Tag Archive: pandora m



Editorii vehiculează categorii care-i ajută să caracterizeze şi direcţioneze romanele pe care le propun cititorilor. Commercial fiction – este o etichetă care avertizează lectorul că se află în faţa unei cărţi potrivite pentru momentele de relaxare şi de vacanţă.

Literary fiction, în schimb, este o formulă care promovează romane singulare, lecturi pe care nu le uiţi o viaţă. Este şi numele noii colecţii de la editura Pandora M. Literatura de calitate presupune nu doar poveşti bune, ci şi scriitori de valoare. Colecţia debutează două romane: „Pe aici au trecut Cuţitarii” de Jennifer Egan (vezi foto), romanul care în 2011 a fost recompensat în SUA cu multe premii prestigioase, printre care şi Pulitzer, şi cartea foarte tânărului autor Stephan Kelman, „Şi porumbeii vorbesc englezeşte” – un roman care a făcut valuri pe piaţa de carte britanică.

Jennifer Egan este fără îndoială o maestră a cuvintelor, reuşind să compună un roman puzzle surprinzător: Poveştile de viaţă ale mai multor personaje, relatate rând pe rând din perspectiva fiecăruia, se îmbină într-un tablou pe care sfârşitul cărţii îl dezvăluie în întregime. Din Africa până în Napoli, New York şi San Francisco, de la producători muzicali la generali vinovaţi de genocid, autoarea reuşeşte să ţeasă cu vervă şi rafinament vieţile personajelor sale.

Cititi intregul articol scris de Daniel Nicolescu pe businessmagazin.ro.

Reclame

Jurnal neterminat


Aceasta nu este o pagină de jurnal, este un spaţiu, un canal prin care îmi trimit cuvintele spre lume, apoi spre mine, le reformulez şi le retrimit spre lume. Nici nu ştiu ce vreau să scriu, uneori, nici nu ştiu ce mai simt sau dacă mai simt, ce sunt sau cine sunt. Sunt nehotărâtă, sunt confuză, mă simt necunoscătoare, prostuţă chiar, într-o lume care abundă în informaţii şi emoţii. Sunt rece, în lumea mea. Nu sunt nemuritoare, din contră.

Uneori încerc să îmi recapitulez viaţa. Să o aşez pe capitole. Câte capitole ar avea viaţa mea? Cum le-aş delimita? Pe ani, pe luni, în funcţie de anumite evenimente, în funcţie de aşa-numitele vârste psihologice, în funcţie de casele în care am locuit? Cum aş proceda?

Prima etapă, probabil, ar fi scurta perioadă de 11 luni în care am avut o familie completă, o mamă şi un tată. Fericiţi? Poate. Iubăreţi? Cu siguranţă. Şi între ei, şi cu mine.

 

Despre boala si Despre cum am aflat de ea…

Nici nu ştiu cu adevarat când începe povestea mea. Nu ştiu când au început simptomele, „cosmarul“, cum obisnuiam sa îl numesc pâna acum câteva luni. Cert este ca acum, la aproape 6 ani dupa ce a izbucnit toata povestea asta, nu ma mai simt uitata de Dumnezeu, nu mai am impresia ca mi s-a întâmplat ceva rau. Ma bucur ca am avut o astfel de experienta. Am învatat sa ma accept si sa lupt cu greutatile vietii. De ce sa fug si sa pierd vremea întrebându- ma „de ce mie?“. Pâna când puteam sa fac asta? Am trecut de mult timp peste starea aia de şoc. Am ajuns chiar să îi mulţumesc vieţii, lui Dumnezeu, că mi-au dat ocazia să lupt, să devin mai puternică, să înţeleg ce înseamnă viaţa şi de ce este atât de preţioasă.

