Tag Archive: pictura



Artist român născut la Bucureşti, Brauner era tânăr, la fel de frumos ca Esteban, deşi e adevărat că semăna şi cu Benjamin la douăzeci de ani. O complimenta tot timpul, făcea pe galantul. Îi spunea că este pur şi simplu spectaculoasă, excepţională, că nu cunoscuse nicio altă femeie cu un spirit atât de curat, cu o inimă atât de liberă, atât de strălucitoare şi de delicioasă.

  

  

    

Cu asemenea elogii, s‑a îndrăgostit imediat de Victor şi au început să se vadă; atunci Remedios(*) îl vizita din când în când la atelier. Óscar a început să se teamă că ceilalți amanţi şi soţul vor afla. Dar ea nu se îngrijora, pentru că nu a înşelat niciodată pe nimeni, niciodată nu a negat nimic. Şi Gerardo şi Benjamin şi Esteban ştiau că pe ea o lega de ei cel mai mult arta, pictura, mişcarea suprarealistă şi la toate acestea ea le spunea dorinţă.

       

     

Iar ei ştiau cum să trăiască astfel, ceea ce pentru Remedios însemna să trăiască cu artă. Şi mai știau că viaţa nu merita să fie într‑un mod meschin. Victor Brauner nu numai că i‑a dat un stil în pictură, fiindcă nu avea până atunci niciunul: lua de la toţi, o influenţau toţi. Victor i‑a dat un stil în iubire.

Cu Victor Brauner a cunoscut ceva cu totul deosebit, dragostea pătimaşă, pasiunea şi erotismul fără limite, fără inhibiţii, pentru că, în plus, se iubeau sofisticat, cu eleganţă, se simţeau protagoniştii celui mai sublim act care exista în lume şi în afara ei.

  

    

  

Pe ea o înnebunea trupul masculin. Toţi bărbaţii cu care trăise fuseseră binecuvântaţi cu o frumuseţe foarte specială, inclusiv Lizarraga, care era mai degrabă slab dar avea oase frumoase; a străbătut acele trupuri ca nimeni alta, nici măcar mamele lor nu le‑au studiat atât de minuţios cum a făcut‑o ea.

Victor i‑a plăcut mai mult decât oricare, datorită materialităţii lui care friza divinul, căci Victor intra în trupul ei şi ieşea la suprafaţă cu o delicatețe felină şi rămânea întipărită în urma lui şi el într‑a ei. Cu toate acestea, din vina ei, sau din vina destinului, urma lui Remedios pe trupul lui a fost fără să vrea mult mai adâncă, mai dură, mai criminală.

–––––––––

(*) Remedios Varo este o celebră pictoriţă catalană care a frecventat grupul suprarealist parizian la sfârşitul anilor ’30. În 1941, a fugit în Mexic unde s-a împrietenit, printre alții, cu Frieda Kahlo și Diego Rivera.

 

Fragment din romanul Vânătoarea de stele de Zoé Valdés

 Citește și:

Femeie plecând de la psihanalist. O perspectivă suprarealistă

   


— Draga mea, va trebui să pleci la Marsilia. Voi veni şi eu, stau de prea mult timp ascuns, cu teama de a ieşi pe stradă şi când ies trebuie să mă deghizez. În curând vom obţine eliberarea din închisoare a lui Benjamin şi va trebui să‑l ajut să trăiască în clandestinitate la Paris, după care l voi trimite cum s‑o putea la Marsilia, ca să ţi se alăture. Am aranjat să îl ducă nişte căruţaşi ascuns într-un balot de paie, sper să fie liniștiți caii şi să nu o ia la goană dacă îi opresc nemţii.  

Ea nu voia să părăsească iarăşi Parisul. Ar fi putut să reziste în Paris dar n‑a făcut‑o, s‑a lăsat purtată de teroarea şi nesiguranţa generalizate. Ar fi putut să mai aştepte. Dar o chinuiau mustrările de conştiinţă; trebuia să îi uşureze situaţia lui Benjamin la sosirea acestuia, nu putea să îl dezamăgească.  

    

    

      

Tânjea să-l aibă din nou în faţa sa pe Benjamin, voia să‑l îmbrăţişeze, să îi asculte poemele, să îi fredoneze un cântec şi să se simtă în siguranță unul cu altul. Ca în atâtea dintre tablourile sale viitoare, Remedios se legase de barba soţului său, făcuse un nod din barbă în jurul gâtului ei. Şi abia de mai putea să studieze, să se cufunde în scrierile sale, să‑şi reia desenele.  

— Nu ştiu ce‑i cu mine, Esteban, n‑aş vrea să mă mişc de‑aici, de pe podeaua pe care o am acum sub picioare.  

— Glumeşti, acum mai mult ca niciodată trebuie să ne mişcăm. Óscar Domínguez te aşteaptă la Marsilia, cu Wilfredo Lam, pictorul cubanez. Apoi te va prinde din urmă soţul tău şi mai târziu și eu… sau mai devreme, încă nu am planificat bine asta.  

Nu înţelegea rostul fugii și, deși îşi petrecuse jumătate din existenţă căutând un rost în întâmplările reale şi ireale, aici nu vedea nimic realist sau suprarealist, doar ceva absurd. Nu întrezărea niciun fundament mitic, nici măcar vreun argument ştiinţific; nu o atrăgea nici profanul situaţiei şi nici măcar nu ştia dacă sacrul o va putea consola.  

    

Remedios Varo - ”Trei destine”

    

    

Mama ei îi inculcase teama de diavol; dimpotrivă, tatăl se străduise s-o facă să fie cât mai aproape de raţiune, așa încât aceasta să îi conducă paşii. Mergea direct la moarte? Asta nu o îngrijora câtuşi de puţin, mereu rămânea posibilitatea reîncarnării, de aceea era credincioasă teoriilor lui G.I. Gurdjieff şi odată cu dispariţia fizică se vedea transmutată într‑unul dintre multiplele personaje din Grădina deliciilor de Hieronymus Bosch ori în personajul solitar din Caron traversând Styxul de Joachim Patinir.  

    

Hieronymus Bosch, ”Gradina deliciilor” (detaliu)

    

— Crezi că ar fi cazul să mă psihanalizezi?  

— Nu, Remedios, nu umbla după alternative inutile.  

— Nu e un pretext, caut adevărul şi soluţia ca să aflu ce ar trebui să fac. Oricum, aici nu e nimeni care să se gândească la soluţii; nici măcar psihanalistul cel mai priceput nu ar fi interesat de ceea ce îmi trece mie prin cap acum.  

În mintea ei, în clipa aceea, prindea formă tabloul acela, Femeie plecând de la psihanalist, dar nu pe ea se vedea în pielea pacientei, ci, mai degrabă, întrezărea chipul prietenei sale Juliana González, pe care încă n‑o știa, dar îi anticipase existența cu mult înainte să o cunoască. I se întâmpla asta adesea: când întindea mâna către o persoană care îi era prezentată pentru prima oară, avea certitudinea că se mai cunoscuseră înainte. O văzuse în visuri sau într‑una dintre operele sale. O pictase înainte să ştie că se vor întâlni cândva.  

      

    

Continentul realismului magic livrează lumii, după nici o jumătate de secol, al doilea val literar, iar pe creasta lui se află scriitoarele. După ce Isabel Allende și-a adjudecat un număr imens de cititori la noi, a doua scriitoare cu șanse mari să cucerească și să-și aiba publicul propriu este Zoé Valdés.  –– Elisabeta Lăsconi, Ziarul de duminică  

     

Remedios Varo - ”Femeie plecând de la psihanalist”

  — Ies un moment. Voi face o plimbare.  

— Ai grijă, Remediosanto, să nu te întorci târziu.  

A străbătut malul Senei, de la înălţimea Turnului Nesle până la catedrala Notre‑Dame. A respirat aerul îmbibat de o uşoară burniţă. Mâinile îi tremurau și simţea o dorinţă enormă să‑şi vadă familia, să stea de vorbă cu mama ei, să îi ia mâinile într‑ale sale şi să‑şi pună capul în poală, să‑i miroasă hainele. I‑ar fi plăcut mult ca Luis şi tatăl ei să mai fi trăit ca să alerge spre ei. De fapt, a avut impresia că îi vede prin ceaţă şi că merg ţinându‑se de braţ; îi zărea ca pe două siluete elegante, cu paltoane scumpe şi pălării care le acopereau capetele, aidoma a doi cavaleri norocoşi. Norocoasa era ea, care putea să şi‑i imagineze, aşa, mergând înspre ea, agale, cu siguranță că au văzut‑o… şi atunci a întins braţele.  

— Domnişoară, aţi păţit ceva? Pot să vă ajut?  

Un glas i‑a întrerupt viziunea. Era un domn foarte chipeş, bine îmbrăcat; deşi Remedios avea ochii plini de lacrimi, a putut să‑l vadă.  

— Nu, visam doar.  

— Nu costă nimic să visezi. Mi‑ar plăcea să vă invit la o cafea.  

(Fragment din Zoé Valdés, Vânătoarea de stele)  

  


Dna L. schițează un pastel îngroșat pe o foaie albă, povestind în același timp cu psihoterapeuta sa despre planurile sale de a lua lecții de artă după terminarea curei. Privește spre desenul de pe șevalet. La început vede doar o „amoebă”, ceva ce plutește într-o ”apă noroioasă”. În desenul nefigurativ, se disting trei linii îngroșate. ”Dacă ar fi oameni, cine ar fi?”, întreabă terapeuta. ”Probabil că asta, de la mijloc, sunt eu”, răspunde pacienta, o tânără de 27 de ani proaspăt divorțată și înspăimântată de perspectiva că nu va putea fi o mamă bună pentru cei doi copii.

Linia mai apropiată de ea i se pare că este fata sa, Lori, pe care știe că trebuie s-o protejeze mai mult, căci e mai sensibilă și mai temătoare. Dar, de fapt, și ea are obsesii și temeri similare. Numai că fuge de ele. Or, desenele sunt ocazia ideală de vorbi deschis despre furie și suferință. Sunt prilejul unei

”conștientizări însuflețite care permite ca tot felul de lucruri ce odată păreau inexplicabile să capete sens”, scrie Judith Aron Rubin în volumul pe care-l coordonează, Art-Terapia. Teorie și practică.  

  

 

   

Psihiatru de orientare psihanalitică, Rubin a fost președinte al Asociației Americane de Art-Terapie, de unde și deschiderea sa față de restul orientărilor psihoterapeutice. A invitat în tratatul de peste 500 de pagini specialiști din toate orientările majore, de la jungieni și gestaltiști la cognitiviști și terapuți de familie. Previzibil, discipolii lui Jung caută în desenele pacienților arhetipurile ”umbrei” sau ”Marii Mame”, terapeuții umaniști cred că scopul final al artei în terapie constă în autenticitatea și plenitudinea trăirilor clienților, pe când specialiștii în terapia familială caută să vadă ce fel de relații există acolo pornind, de pildă, de la desenul unui copil fără mâini cu bunica aproape și cu mama alungată într-un colț al planșei.

Dar nu e vorba doar despre desen: modelajul în plastilină folosit pentru un copil orb cu retard, muzica și dansul utilizate pentru conștientizarea propriilor cenzuri sau tapițeria după o poză cu cineva drag care a murit (pentru desensibilizare și doliu) sunt modalități la fel de potrivite în art-terapie.

 

 

 

La fel de diverse pot fi și interpretările expresiilor artistice, care variază de la un caz la altul. Când vrei să înțelegi mesajul pacientului, nu trebuie să te mulțumești cu aplicarea unui simbolism universal (mitologic), așa cum procedează psihanaliștii, atrage atenția Josef E. Garai, specializat în art-terapia umanistă. El amintește cazul unui tânăr director executiv care visează cum se cațără pe un port-drapel foarte înalt și cade cu puțin înainte de a ajunge în vârf. Văzând că interpretarea facilă legată de pierderea potenției sexuale este inadecvată, terapeutul pune lucrurile în context:

”Port-drapelul este simbolul pentru dorința sa de a ajunge în vârful ierarhiei în cadrul companiei”.

Art-terapia este, pentru adult, o modalitate de individuare, de dezvoltare personală și de mai bună coabitare cu propriile temeri și răni nevindecate. Însă această tehnică este inițiată la începuturile psihanalizei mai ales pentru a ajuta copii să spună lucruri pe care nu pot sau nu știu cum să le verbalizeze.

 

 

 

Un exemplu interesant vine din partea terapiei comportamental-cognitive, considerate adesea mult prea rece și rațională pentru a fi de folos celor mici. Larry e un puști hiperactiv, cu retard, care tocmai a dat foc camerei sale, povestește psihiatrul Ellen Roth. Ajutându-l să picteze și să construiască din bucați din lemn o casă, terapeutul l-a impulsionat pe mai multe planuri: băiatul și-a dezvoltat gândirea spațială, a căpătat încredere în sine desenând tot mai bine, și-a domolit sentimentul de vină printr-o reparație simbolică și a putut într-un final să vorbească despre trauma incendiului.

 

Fără să epuizeze terapia, tehnica art-terapiei are două avantaje majore:

  • fisurează subtilele barierele afective autoimpuse de pacient și
  • poate fi adaptată oricărei orientări terapeutice.

Dacă trauma îngheață creierul nostru emoțional (amigdala), atunci jocul, fantezia, realizarea repetitivă a artei nu fac decât să dezghețe imaginile traumatice și să ofere un sentiment de control asupra ”darurilor Pandorei”.

  

%d blogeri au apreciat: