Dialogul platonic de sub patul balerinei

Ați pus în Somnul și moartea referințe la Phaidon, dialogul despre moartea lui Socrate – a fost punctul de pornire în scrierea acestui roman?

Anders Rønnow Klarlund: Da, e o carte despre călătoria sufletului. La un moment dat, Jacob [Weinreich] a spus „Ce-ar fi dacă în următoarea carte Niels Bentzon ar călători în moarte pentru a rezolva un caz?“ – și acesta a fost startul acestui roman. Și am început să ne documentăm despre suflet – cum e definit, ce este… și așa am ajuns la Socrate. Și apoi ne-am întrebat cum ar fi dacă Socrate ar însoți acțiunea cărții. În primă fază, ne-am apucat să rescriem Phaidon – avea vreo 20 de pagini, un început interesant, dar era de necitit – a fost o lectură doar pentru noi. Așadar, Socrate a fost cu noi de la început.

(Fragment din interviul acordat de cuplul A.J. Kazinski pentru BookMag)

***

Și un fragment din cartea cuplului A.J. Kazinski SOMNUL ȘI MOARTEA:

Niels se întoarse şi se lăsă în genunchi pentru a verifica sub pat. Observă o carte. Fu nevoit să se lungească şi să întindă mâna pentru a o putea apuca. Era un volum foarte vechi, legat în piele, inscripţionat cu litere fine, aurite. Balerina scrisese cu litere roşii şi elegante pe pagina de gardă: „Dicte Van Hauen, 1992“. Phaidon de Platon. O cărţulie mai degrabă decât un op de proporţii. Niels răsfoi prefaţa. Phaidon fusese unul dintre discipolii preferaţi ai lui Socrate, află citind primele rânduri. În carte, el îi povesteşte lui Platon despre moartea lui Socrate, explicându‑i acestuia cum filosoful dovedise existenţa sufletului înainte de a bea otrava. Niels continuă să răsfoiască paginile îngălbenite. Mai peste tot, note scrise de mână. Note vechi. Şi o mulţime de fraze subliniate. Să fie vorba despre o carte pe care o recitea regulat încă din 1992? Despre un fel de Biblie personală? se întrebă poliţistul.

— Niels! îl strigă Kristian din living.

Băgă cartea în buzunar. Ştia că era interzis să iasă din apartament cu vreun obiect.

— Apă sărată e, îl anunţă criminalistul arătând către pata de pe jos.

— Apă de mare?

— Posibil.

Niels se mulţumi să aprobe din cap, după care ieși, coborî scările şi, de cum ajunse în stradă, fu asaltat de lumina orbitoare a soarelui. Aruncă un ochi la ceas: 14:56. Mai era un ceas până la întâlnirea lui Dicte şi tot habar nu avea unde trebuia să aibă loc. Primi un SMS de la Casper: „Am recuperat fotografia. Trec la treabă.“

Trase adânc aer în piept şi se aşeză la volan. Transpiră. Ţinea cartea în mână. Phaidon. Socrate. Dicte Van Hauen, 1992. Răsfoind‑o din nou, remarcă lipsa unei pagini, care fusese smulsă. Pagina 41. Închise ochii şi se gândi. Fusese sechestrată timp de treizeci şi şase de ore. Înecată. Reanimată. După care scăpase. Sub pat, Niels descoperise o carte dedicată existenţei sufletului. Din care fusese smulsă o pagină.

    

 

Filosofii în acţiune

Mă gândeam acum câţiva ani la o… utopie – şi anume ca, aşa cum există (sau ar trebui să existe, şi la noi!) consilieri psihologici în întreprinderi, instituţii, fabrici ori şcoli, tot astfel să aflăm, în aceste locuri, şi o branşă a consilierilor filosofici, care să peripatetizeze printre strunguri şi bancurile de lucru, sub privirile – etern chiorâşe – ale muncitorilor (Noi muncim, nu gândim, nu-i aşa?), dar ajutând totodată, prin sfaturi, imbolduri şi exemple filosofice la creşterea productivităţii muncii.

Ei bine, iată că aşa ceva chiar există! Ceea ce mi se părea a fi o idee extravagantă şi de luat nu fără o linguriţă de umor, este, în fapt, o realitate. Înghite Platon, nu Prozac, se intitulează volumul masiv al lui Lou Marinoff tradus anul trecut la Editura Trei (fiind una dintre cărţile care au inaugurat colecţia “Acum pentru viitor” a editurii). Aflăm de la autor că în lume există astăzi consilieri filosofici, a căror activitate cu scop terapeutic este practica filosofică. Un domeniu destul de nou al filosofiei, dar în plină dezvoltare, un domeniu ale cărui origini pot fi aflate în anii ’80 în Europa, odată cu activitatea lui Gerd Achenbach, răspândindu-se în anii ’90 şi pe continentul nord-american.

Cine credea că filosofia este un domeniu ermetic, al sferelor înalte, mult prea înalte pentru marea majoritate a oamenilor? Că este o discuţie plictisitoare despre nimic concret? Că nu foloseşte la ceva anume şi e o pierdere de vreme? Nu e inaccesibilă, nu e plictisitoare şi, iată, foloseşte, aşa cum ne încredinţează Lou Marinoff (cartea sa fiind dedicată, de altfel, “Celor care au ştiut că filosofia este bună la ceva, dar n-au putut niciodată spune cu exactitate la ce anume”). Foloseşte – sub forma consilierii filosofice, definită de consilierul canadian Peter March ca “terapie pentru cei sănătoşi la minte”. În opinia consilierilor filosofici, multe discipline psihologice şi psihiatrice au mers către patologizarea (medicalizarea) clienţilor, tinzând să le descopere acestora diferite disfuncţii ori sindromuri…

Citeste aici  intreaga recenzie scrisa de Dorin-Liviu Bîtfoi pe blogul Cafe Gradiva.

Sa ai un ideal

RECUPERAREA SPIRITUALITĂŢII LAICE

Să am un ideal? Dar ce, am înnebunit? Parca îmi amintesc de nişte domni, în ultimii 100 de ani care au avut nişte idealuri şi au ajuns departe… la colţul de pedeapsă al istoriei, la raftul cu lecţii de „aşa nu se face”. Fie că a fost vorba de idealul purificării rasiale, al societăţii fără clase sau, amintindu-ne de meleagurile mioritice, al societăţii multilateral dezvoltate, idealurile n-au făcut decât să stea pavăză pentru justificarea nenumăratelor abuzuri şi crime, sub imboldul încăpăţânării că realitatea trebuie să încapă în matricea perfectă pe care am proiectat-o. În zilele noastre idealul pare a fi aceeaşi armă de temut, doar că la o altă scară, pe care teroriştii de orice fel (ecologici, antiglobalizanţi, religioşi) o folosesc în lupta împotriva societăţii. Iar idealurile nu au un efect distructiv doar în lumea politică, ci şi în plan personal. Alimentaţi cu o cultură a perfecţiunii şi a performanţei, mulţi oameni îşi proiectează astăzi exigenţe disproporţionate cu care îşi evaluează acţiunile, căutând să atingă absolutul în fiecare sferă de activitate, atât profesională, cât şi privată. De pe urma acestor eforturi, permanente dar mai tot timpul insuficiente, se nasc depresiile, descurajările, nefericirile. Idealurile sunt aşadar pentru fanatici, pentru oamenii emoţionali, pripiţi în faptă şi în cugetare, sunt reţete seducătoare care ne conduc spre dezastru. Idealurile sunt nişte delicatese mult prea greu de digerat pentru o societate critică birocratică şi proceduralistă, în care acţiunile de schimbare se nasc lent şi au o sferă de acţiune bine delimitată. Dar tocmai pentru că trăim într-o astfel de societate critică, în care vigilenţa raţională caută să prevină şi să elimine orice fel de excese teoretice şi practice, n-ar fi rău ca tocmai discuţia despre idealuri să fie abordată într-o manieră neidealistă, într-o manieră echilibrata care să scoată în evidenţă virtuţile dar şi defectele acestor fascinante motoare ale istoriei.

Michel Lacroix, în volumul intitulat „Să ai un ideal” caută să reabiliteze importanţa idealurilor în vremurile contemporane, printr-o examinare onestă a posibilităţilor constructive şi distructive pe care acestea le deschid. Scopul acestui demers? Desigur, reforma conceptului de ideal, astfel încât, prin decantarea patologicului de normal şi avantajos, acesta să dobândească relevanţa şi importanţa pe care a avut-o de-a lungul secolelor.

Care ar fi traseul argumentativ al lui Lacroix? El se foloseşte de trei abordări, una istorică una psihologică şi una filosofică pentru a-şi asambla perspectiva. Analiza istorică a idealismului consemnează pe scurt constituirea sa ca doctrină filosofică (pe linia lui Platon şi Berkeley) dar şi evoluţia paralelă pe care acest concept l-a dobândit, prin migraţia în alte sfere de activitate. Astfel, în Epoca Luminilor idealul capătă semnificaţie în artă, desemnând reprezentarea model la nivelul conştiinţei pe care orice artist o avea în momentul creator, ca în Epoca Romantică, pe fondul declinului creştinismului să devină un surogat de satisfacere a nevoii de sacru şi, concomitent, pe fondul mutaţiilor politico-valorice inaugurate de Revoluţia Franceză, să devină baza psihologică prin care indivizii puteau să-şi îmbunătăţeatscă viaţa. În secolul XX, destinul idealismului avea să conduca la tragedii de proporţii care au atras ulterior suspiciuni profunde faţă de credibilitatea idealiştilor. Analiza istorică este menită să pună în lumină locul central pe care idealismul l-a jucat în dinamica socială a ultimilor 200 de ani….

Citește întreaga recenzie semnată de   Sever Gulea pe blogul: http://blog.libris.ro/2010/04/29/sa-ai-un-ideal/

De când se ocupă filosofii cu terapia de cuplu?

Platon, nu Prozac; Leibniz, nu Librium; Aristotel, nu Ritalin! Jos cu antidepresivele şi anxioliticele! Jos cu etichetele psihiatrilor şi psihoterapeuţilor!

Reflectaţi, analizaţi, contemplaţi şi decideţi pe cont propriu!, sună manifestul noii filozofii, eliberate de reflexele academice şi doritoare să-şi reia locul în agora. Conţinutul ideatic nu e nou, dar aplicarea sa e neaşteptată.  

Concurînd făţiş terapia psihologică, noua filozofie propune, la rîndul ei, o altfel de consiliere, o vindecare a sufletului prin reflexivitate şi prin elucidarea propriilor premise „filozofice“, a propriilor sisteme de valori, aflăm din cartea Înghite Platon, nu Prozac, scrisă de Lou Marinoff, preşedintele fondator al Asociaţiei Americane a Filozofilor Practicieni. La fel ca în vremea sofiştilor, nimic nu e pe gratis. Doar că acum filozofia practică, devenită „consiliere filozofică“, are un cadru mai strict. Presupune un cabinet (la nevoie poate fi înlocuit şi de o sală de şedinţe sau de o cafenea) şi o tehnică în cinci paşi, PEACE: problema, emoţiile, analiza, contemplaţia şi echilibrul.

 

Buget pentru dialectică

Primul cabinet de practică filozofică, de consiliere unu-la-unu, a fost deschis în 1981 de filozoful neamţ Gerd Achenbach. Ulterior, profesia s-a dezvoltat şi înspre filozofia de corporaţie (care ajută, de exemplu, la stabilirea sistemului de valori al unei corporaţii) sau înspre acele cafés-philo, care uimeau Franţa acum 10 ani. Ideea unui cabinet de filozofie pare o glumă proastă, o maimuţăreală a cabinetelor de psihoterapie. De altfel, filozofii practicieni vor, la fel ca psihiatrii şi psihoterapeuţii, să se bucure de drept la licenţă şi chiar de acoperirea bugetară a tarifului pentru şedinţele de consiliere.

„Dacă medicul vostru generalist vă trimite la un psihoterapeut care nu e medic, dar ale cărui servicii sînt plătite de către asigurarea de sănătate, s-ar cuveni să puteţi fi trimişi şi la un consilier filozofic“ (p. 71), îşi susţine cauza Marinoff.

De unde atîta infatuare din partea filozofilor practicieni faţă de psihologi şi psihoterapeuţi? De ce vindecarea sufletului se obţine mai degrabă în compania lui Hegel decît a lui Freud? (Să spunem că religia şi instituţia confesării sînt scoase din ecuaţie din start, pentru că şi-au pierdut enorm din autoritate, potrivit lui Marinoff.)

 

Psihologia face rău

Adept al lui Platon şi nu al Prozacului, filozoful practician recurge uneori la sofisme şi artificii retorice neconvingătoare. Aflăm astfel că oamenii cu frămîntări existenţiale „au nevoie de dialog, nu de diagnostic“ şi că „psihologia şi psihiatria îşi depăşesc limitele utilităţii în viaţa oamenilor, începînd să cauzeze mai mult rău decît bine“ (p. 38). Lipsesc însă argumentele. Te-ai fi aşteptat să găseşti nişte studii de calitate a vieţii care să arate că, într-adevăr, clienţii filozofilor sînt mai fericiţi decît cei ai psihologilor […]

Citește întreaga cronică în ediția online a săptămânalului Observator cultural.

Noua moda: cabinetele de filosofie

Consilierea filosofica nu inseamna vorbe goale, taclale sau dizertatii cu un aer savant despre Kant si Aristotel. In cabinetul de filosofie se intampla uneori cam ce se petrece si intr-un cabinet de psihotearpie cognitiv-comportamentala, de pilda: sunt puse la indoiala tot soiul de credinte nesanatoase prin intrebari bine alese ori sunt lamurite (explicitate) propriile sisteme de valori, aflam din cartea Inghite Platon, nu Prozac, scrisa de Lou Marinoff, presedintele fondator al Asociatiei Americane a Filosofilor Practicieni.

Primul cabinet de consiliere filosofica a fost deschis în 1981 de filosoful german Gerd Achenbach. Ulterior, filosofia aplicata si-a facut drum inspre cafenele filosofice, dar si spre marile firme, unde filosoful practician concepe sau, mai bine zis, lamureste sistemul de valori al corporatei.

Mai nou filosofii practicieni, care sustin ca pot rezolva anxietati si depresii usoare, vor sa se bucure, la fel ca psihiatrii si psihoterapeutii, de drept la licenta si chiar de acoperirea asigurarilor de sanatate.

Daca medicul vostru generalist va trimite la un psihoterapeut care nu e medic, dar ale carui servicii sunt platite de catre asigurarea de sanatate, s-ar cuveni sa puteti fi trimisi si la un consilier filosofic, reclama Marinoff, autorul tehnicii terapeutice PEACE, in cinci pasi: problema, emotile, analiza, contemplatia si echilibrul.

Online, cartea poate fi cumparata de aici.