Tag Archive: Peter Gay



Părintele psihanalizei, Sigmund Freud, vienez (și evreu) pînă să devină un cetățean bine cunoscut al lumii, era gata-gata să beneficieze de o biografie scrisă de Stefan Zweig. Doar că Freud a avut mereu un dinte contra biografiilor și a refuzat oferta.

Aflăm detalii din Cuvîntul înainte al lui Peter Gay, autorul unei masive și erudite biografii, Freud. O viață pentru timpul nostru, care apare acum și în limba română.

Pe lîngă seria de Opere esen­țiale – ajunsă la volumul zece –, dedicată aceluiași Freud, pe lîngă toate celelalte cărți ale lui Jung (inclusiv Cartea roșie, care a făcut furori precum Istoria religiilor a lui Eliade, acum 30 de ani), inclusiv o excelentă monografie, prezentul op se dovedește mai mult decît binevenit.

Nu este doar povestea unei vieți alcătuite de un cercetător atent și răbduriu, scotocitor prin documente de arhivă și un tenace descoperitor de inedite, dornic să afle totul despre activitatea unui mare spirit – că acceptăm sau nu psihanaliza ar fi o altă poveste – și să alcătuiască o reală hartă a uriașei și covîrșitoarei munci/ strădanii a lui Freud de a intra în străfundurile sufletului omenesc. Sondarea insondabilului și analiza viselor, dar și descoperirea libidoului ca motor al vieții noastre au făcut din Freud și ideile lui un personaj de mare anvergură.

Asta pune în valoare autorul, Peter Gay, profesor emerit la Yale, născut la Berlin și emigrat în 1941, în Statele Unite, unde va face o prestigioasă carieră. Lucrarea de față este un model de cercetare riguroasă. Documentare și interpretare, nimic nu este lăsat la voia întîmplării. Chiar și acolo unde Freud nu vrea să lase urme – mai ales în ultimii ani, distrugînd documente sau corespondență –, Peter Gay reface tot ce lipsește. (…) Multe detalii istorice, multe mărturii inedite pentru noi – bibliografia din coada cărții este năucitoare –, fapt care ce ne ajută să înțelegem mai bine o epocă.

Recenzie semnată de Cristina Manole

și apărută în Observatorul cultural.

  

Freud, profet sau şarlatan?


De curând a apărut o excelentă biografie a celui numit chiar de biograful său „evreul fără Dumnezeu”, cel care prin cartea sa de interpretare a viselor a dat lumii coşmaruri, genialul şi intens diabolizatul Sigmund Freud.

În lucrarea „Freud, o viaţă pentru timpul nostru„, apărută în româneşte la Editura Trei, istoricul american Peter Gay îl compară pe Freud cu Darwin făcând referire la modul în care ambii savanţi au scandalizat întreaga lume prin teoriile lor. Dar, dacă în ceea ce-l priveşte pe Darwin omenirea s-a mai liniştit, Freud încă naşte controverse de-a dreptul pătimaşe, fiind fie pus la stâlpul infamiei, fie adulat de-a dreptul.

  

Între mit şi blasfemie

„După o perioadă de controverse ascuţite, chiar şi bunii creştini s-au împăcat cu explicaţia deloc pioasă asupra felului în care omul a devenit om. În zilele noastre, Darwin şi-a câştigat un loc sigur în biologie”, scrie Peter Gay. „Pe de altă parte, cu totul altfel stau lucrurile în privinţa lui Freud”, spune biograful său. „Susţinătorii lui îl privesc nu doar ca pe un interesant cercetător al minţii care a adus câteva contribuţii folositoare, dar şi ca pe un profet de excepţie, ca pe un erou cultural. Opozanţii fervenţi ai lui Freud îl văd, în schimb, nu doar ca pe un psiholog dezorientat, ci şi ca pe un dictator, un mincinos, un înşelător – pe scurt, un şarlatan.”

