Tag Archive: Paris



Un omagiu adus lui Borges – așa își consideră Stelian Tănase noul său roman, ”Skepsis” (detalii despre pasiunea sa față de scriitorul argentinian, pe blogul StelianTanase.ro).

Iată și un fragment în avanpremieră din noul roman ce urmează să apară în noiembrie:

   

Venind la Le crocodile sympa, Daniel Kar­nim s-a amorezat de Katia, o rusoaică din Odessa. A întîlnit-o pe etaj, la o serată cu cartofi prăjiţi, peşte şi beaujolais, alături, în atelierul pictorului Theo Cusino, unde era model. Atmosferă a-ntîia, o hoaşcă despletită ciupea ghitara. Katia a cîntat romanţe, un acordeonist genial, găsit beat în staţia de metrou, i-a amuzat cu strofe porno. Pictorul, un roşcovan transpirat, cu barba plină de firimituri, a dezvelit ultimele tablouri.

Katia & Daniel – amor la prima vedere. S-a terminat previzibil, cu o plimbare lungă în zori pe Sena. S-au intersectat cu primii trecători, cu măturătorii și stropitorile, cu prăvăliaşi care trăgeau încet obloanele, cu lumea nopţii care se retrăgea de pe marile bulevarde. Au descoperit că le plăcea să îi prindă răsăritul treji.

Citește și:

Șmecheri de Bucuresci: despre ”bestsellerul sofisticat” al lui Stelian Tănase

Karnim n-a observat că privirea amicului lui Dodo Duplessis Montfeuilles – cînd a dispărut cu Katia – era mai tăioasă ca un brici. Un drac în dublu exemplar, pentru fiecare lentilă, lucea în ochelarii lui negri purtați ziua și noaptea, în toate ocaziile.

Ceva a simţit, totuși, atunci cînd marchizul s-a încăpăţînat să cumpere Portretul Katiei (aşa se intitula în caietul expoziţiei, 75/45 cm, ulei pe pînză), deși Karmin îl rezervase deja. S-a gîndit că vrea o răscumpărare, i-a oferit-o. Duplessis Montfeuilles a refuzat nervos. Karnim i-a servit replica: „Eu am originalul!“, mortificîndu-l. Duplessis Montfeuilles l-a lovit cu mănuşa peste faţă. S-au încăierat acolo pe scări, rostogolindu-se două etaje. I-au separat cu greu, pentru că nici unul nu voia să cedeze. Cînd au încetat, au ştiut că prietenia lor nu mai exista. O nimicise Katia cu o privire.
  
(Fragment publicat inițial în Observatorul cultural)
   

La Paris. Într-o cuşcă suspendată


Avem două urgenţe, începe Camille să explice echipei sale. Mai întâi, să alcătuim portretul lui Trarieux, înţelegându i viaţa. Acolo vom da de urma fetei şi, poate, îi vom afla şi identitatea. Fiindcă prima problemă e că nu ştim nimic despre ea, nici cine este şi nici, mai ales, de ce a fost răpită. Ceea ce ne aduce la al doilea punct: singurul fir de care dispunem şi de care am putea trage sunt contactele cunoscute ale lui Trarieux care apar în telefonul lui şi pe computerul fiului, de care s a folosit şi el. Deja lucruri vechi de mai multe săptămâni, dacă e să ne luăm după arheologi, dar asta e tot ce avem.

Puţin, adică. Unicele certitudini din acest moment sunt alarmante. Nimeni nu poate spune ce avea Trarieux de gând să-i facă fetei după ce a închis o în cuşca suspendată, dar, din moment ce e mort, fără îndoială ostatica nu mai are mult de trăit. Nimeni nu le spune pe nume pericolelor care o pândesc, dar ştiu cu toţii că ele se cheamă deshidratare, inaniţie, moarte lentă. Ca să nu mai pună la socoteală şi şobolanii. Marsan intervine cel dintâi. E specialistul care va juca rolul de intermediar între brigada Verhœven şi echipele tehnice care lucrează la dosar.

Chiar dacă o găsim vie, spune acesta, deshidratarea va lăsa sechele neurologice ireversibile. Riscaţi să găsiţi o legumă.

Fragment din:

A zis-o fără mănuşi. Şi are dreptate, se gândeşte Camille. Eu n-aş fi îndrăznit, fiindcă mi s ar fi făcut frică şi dacă mi-e frică n-o pot găsi pe fata asta. Se scutură.

Ce e cu camioneta? întreabă.

 A fost periată la milimetru astă noapte, răspunde Marsan, consultându-și notițele. S-au găsit fire de păr și sânge, dispunem prin urmare de ADN-ul victimei, dar, cum nu e în fișierele noastre, nu i-am aflat idenitatea. 

Portretul-robot?

Trarieux avea în buzunarul interior al hainei o fotografie a fiului său, făcută la un bâlci. Lângă acesta se află o fată pe care o ţinea de gât, dar fotografia s-a îmbibat de sânge şi, oricum, nu era făcută de foarte aproape. Cum fata era cam grasă, nu putea fi sigur că era vorba despre aceeaşi persoană. Imaginile din telefon sunt mai grăitoare.

Ar trebui să obţinem un rezultat convenabil, explică Marsan. Telefonul e de proastă calitate, dar se distinge bine figura, din mai multe unghiuri, adică în mare e tot ce ne trebuia. Îl veţi avea după-amiază.

Şi analiza locului îşi va avea importanţa sa. Atâta doar că fotografiile sunt luate de aproape, de foarte aproape, şi se văd puţine detalii legate de locul în care a fost închisă tânăra. Cei de la Criminalistică le-au scanat, au făcut măsurători, analize, proiecţii, cercetări…

Natura clădirii încă rămâne necunoscută, comentează Marsan. În funcţie de ora la care au fost făcute fotografiile şi de calitatea luminii, avem certitudinea că orientarea e către nord-est. Lucru foarte obişnuit. Imaginile nu oferă nicio perspectivă, nicio profunzime, prin urmare este imposibil să evaluăm dimensiunile încăperii. Întrucât lumina cade de sus, putem estima înălţimea tavanului la circa patru metri. Poate ceva mai mult, nu avem de unde să ştim. Pardoseala e din beton şi, cu siguranţă, sunt scurgeri de apă. Cum toate fotografiile sunt făcute în lumină naturală, poate că nu există alimentare cu energie electrică. În privinţa materialelor utilizate de răpitor, ţinând cont de cât de puţine lucruri se văd, nimic notabil. Lada este din lemn nefasonat, obişnuit, scândurile sunt prinse cu şuruburi simple, inelul de inox de care e agăţată e unul standard, ca şi frânghia care se poate observa, din cânepă, fără nimic special. Cum şobolanii nu sunt animale de crescătorie, cred că este vorba, mai degrabă, despre o clădire dezafectată, goală.

Data şi ora la care au fost făcute fotografiile dovedesc că Trarieux se ducea pe acolo de cel puţin două ori pe zi, adaugă Camille. Perimetrul se limitează, deci, la suburbii.

Cei din jur îl aprobă din cap. Camille îşi dă seama că toată lumea ştia deja ceea ce tocmai a spus. O clipă, se imaginează acasă, cu Doudouche, şi nu mai are niciun chef să rămână aici. Ar fi trebuit să accepte să i treacă lui Morel cazul când acesta s-a întors din deplasare. Închide ochii. Îşi revine.

Louis propune ca Armand să întocmească o descriere a locului pe baza elementelor de care dispun şi să o difuzeze peste tot în Île de France, insistând asupra caracterului urgent. Camille se arată de acord, da, desigur. Dar să nu îşi facă iluzii. Informaţiile sunt atât de succinte încât ar putea corespunde cu trei imobile din cinci — după informaţiile obţinute de Armand de la prefecturi, în regiunea pariziană, există şaizeci şi patru clasificate deja drept „terenuri virane cu scop industrial”, fără a pune la socoteală alte câteva sute de imobile şi clădiri dezafectate.

Nimic pentru presă? întreabă Camille, uitându se la Le Guen.

Faci mişto?

Noli tangere circulos meos


Victor, piază-rea, ce faci pe șosea?, răsună în mintea detectivului Adamsberg, răsunând deopotrivă și pentru cititor ca o litanie malefică, ce pare să nu își aibă rezolvarea niciunde.

Fred Vargas, despre care am aflat cu stupoare că este pseudonimul scriitoarei de origine franceză Frederique Audoin-Rouzeau, abia după ce am terminat de citit romanul, construiește o lume plină de bizarerii, gesturi ascunse și neînțelese, motivații greu de pătruns și caractere îndoielnice, situate pe fundalul unui Paris misterios și adeseori, macabru, în al său Omul cu cercurile albastre . Pornind cu figura personajului principal, Adamsberg, un detectiv care pare să nu fie la locul lui printre infractori, care este blând și stângaci, despre care se spune că ar fi frumos, însă umblă deșirat, are inima frântă și gândește încet, dar, ca prin minune, nu poate fi înfrânt, căci toate cazurile par să îi vorbească într-o limbă numai de el înțeleasă, spre a conduce la o rezoluție fericită pentru poliția franceză, romanul se construiește din și prin mister.

Ajuns în Paris ca șef al unui departament de poliție, Adamsberg nu pare să fie plăcut de nimeni, însă reușește prin metodele sale intuitive să îl aresteze pe un tânăr criminal pe care ceilalți polițisti nu l-ar fi suspectat niciodată, căpătând astfel respectul lor. Cu toate acestea, ciudățeniile detectivului amuză, descumpănesc sau chiar irită, mai ales când îi ordonă secundului său, Danglard, să formeze o echipă care să țină sub supraveghere cercurile albastre, aparent inofensive, desenate aproape seară de seară pe trotuarele și străzile pariziene, în jurul unor obiecte aruncate cu nepăsare. Acest gest excentric, tratat cu umor și indiferență de presă și de poliție, este pentru Adamsberg un fapt de cruzime ce îi transmite orori viitoare, poate chiar și crime ale unui sociopat calculat, ce nu va da greș în planul său malefic.

Și pentru că intuiția lui Adamsberg este una aproape ”supranaturală”, lucrurile o iau razna, însă, nicidecum păstrând linearitatea clasică, ci construindu-se din cercuri intersectate cu poveștile cel puțin ciudate ale altor personaje precum Mathilde, o celebră oceanografă al cărei hobby este să urmărească oameni pe stradă, să scrie tot felul de gânduri despre ei într-un carnețel și să împartă saptămâna în trei felii, un orb frumos, a cărei răutate funcționează drept scut pentru a nu fi tratat ca un invalid, o bătrână obsedată de anunțurile matrimoniale de la mica publicitate, în căutarea soțului perfect. Profunzimea personajelor este redată tocmai prin straturile de ciudățenie care se întrevăd pe măsură ce narațiunea avansează, demonstrând că, în fapt, nimic nu este întâmplător, nici măcar interacțiunile dintre ei.

Fred Vargas a reușit să țeasă urzelile cu măiestrie, nelăsând loc de previzibilitate – cel puțin eu am încercat din răsputeri să intuiesc cine este criminalul și nu mi-a ieșit până când a fost demascat -, folosindu-se de fiecare detaliu ce ți se relevă abia spre final, când totul prinde contur, iar logica și rațiunea din spatele faptelor pot fi înțelese. Omul cu cercurile albastre este un roman……Citeşte pe Bookblog întreaga recenzie realizată de Alice Teodorescu


La începutul cărții dvs. Paradoxul iubirii/Le Paradoxe amoureux, evocați cîteva elemente biografice: Parisul la începutul anilor ’70,rive gauche, cartierul Mouffetard, grădinița la care vă duceați fiul în fiecare zi. În ce raport se află – în acest eseu despre paradoxurile iubirii, care pleacă de la generația lui mai ’68 și evoluția ei ulterioară, de la boemi la burghezi („les bobos“) – biograficul și analiza teoretică, generală?

Într-adevăr, cartea aceasta reprezintă un fel de bilanț a ceea ce s-a petrecut în domeniul iubirii, din anii ’60 încoace. E un soi de autocritică, ce consemnează atît aspectele pozitive, cît și pe cele negative.
 
În carte există în mod sistematic mici secvențe încadrate, marcate printr-un chenar: e vorba oare de articole jurnalistice deja publicate și reluate în carte?

Nu, întregul text este inedit, iar aceste secvențe încadrate – pe care le practic, de altfel, în eseurile mele – se află cumva în același timp în interiorul și în afara cărții propriu-zise. Sînt ca niște antracte, care ies din zona reflecției teoretice, fiind mai literare. E un tip de structură pe care am practicat-o începînd cu Le nouveau désordre amoureux/Noua dezordine amoroasă(1977) în toate eseurile mele.

 

Dacă vreți, „paradoxul amoros“ se află deja în romanulLuni de fiere/Lunes de fiel (1981), romanul care v-a făcut cunoscut și a avut succes de public. E vorba despre o temă veche, recurentă  în cărțile dvs. Ea se regăsește într-o carte și mai nouă, Le mariage d’amour a-t-il échoué? (Grasset, 2010). Așadar, se poate spune că cuplul monogam și căsătoria din dragoste au eșuat în societatea occidentală?

Nu, nu e vorba despre un eșec, ci despre o criză, tocmai pentru că exigențele occidentalilor sînt mai ridicate decît cele ale altor culturi. Să spunem că emanciparea are un preț, e cel pe care îl plătim în existența cotidiană și, mai precis, în viața noastră amoroasă. Dar nu e un eșec, ci o consecință a emancipării femeilor, dar și a sentimentelor amoroase. E un progres, dar un progres care costă scump. Nu e un eșec, ci o etapă pe care o vor traversa toate culturile în momentul în care femeile se vor emancipa.
 

O întrebare legată de stilul paradoxal și retoric al cărții dvs., foarte pregnant aici. E pentru „a epata burghezul“ sau pentru a corespunde mai bine subiectului – iubirea –, o temă dificil/imposibil de analizat cu mijloacele rațiunii?

Stilul acesta îmi e caracteristic, e probabil inconștient, e drept și că este vorba despre o adecvare la subiectul tratat. De la început am avut același stil – poate că acum este mai concentrat –, însă nu este deliberat. Cartea aceasta nu e deloc provocatoare pentru burghez, ci dimpotrivă, e o carte cuminte, rezonabilă.
 

În „Epilogul“ cărții, afirmați: „Iubirea nu-i bolnavă, ea este ceea ce trebuie să fie în fiecare clipă, cu abisurile și cu splendorile sale. Ea rămîne acea parte a existenței pe care nu o stăpînim, care rezistă înregimentărilor și este refractară ideologiilor“. Pe de altă parte, îi citați adesea pe La Rochefoucauld, Casanova, Rousseau, Maupassant etc., scriitori, moraliști și libertini deopotrivă. Care este poziția pe care o adoptați dvs., în calitate de eseist care tratează despre iubire?

În eseuri, sînt un moralist care încearcă să înțeleagă natura sentimentului amoros. În romane, sînt mai degrabă un libertin, sau chiar un pervers. E o dualitate, e ca și cum aș avea două personalități, două creiere: moralist în eseuri, pervers în romane.
Fragment din interviul realizat de Adina Diniţoiu cu Pascal BRUCKNER pentru Observatorul Cultural

Ce ascund cercurile albastre


A doua zi dimineaţă, cercul mare fu găsit pe strada Cunin-Gridaine, în arondismentul 3. Nu avea în mijloc decât un bigudiu.

Conti îl fotografie.

Noaptea următoare le aduse un cerc pe strada Lacretelle şi un altul pe strada Condamine din arondismentul 17, încercuind, unul, o poşetă veche, iar celălalt un beţişor de curăţat urechile.

Conti fotografie poşeta, apoi beţişorul, fără să facă vreun comentariu, dar în mod evident agasat. Danglard rămânea tăcut.

Următoarele trei nopţi furnizară o monedă de un franc, o fiolă de Surgector, o şurubelniţă şi, ceea ce îi mai ridică moralul lui Danglard, dacă se poate spune aşa, un porumbel mort, cu aripa smulsă, pe strada Geoffroy-Saint-Hilaire.

Adamsberg, impasibil, zâmbitor, îl descumpănea pe inspector. Continua să decupeze articolele din presă care făceau aluzie la omul cu cercurile albastre şi să le expedieze fără nicio rânduială în sertar, dimpreună cu fotografiile pe care i le furniza treptat Conti. Acum toate astea erau deja cunoscute la comisariat, iar Danglard îşi cam făcea griji. Dar mărturisirile complete ale lui Patrice Vernoux tocmai îi dăduseră lui Adamsberg un statut de neatins, deocamdată.

Cât are să mai ţină povestea asta, domnule comisar? îl întrebă Danglard.

Care poveste?

Păi, chestia asta cu cercurile, pentru numele lui Dumnezeu! Doar n-o să ne ducem să ne reculegem în faţa unor bigudiuri în fiecare dimineaţă, ce naiba!

A, cercurile! Da, poată săţină multă vreme, Danglard. Chiar foarte multă vreme. Dar ce importanţă are? Dacă facem asta sau ailaltă, ce mai contează? Sunt amuzante bigudiurile.

Atunci ne oprim?

Adamsberg înălţă capul cu bruscheţe.

Dar nici nu poate fi vorba de una ca asta, Danglard, nici nu poate fi vorba.

Vorbiţi serios?

Cât se poate de serios. Chestia asta va lua proporţii, Danglard, ţi-am mai spus-o.

Danglard dădu din umeri.

O să avem nevoie de toate documentele astea, reluă Adamsberg, arătând spre sertar. Poate că ne vor fi indispensabile după aceea.

După ce, Doamne sfinte?

Nu fi nerăbdător, Danglard, doar nu doreşti moartea unui om, nu-i aşa?

A doua zi, fu găsit un cornet de îngheţată pe bulevardul Docteur-Brouardel, în arondismentul 7.

Fragment din romanul „Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas, Editura TREI, Colectia Fiction Connection, 2011.

«Personajele din cărţile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste şi stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie… cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor şi fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor.»
Le Magazine Littéraire

Fred Vargas s-a născut la Paris, în 1957. Este cea mai cunoscută autoare de romane poliţiste din Franţa. De formaţie istoric şi arheolog specializat în Evul Mediu, Fred Vargas este cercetătoare la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). A început să scrie pe la mijlocul anilor ’80. Trei dintre romanele ei au fost recompensate cu premiul International Dagger Award (unul dintre cele mai renumite premii literare din Marea Britanie, decernate romanelor poliţiste şi de suspans traduse în limba engleză), fiind primul autor care a înregistrat o asemenea performanţă. Numele real al autoarei este Frédérique Audoin-Rouzeau, Fred Vargas fiind un pseudonim literar inspirat de unul dintre personajele interpretate de Ava Gardner în filmul „The Barefoot Contessa” (1954). Cărţile lui Fred Vargas se vând în milioane de exemplare în întreaga lume.

Dezmierdarile unui jurnalist de elita


Félix Maresco are in jur de 40 de ani si este agent de asigurari la Paris. O munca fara prea mari surprize, o viata oarecum monotona, in care totul este calculat la detaliu. Este martorul unui incendiu si acest lucru ii trezeste amintiri tulburi, mai exact, sfarsitul tragic al propriului sau fiu, Colin.

Colin a fost abandonat inca de la nastere de mama sa. Dorind sa suplineasca aceasta lipsa pentru fiul lui, Félix incearca sa-i «inventeze», practic, o familie. Travestindu-se in femeie, incerca sa ii ofere, in acest fel, lui Colin, o «mama»: isi pune peruca, se epileaza pe picioare si la sprancene, foloseste rujul Dezmierdare de catifea … O ambiguitate totala: dragostea tatalui pentru fiu pare a fi absoluta…

Dezmierdare de catifea este un nou roman al lui Eric Fottorino, directorul cotidianului francez Le Monde. Cartea a fost recompensata in Franta cu Premiul François Mauriac. «Incepe ca o melodrama si se termina ca un crime fiction al carui deznodamant, violent si neasteptat, este genial.», noteaza L’Express

Nascut in 1960 in Franta, Eric Fottorino este romancier si jurnalist. A scris numeroase carti, printre care: Un territoire fragile (2001, Prix Europe 1 si Prix des Bibliothécaires), Korsakov (2004, Prix des Libraires, Prix France- Télévisions) si L’Homme qui m’aimait tout bas (2009).

%d blogeri au apreciat: