Băiatul din valiză. Și o versiune tulburătoare a lui Lisbeth Salander

Vârî jetonul în sistemul automat ce controla secţiunea 37, apoi auzi un clic metalic şi clar, iar dulapul 43 se deschise.

Înăuntru era o valiză de piele maro-închis şi bine lustruită, oarecum de modă veche, cu o lungă despicătură laterală, astfel că i se vedea căptuşeala verde. În rest, nu se remarca prin nimic. Ştia c-ar fi fost un gest prostesc s-o deschidă acum. Oamenii care-şi ridică bagajul nu-l deschid să vadă ce-i înăuntru. În plus, Karin o sfătuise la fel: Să n-o deschizi până n-ajungi într-un loc sigur. Şi să ai grijă să nu te vadă nimeni.

Of, Karin! În ce te-ai băgat? se gândi Nina. Îi venea greu să creadă că era vorba despre ceva atât de groaznic sau de grav. Karin era atât de… lipsită de spirit de aventură — poate nu era un termen potrivit, dar totuşi. Pur şi simplu, era greu să ţi-o închipui pe Karin cea relaxată şi o hedonistă implicată în ceva necurat, ilegal sau periculos. Dar glasul ei vădise o frică neobişnuită: Nu aşa ne-a fost înţelegerea? Oare ce-o fi vrut să spună cu asta?

Nina scoase valiza din compartimentul îngust. Era mai grea decât părea, bănuia că avea aproape douăzeci de kilograme. Trebuia să facă un efort să o care, iar parcarea subterană din Nyropsgade, unde îşi lăsase Fiatul, era la o distanţă de vreo două intersecţii. Dar Gara Centrală din Copenhaga nu punea la dispoziţie cărucioare gratuite precum acelea din aeroporturi, aşa că n-avea de ales.

  

„Nina Borg e o versiune mai tulburătoare a lui Lisbeth Salander.” 

– Publishers Weekly

   

O deschise abia când se văzu în parcare. Şi dădu peste un băieţel. Era inconştient. Avea pielea rece, dar nu alarmant de rece. Profesionista din ea îşi dădu automat seama că avea pulsul slab, dar, iarăşi, nu periculos de slab, că respira profund şi, totodată, rar şi că avea pupilele uşor contractate. Puţin probabil să fi fost drogat, se gândi ea. Nu urma să-i moară în braţe, avea nevoie de tratament — de lichide şi poate de un antidot, dacă reuşeau să-şi dea seama ce substanţă îi fusese administrată.

Undeva se auzi zgomot de paşi, nişte portiere trântite, apoi hârâitul unui motor pornit. Zgomotele răzbăteau din spatele zidurilor de beton, iar Nina se ascunse instinctiv în spatele coşului de gunoi, să n-o vadă nimeni. De ce? N-ar fi fost mai bine să iasă la lumină, să ceară ajutor? Dar n-o făcu. Zări cu coada ochiului capacele metalice şi lucioase ale roţilor, apoi maşina se făcu nevăzută. Trebuia să-l ducă pe copil la maşina ei, dar cum? N-o lăsa inima să închidă valiza şi să-l care aşa, ca pe-un bagaj.

Dădu fuga la Fiat şi luă o pătură în dungi din portbagaj, îl înveli pe băiat în ea, îl puse pe umăr şi-l duse la maşină. Mama şi copilul, îşi zise în sinea ei. Dacă mă vede cineva, sunt o simplă mamă ce abia şi-a luat copilul ostenit de la grădiniţă. Părea uşor ca fulgul, mult mai uşor decât atunci când fusese în valiză. Îi simţea respiraţia pe gât, mică şi caldă. Doamne, Dumnezeule! Cine ar fi putut să-i facă asta unui copil?

Îl lăsă jos, pe bancheta din spate, şi-i mai verifică o dată pulsul. Deja bătea mai repede, ca şi cum ar fi reacţionat la mediul din jur. Luă sticla cu apă dintre scaunele din faţă, îşi înmuie un deget în ea şi-i umezi buzele. Băiatul mişcă limba. Nu era total inconştient.

Spital, poliţie. Poliţie, spital. Dar dacă n-ar fi fost vorba decât să sune la 112, de ce n-o făcuse Karin? La naiba, Karin, înjură Nina în tăcere. Eşti băgată-n asta? „Eu nu pot s-o fac. Dar tu poţi“, îi zisese ea. Însă ce naiba ar fi trebuit să facă?

  

Invazia scandinavă: de la Stieg Larsson la Anne Holt

Nu îmi mai amintesc exact ce m-a făcut acum 3-4 ani să iau în mână o carte poliţistă – sau, mă rog, thriller, își începe povestea Anda Brîndușă, redactorul-șef al revistei The ONE.

    

Exigenţele mele literare – continuă ea – s-au crispat la ideea infamă, dar probabil că seara friguroasă de toamnă şi faptul că primisem cele trei volume ultramediatizate ale lui Stieg Larsson mi-au îmblânzit reticenţa. Nu am mai lăsat din mână Bărbaţi care urăsc femeile şi apoi am devorat Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat. Explicaţia pentru succesul fulminant e oarecum neaşteptată: e vorba, bineînţeles, de Lisbeth Salander, o eroină imperfectă şi absolut irezistibilă, de naraţiunea hipnotizantă, dar şi de detaliile socio-politico-psihologice ale vieţii suedezilor, nu întotdeauna model.

Apoi au urmat Camilla Läckberg, Lars Kepler, Arnaldur Indridason, Yrsa Sigurdardóttir, Anne Holt (fost ministru al justiţiei în Norvegia, acum autoare de bestsellers), Jo Nesbø ş.a., majoritatea dintre ei publicaţi la editura Trei, dar şi la Rao. Cred că nu am lăsat necitit niciun volum de thrillere scandinave apărute la noi, de fapt am mai cumpărat câteva şi în engleză. Ştiu, nu sunt nume pe care să le menţionezi cu aplomb în discuţii savante. Însă au devenit un gen în sine – Nordic noir, cu o scriitură realistă, precisă, dezbărată de ornamente şi metafore, lucide şi glaciale ca ţările pe care le descriu, ţinuturile tăcerii şi ale zăpezilor.

Valorile protestante, liberalismul şi toleranţa unei societăţi atât de perfecte în aparenţă sunt cadrul în care aceşti scriitori iscodesc cu precizie pentru a expune fricile, obsesiile şi păcatele cele mai întunecate. Şi nu sunt puţine. Fiecare faptă reprobabilă este pusă în context şi multe din aceste poveşti vorbesc despre acţiuni din prezent determinate de o greşeală a trecutului, de multe ori a părinţilor sau bunicilor personajelor. Personajele credibile, acţiunea construită cu minuţiozitate şi ritmul alert, plus peisajul cu marea, fiordurile şi pădurile scandinave, au devenit o reţetă universal devorată, iar romanele sunt premiate şi vândute în milioane de exemplare.

Citește întregul documentar despre ”invazia scandinavă” în revista The ONE