Peter Gay recunoaşte că nu este deloc uşor să fii biograful lui Freud, aceasta şi pentru că „obiectul” cercetării, Freud însuşi, ura până şi ideea de biografie. El şi-a distrus sistematic bună parte din corespondenţă şi chiar din lucrări tocmai pentru a le pune beţe-n roate celor ce şi-ar fi dorit după moartea lui să facă un ban cinstit de pe urma vieţii sale. Într-o scrisoare către logodnica sa datând din aprilie 1885, el nota nu fără umor: „Mi-am distrus  toate notele ultimilor 14 ani, scrisorile, extrasele ştiinţifice şi manuscrisele lucrărilor mele. Dintre scrisori, numai cele de familie au fost cruţate”, nota el. „O să-i las pe biografi să-şi bată capul cu asta. De ce le-aş uşura eu munca?„, scria el, fără milă faţă de cei pe care-i numea „nişte oameni nenăscuţi încă, dar sortiţi deja eşecului.”

   

Citiți continuarea recenziei în România Liberă

    


Istoricul american Peter Gay este autorul celei mai apreciate biografii a lui Freud. Viena începutului de secol XX, căutările teoretice ale întemeietorului psihanalizei, prieteniile şi dezamăgirile sale şi atitudinea faţă de vis, religie şi sexualitate – toate acestea sunt revăzute cu un ochi proaspăt în cartea „Freud. O viaţă pentru timpul nostru. Iată mai jos un fragment despre tânărul medic Freud, care încă nu făcuse 30 de ani şi îşi căuta un rost în viaţă, îndrăgostit fiind de Martha Bernays, viitoare şi fidela soţie.

Freud obţine licenţa de medic în 1881. Peste un an, o întâlneşte pe Martha Bernays, care o vizita în casa lui Freud pe una dintre surorile acestuia. Vizitatoarea era zveltă, plină de viaţă, brunetă şi mai degrabă palidă, cu ochi expresivi – atractivă, fără îndoială. Văzând-o pe Martha Bernays, Freud şi-a dat seama imediat de ceea ce dorea, iar impetuozitatea lui contagioasă i s-a transmis şi ei. Pe 17 iunie 1882, la numai două luni după prima lor întâlnire, erau logodiţi.

Frustrările logodnei prelungite

El a curtat-o pe Martha Bernays în manierele aprobate de clasa şi de cultura sa; sărutările şi îmbrăţişările erau tot ceea ce cuplurile îşi permiteau. Pe durata logodnei lor, virginitatea ei a rămas intactă. Este posibil ca şi Freud să fi fost abstinent în tot acest timp; nu există nicio do­va­dă fermă împotriva acestui fapt. Dar acei peste patru ani interminabili de aşteptare până la căsătorie şi-au pus amprenta asupra constituirii teoriei lui Freud despre etiologia sexuală a celor mai multe afecţiuni mentale; atunci când, în 1890, teoretiza asupra vicisitudinilor erotice care însoţesc viaţa modernă, el scria în parte despre sine însuşi. Era extrem de nerăbdător. Având acum aproape douăzeci şi şase de ani, îşi revărsa toate puternicele şi sever refulatele emoţii, furia în aproape aceeaşi măsură ca şi dragostea, asupra unui singur obiect.

Corespondenţa cu Martha Bernays ni-l arată pe Freud într-un rol ne­obişnuit, acela de îndrăgostit romantic. Îşi dovedea ataşamentul şi încre­de­rea arătându-se impulsiv, exigent, exaltat, deprimat, moralizator, gu­ra­liv, dictatorial şi, foarte rar, pocăit. Fiind deja un corespondent antrenant şi plin de energie, Freud devine acum prolific într-un gen pe care nu l-a mai practicat înainte, scrisoarea de dragoste. Asupritor, nepăsător în fran­che­ţea lui, generos cu sentimentele ei şi chiar mai mult cu ale sale, îşi umplea scrisorile cu expunerile detaliate ale unor conversaţii şi cu caricaturile unor colegi şi prieteni. Aşa cum în scrisorile sale către Martha Ber­nays îşi analiza propriile sentimente, la fel analiza şi scrisorile ei pentru el, cu o atenţie pentru detaliile nesemnificative demnă de un detectiv – sau de un psihanalist.

Gelozie tiranică

Pe lângă descrierea sentimentelor lui faţă de munca sa, faţă de adesea nesatisfăcătorii săi colegi şi faţă de nepotolitele sale ambiţii, el îşi vărsa şi dorul pentru ea. Era apăsat de toate săruturile pe care nu i le putea da din cauză că era aşa de departe. Într-o scrisoare îşi justifica dependenţa de ţigări prin absenţa ei: „Fumatul este indispensabil pentru cineva care nu are nimic de sărutat.” La sfârşitul anului 1885, în timpul şederii sale la Paris, s-a urcat într-unul din turnu­ri­le catedralei Notre Dame şi şi-a evocat dorul folosindu-se ca pretext de drumul către vârf: „Se urcă trei sute de trepte, este foarte întuneric şi foarte izolat şi, dacă ai fi fost cu mine, ţi-aş fi putut da câte un sărut la fiecare pas, astfel încât ai fi ajuns în vârf fără răsuflare şi răvăşită.”

Dragostea a subminat încrederea în sine a lui Freud. Prin intensita­tea şi prin furia lor complet iraţională, accesele lui intermitente de gelozie din acea perioadă frizau patologicul. Gelozia lui Freud de­pă­şea sentimentul de înţeles pe care un iubit l-ar putea avea împotriva rivalilor săi. Martha Bernays nu avea voie să i se adreseze familiar unui văr, folosindu-se de numele mic al acestuia, ci doar formal, folosindu-se de numele lui de familie. Nu trebuia să arate o înclinaţie prea vădită pentru doi dintre admiratorii săi, unul compozitor şi celălalt pictor; ca artişti, scria Freud posac, ei se bucurau de un avantaj necinstit faţă de un simplu savant, aşa cum era el însuşi. Şi, ceea ce depăşea orice limită, ea trebuia să se lepede de toţi ceilalţi. „Sunt atât de exclusivist când iubesc”, îi spu­nea Marthei Bernays la două zile după ce se logodiseră. El recunoştea cu mâhnire: „Cu siguranţă, am o înclinaţie către tiranie.”

Citiți continuarea fragmentului în ”Ziarul de duminică”,  suplimentul cultural al Ziarului Financiar.

    

 



Autor al celei mai apreciate biografii a lui Freud, istoricul Peter Gay îmbină, în mod elegant, secvenţe de viaţă privată cu istoria zbuciumată a mişcării psihanalitice. Viena începutului de secol XX, căutările şi îndoielile teoretice ale întemeietorului psihanalizei, prieteniile şi dezamăgirile sale, disidenţele jungiene şi adleriene, iubirea sufocantă pentru fiica preferată Anna, precum şi atitudinea faţă de feminitate, religie şi originile sale iudaice —toate aceste faţete ale biografiei freudiene sunt revăzute cu un ochi proaspăt, prin intermediul unor asocieri surprinzătoare între viaţa intimă şi inovaţiile teoretice.

 
Fragment din celebra biografie „Freud. O viata pentru timpul nostru” scrisa de istoricul american Peter Gay

 


Jung: duşmanul

Privind înapoi cu duşmănie, Jung găsea rădăcinile rupturii lui de Freud într‑un episod din vara anului 1909, petrecut la bordul lui George Washington, atunci când el, Freud şi Ferenczi navigau spre Statele Unite. Jung – potrivit expunerii lui – a interpretat unul dintre visele lui Freud pe cât de bine a putut fără a dispune de detalii suplimentare despre viaţa privată a lui Freud. Freud a evitat să i le furnizeze, uitându‑se la Jung cu suspiciune şi obiectând că el nu poate fi analizat; şi‑ar fi pus autoritatea în joc. Jung îşi amintea că acest refuz era un semn că Freud nu dorea să‑şi piardă ascendentul asupra lui. Freud, autoproclamatul apostol al imparţialităţii ştiinţifice, plasa autoritatea personală deasupra adevărului.

Orice s‑a întâmplat în realitate, Jung era iritat de autoritatea lui Freud şi, în ciuda protestelor lui, nu era dispus să continue s‑o mai tolereze mult timp. În iulie 1912 Freud îi scria lui Mister că spera că Jung se va simţi liber să nu fie de acord cu el, „fără a‑şi face procese de conştiinţă”. Dar asta era exact ceea ce Jung nu putea face. Furia, ferocitatea pură care îmbiba ultimele scrisori ale lui Jung către Freud este, fără îndoială, mărturia unei conştiinţe foarte încărcate.

Ocazional, Jung va cita cauze mai complicate pentru despărţirea lui de Freud. Sugera că Freud a refuzat să ia în serios conferinţele pe care le‑a ţinut în Statele Unite şi pe care le‑a publicat spre sfârşitul anului 1912 sub titlul Despre psihanaliză. Într‑adevăr, „scrierea acelei cărţi m‑a costat prietenia cu Freud”, îşi amintea el, „pentru că nu a putut să o accepte”. Dar mai târziu a amendat şi a complicat acest diagnostic: acea carte nu a fost atât „cauza reală”, cât mai ales „cauza finală” a rupturii, „pentru că aceasta a fost îndelung pregătită”. Întreaga lui prietenie, credea el, fusese într‑un anumit sens o pregătire pentru furiosul ei deznodământ. „Ştiţi, de la început am avut o reservatio mentalis. Nu am putut fi de acord cu un număr destul de mare dintre ideile lui”, în special ideile lui Freud despre libido. Acest lucru era destul de rezonabil: cel mai chinuitor dezacord al lui Jung cu Freud, care răzbate asemeni unui subtext ameninţător din întregul şir al scrisorilor lui, implică ceea ce el numea odată cu gentileţe inabilitatea lui de a defini libidoul – ceea ce, tradus, înseamnă că nu era înclinat să accepte definiţia lui Freud. Jung a încercat tot timpul să lărgească sensul termenului lui Freud, să‑l facă să stea nu doar pentru impulsurile sexuale, ci şi pentru o energie psihică mai generală.

Dar Freud, îndrăgostit de orbitorul gând că şi‑a depozitat în siguranţă moştenirea, a recunoscut cu greutate persistenta şi universalitatea „rezervei mentale” a lui Jung. Iar Jung, în ceea ce îl priveşte, şi‑a mascat adevăratele sentimente timp de câţiva ani, chiar şi faţă de sine însuşi. Freud rămânea „asemeni anticului Hercule”, un „erou uman şi un puternic zeu”. În noiembrie 1909, pocăit că ni i‑a scris mai prompt după întoarcerea lui în Elveţia din vizita la Universitatea Clark, Jung mărturisea docil „tatălui” său că păcătuise: Pater peccavi. Două săptămâni mai târziu apela din nou la Freud ca la autoritatea ultimă, pe tonul lui cel mai filial: „Îmi doresc adesea să te am aproape. Am întotdeauna câteva lucruri să te întreb”.

De fapt, până când ruptura a devenit vizibilă, Jung a tratat dezacordurile sale cu vederile lui Freud ca pe un defect personal – ca pe propriul lui defect. Dacă avea unele probleme cu ele, aceasta trebuia să fie, evident, datorită faptului că „nu mi‑am adaptat suficient propria‑mi poziţie la poziţia ta”. Cei doi şi‑au continuat schimburile colegiale şi şi‑au petrecut timpul împreună ori de câte ori au găsit momente libere în aglomeratele lor programe. Existau întotdeauna multe lucruri de discutat sau de scris. Pe 2 ianuarie 1910 Freud îl informa pe Jung că specula în legătură cu faptul că sursa nevoii religioase a omului ar fi neajutorarea infantilă. Acest mesaj emoţionant este un semn al încrederii lui Freud în Jung; doar cu o zi înainte îi destăinuise lui Ferenczi că, în jurul Anului Nou, începuse să fie preocupat din nou de rădăcinile religiei. Jung, în ceea ce‑l priveşte, prins într‑o criză domestică provocată de ceea ce el numea „faţetele mele poligame”, îi spunea confidenţial lui Freud că medita la „problema etică a libertăţii sexuale”.

%d blogeri au apreciat: