar nu şi uşa de la biserică. Gândurile îi zboară la acei tineri care au spart geamurile bisericii din oraş şi au aruncat cârpe aprinse înăuntru. A fost cu doi ani în urmă. Ce s‑o fi întâmplat aici? În faţa ochilor i se derulează mereu alte imagini. Urme de vopsea şi urină pe tabloul altarului. Crestături lungi de cuţit în stranele proaspăt vopsite. E posibil să fi intrat pe geam şi să fi deschis apoi uşa dinăuntru.

Pia porneşte în direcţia uşii de la biserică. Cu paşi măsuraţi. Atentă la orice zgomot. Cum de s‑a ajuns aici? Băieţi cărora ar trebui să le stea mintea la fete şi la motorete. Cum au ajuns să dea foc la biserici şi să atace homosexuali?

După ce trece pe sub arcadă, se opreşte. Stă sub balconul care e atât de jos, încât persoanele mai înalte trebuie să‑şi ţină capul între umeri. În biserică e linişte şi întuneric, totul pare în ordine. Iisus Hristos, predicatorul Laestadius şi Lapona Maria, datorită căreia Laestadius a ajuns predicator, strălucesc neîntinaţi pe tabloul altarului. Şi totuşi ceva o face să ezite. Ceva nu e cum ar trebui să fie.

Sub podea sunt optzeci şi şase de morţi. De obicei nu se gândeşte la ei. Se odihnesc în pace în mormintele lor. Dar acum are senzaţia că neliniştea morţilor se înalţă prin podea şi o înţeapă în tălpi ca nişte ace.

„Ce‑i cu voi?”, se întreabă.

Culoarul din mijloc este aşternut un covor roşu. Acolo unde se termină balconul şi se deschide acoperişul, ceva zace pe covor. Pia se apleacă.

„O piatră”, gândeşte. „O pietricică albă.”

O ridică cu două degete şi merge mai departe spre sacristie.

Uşa de la sacristie e însă încuiată şi Pia se întoarce pentru a traversa iarăşi culoarul din mijloc.

Din dreptul altarului vede partea inferioară a orgii. E aproape complet ascunsă privirii de către un placaj de lemn, care se întinde de‑a curmezişul naosului, la două treimi din înălţimea plafonului. Dar se vede totuşi partea de jos a orgii. Şi se mai văd şi două picioare care atârnă de pe balcon.

Primul gând care‑i trece fulgerător prin minte e că cineva s‑a strecurat în biserică şi s‑a spânzurat acolo. Şi în aceeaşi clipă o cuprinde furia. Câtă lipsă de consideraţie. Apoi nu‑i mai trece nimic prin minte. Aleargă de‑a lungul culoarului, trece pe sub placajul de lemn şi în clipa aceea vede cadavrul care atârnă pe fundalul tuburilor de orgă şi al simbolului Sami al soarelui.

Cadavrul atârnă de o frânghie, ba nu, nu e o frânghie, e un lanţ. Un lanţ lung de fier.

Şi acum recunoaşte şi petele întunecate de pe covor, din locul în care a găsit pietricica.

Sânge. Să fie sânge? Se apleacă.

Şi acum pricepe. Pietricica pe care o ţine cu două degete nu e o pietricică. Ci o bucată dintr‑un dinte.

   

Ce face o polițistă în concediul de maternitate

Polițistă, adjectiv: cam așa se face acordul în policier-ul nordic.

Pe lângă fiorii glaciali din patria Moșului și pe lângă peisajele hibernale scandinave, intrigile polițiste țesute prin Suedia ori Norvegia (cazul de față) vin cu personaje noi: jurnaliste, polițiste ori hackerițe fragile, umane, cât se poate de umane, cu familie, necazuri domestice și anxietăți feminine.

Rețeta funcționează de minune și în cazul lui Anne Holt, o Agatha Christie a Norvegiei, autoarea proaspetei cărți Aşa ceva nu se întâmplă niciodată (romanciera a fost ministru al Justiţiei în Norvegia, dar e şi avocat și jurnalist la televiziune).  

 

  

    

Ca să vă ațâț puțin, citez din cronica din Ring (Cristina Andrei) un pasaj referitor la orientarea sexuală a autoarei:

Holt este cunoscută şi pentru discreţia cu care şi-a obişnuit fanii, evitând să comenteze ştirile despre orientarea sa sexuală. Chiar şi atunci când s-a căsătorit cu partenera sa s-a limitat la o declaraţie foarte scurtă prin care mulţumea pentru prezenţa celor care au vrut să participle la ceremonie ca la un eveniment public, dar a repetat faptul că tot restul vieţii sale este privat.

Cu sau fără legătură cu orientarea sa sexuală, și criminalul, dar și investigatorul din romanul Annei Holt sunt femei, după cum observă Iaromira Popovici în Dilema Veche:

Inger Johanne e o poliţistă în concediu de maternitate, care se confruntă cu grijile „specific feminine“, cu toate fricile posibile legate de cele două fiice ale sale.  Tot de sex feminin este şi criminalul. Cea care comite cea mai mare parte dintre crime e frământată de alte frici şi frustrări, cumva opuse celor ale Johannei: unele pornind din lipsa afecţiunii şi atenţiei, dar convertite într-un joc al puterii şi controlului.  

N-o mai lungesc și nici n-am de gând să vă dezvălui prea multe din noul roman al Annei Holt. Vă avertizez însă că dacă începeți cartea, n-o s-o mai lăsați prea ușor din mână. Asta spune și cotidianul norvegian Dagbladet:

Anne Holt reuşeşte cu adevărat să-şi surprindă cititorii până la sfârşit, ultimele 30-40 de pagini fiind pur şi simplu uimitoare.