Aveam 13 ani. În vara aceea mi se întâmplaseră lucruri ciudăţele. În primul rând, leşinăm din senin sau vomităm, indiferent ce mâncam sau dacă mâncam. De asemenea, când ţi-era lumea mai dragă, îmi curgea sânge din nas. La mare, văzusem că abdomenul meu e mai balonat şi mama a dat verdictul de apendicită, cu gândul că o rezolvăm noi când ne întoarcem în Braşov. Dar, cum nu aveam alte simptome, nu ne-am grăbit să mergem la doctor, mai ales că eu întotdeauna am fost un copil cu personalitate, care nu a ştiut să se supună şi nici măcar nu a încercat. Însă lucrurile au devenit din ce în ce mai naşpa, şi leşinurile astea mă împiedicau să mă joc. Devenise înfricoşător. Într-o zi, prietenele mele de joacă au sunat-o pe mama la serviciu. Eram la ele acasă şi am leşinat. Mama a venit urgent şi m-a dus la Spitalul Militar din Braşov, pentru că acolo cunoştea mătuşa mea pe cineva. Asta a fost pe 2 octombrie 2002, dacă nu mă înşel, chiar într-o zi de miercuri. Au urmat multe zile de analize, şi pe 14.10.2002 m-am operat. Cel care a scos tumora a fost renumitul doctor Pesamosca. Iar din noiembrie 2002 am început chimioterapia la IOB (Institutul Oncologic Bucureşti), sub îngrijirea medicului Dragomir. Au urmat cele mai urâte şase luni din viaţa mea. Totul se transformase. De la păpuşi şi hăinuţe croite pentru păpuşi, trăiam acum într- un univers al acelor şi al branulelor; de la miros de prăjituri, la miros de medicamente, de la desene animate, la a vedea zilnic copii chei şi condamnaţi, de la libertate şi veselie, la a fi închisă într-o celulă de spital… Pot spune că, spre deosebire de ceilalţi copii, eu chiar am fost „norocoasă“: doar şase cure de chimio, câte o săptămână, o dată la trei săptămâni. Plus analize de sânge, bunicele în condiţiile date. Bine, ce-i drept, cu multă spagaă, pentru a obţine medicamentele necesare. Alţi copii vomitau non-stop, eu cred că am vomitat doar o dată. Aveau dureri mari, eu eram zbanghie. În spital, mi-am făcut prieteni care acum nu mai sunt printre noi, dar de care îmi amintesc atât de bine, încă îmi tresare inima când le rostesc numele… Şi chiar am fost îndrăgostită de un băiat din Craiova, care nu avea un picior. Ne făcuserăm mica noastră gaşcă de „canceroşi“ puşi pe glume. Eram eu, ceva mai rockeriţă pe atunci, şi cu (prea) multă personalitate, era Lavi, o fată frumoasă ce pierduse un păr foarte lung, cu un cancer la ficat, băiatul cu un picior, Răzvi (cât de chipeş era, şi ce ochi blânzi), un băieţel cu glume cam îndrăzneţe în programul vârstei lui de doar 5 anişori (îl chema Prichi), mai era o fată, Elena, bolnavă de leucemie… şi Adrian… vai şi câţi alţii!! S-au dus, aşa tineri, morţii nu i-a păsat de vârsta lor. Poate de-asta m-am şi răzvrătit, după aceea, deşi terminasem tratamentul şi aveam analizele perfecte. Ei mureau pe capete, în timp ce analizele mele erau perfecte, aşa că am început să îmi fac destul de mult rău şi să fac exact lucrurile pe care nu aveam voie să le fac. Eu o numesc perioada de rebeliune. M-a ţinut până printr-a noua, când am aflat că a recidivat! Adică trebuia să o iau de la capăt. Operaţie, chimio, căderea părului… totul… şi m-am prefăcut doi ani faţă de colegii de liceu că sunt bine. S-a aflat că avusesem cancer abia la lansarea de carte, în 2006. Tudor ştia pentru că am vrut de la începutul relaţiei să ştie în ce se bagă. Şi încă 2-3 prietene şi mama. Bine, şi familia. În rest, nu am spus până atunci. Voiam să fiu doar Daria din Şaguna, nu tipa aia bolnavă de cancer…

Cum a evoluat de-a lungul timpului? Păi, a tot crescut burtica… eu am ţinut-o cât de cât în frâu cu dieta vegetariană şi tratamentele naturiste, dar se pare că s-a cam obişnuit cu ele… acum încerc două tratamente noi şi mă forţez să gândesc pozitiv. Era aşa natural înainte să fiu optimistă şi să zâmbesc… acum sunt ca o papuşă mecanică, e foarte greu.

 

Cum au reacţionat ceilalţi? 

Păi, mama, exact în 2002, când am aflat, parcă înnebunise. Tatăl meu a murit când eu aveam 11 luni, aşa că, practic, eu sunt tot ce are (nu s-a recăsătorit)… aşa că a fost disperată. În perioada aceea ne-a ajutat foarte multă lume, şi cu bani, şi moral… familia a încercat să se impună în privinţa chimioterapiei pentru că eu cu mama o luasem un pic razna, refuzam să credem că e necesară. Colegii din generală? Baieţii au reacţionat frumos, veneau, mă luau de acasă şi îmi duceau ghiozdanul, mă aduceau înapoi, ba chiar doi s-au îndrăgostit de mine (eu zic că de fapt li se părea, din cauza poveştii cu boala)… iar fetele, oroare… auzeam replici pe la spatele meu de genul: „eu ştiu pe cineva în clasa noastră care nu are păr şi poartă perucă“ sau, odată, când m-am dus la profa de fizică să mă învoiesc că mi-era rău, a acceptat să îmi dea drumul acasă doar dacă îi arătam cum sunt eu cheală, fără perucă… un monstru de femeie! Dar au fost şi mulţi oameni minunaţi, cum ar fi proful de mate şi profa de română, cei care m-au convins să nu renunţ la şcoală şi să continui. Despre Tudor nu pot să zic ce reacţie a avut, că nu ne cunoşteam atunci, dar când i-am spus a fost foarte chill, nu a zis nici aoleu, şi nici vai, draga de tine… cred că i-am stârnit puţină admiraţie.

Fragment din Simplu, Daria de Daria Hornoiu


Cartea conţine o suită de dezvăluiri tulburătoare, adunate cu trudă şi cu un curaj care ne aminteşte de Anna Politkovskaia, despre un om căruia nu i s-au întocmit până acum decât biografii cosmetizate.

  

Putin, aşa cum apare în biografia, desigur neoficială, alcătuită de jurnalista Masha Gessen, relevă un temperament violent şi ranchiunos, un comportament grosolan şi dispreţuitor, o incapacitate cronică de comunicare şi o nevoie de „ordine” derivată din educaţia sa sovietică şi din disciplina ierarhică a KGB. Dornic să restaureze un imperiu ruinat, Putin nu se dă în lături de la nimic: manipularea fricii cetăţenilor prin menţinerea de zone de conflict şi chiar atentate regizate cu binecuvântarea lui, corupţie, surparea instituţiilor democratice, controlul asupra presei şi prigonirea cruntă a celor care i se opun.

  
În vreme ce Occidentul încă mai credea în bunele sale intenţii şi în faptul că era un liberal reformist, pe vremea  primului său mandat, disidenţa de orice fel era reprimată brutal: jurnalişti ameninţaţi, bătuţi sau asasinaţi chiar, magnaţi media siliţi să fugă din ţară, oameni de afaceri aruncaţi în închisoare şi afacerile lor preluate de stat, contracandidaţi politici descurajaţi la scenă deschisă, presă controlată cu duritate. Despre toate acestea, dar şi despre multe, multe altele, Masha Gessen vorbeşte cu onestitate. Iată un scurt fragment din volum:

„În 20 martie 2006, Marina Litvinovici pleca de la muncă; era trecut de ora nouă seara. Lucra acum pentru Gari Kasparov, fostul campion la şah ajuns politician. Menţineau, la sediul lor din centrul Moscovei, o prezenţă discretă: uşa de la intrare nu purta nici un însemn şi în spatele ei se aflau mereu câte doi dintre cei opt paznici permanenţi ai lui Kasparov. Serile, după o zi de lucru, Kasparov şi bodyguarzii săi urcau în SUV-ul său, iar restul micii lui echipe se dispersa, plecând spre casă cu maşina, pe jos sau cu metroul. Litvinovici, care stătea aproape, mergea de obicei pe jos.
Cam la o oră după ce plecase din birou, Litvinovici a deschis ochii şi şi-a dat seama că zăcea întinsă pe o prelată şi că cineva încerca să-şi dea seama cum se simte. Nu se simţea bine deloc: fusese doborâtă de una sau mai multe lovituri în cap. Fusese bătută rău, era plină de vânătăi şi rămăsese fără doi dinţi din faţă. Geanta îi era alături; banii, laptopul şi telefonul mobil erau neatinse.”

Fragment din recenzia publicată de revista Business Magazin 


Biografia neautorizată a realesului preşedinte al Rusiei „Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”  (Ed. Pandora M) este scrisă de Masha Gessen, o jurnalistă americană de origine rusă, care şi-a riscat viaţa dând publicităţii o serie de adevăruri pe care care liderul de la Kremlin le-ar dori îngropate. România liberă s-a oprit asupra ”portretului dicatorului la tinerețe” (desigur, din biografie nu lipsesc nici petele negre din biografia recentă a politicianului, de la luptele sale cu jurnaliștii și inamici politici, la intervențiile discutabile din Cecenia):

Singurul lucru care l-a convins pe micul Putin să se pună cu burta pe carte a fost visul lui de a deveni agent KGB, un ideal destul de ciudat pentru un copil. (…) El îşi dorea fierbinte să slujească KGB-ul, dar nu oriunde, ci în Germania, în curtea vechiului inamic. Aşa se face că, deşi cam loază la şcoală, în general, el a depus eforturi considerabile să înveţe de mic limba germană pentru a deveni un spion eficient. Pe când era la liceu, el a făcut o vizită la sediul KGB din Leningrad, unde a vorbit cu primul om pe care l-a întâlnit acolo. Emoţionat, puştiul a dorit să se înroleze voluntar în rândurile slujbaşilor marii instituţii, dar i s-a răspuns că lucrurile nu merg aşa.

„Nu primim voluntari. Te duci, înveţi, intri la universitate şi te vom căuta noi.”

„La ce facultate?”, a întrebat kaghebistul aspirant.

I s-a răspuns că Facultatea de Drept ar fi foarte bună. Asta l-a ambiţionat teribil şi, de unde până atunci nu-i prea păsa de şcoală, a început să depună eforturi enorme, tocind zi şi noapte pentru a intra la prestigioasa Universitate din Leningrad, unde concurenţa era cam de 40 pe loc. Până şi părinţii şi dirigintele lui au fost şocaţi.

„Cum ai să intri tu la Universitate?”, l-a întrebat dirigintele.

„Mă descurc eu”, l-a asigurat elevul.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Studentul Putin a aşteptat zadarnic vreme de patru ani vizita de recrutare şi, tocmai când îşi pierduse orice speranţă, aceasta a venit. Iată cum povesteşte Putin însuşi momentul recrutării, într‑o biografie autorizată, citată de Masha Gessen:

„Ţineam minte că KGB-ul nu înrolează voluntari, aşa că nu am făcut nici o mişcare. Au trecut patru ani. Tăcere. Am hotărât că nu mai era nimic de făcut şi am început să caut alte ocupaţii posibile. Însă, când eram în anul patru, m-a contactat un tip, care a zis că vrea să ne vedem. N-a spus cine era, dar am intuit imediat pentru că zis: «O să vorbim despre viitorul tău serviciu, dar n-o să intru acum în detalii». Şi atunci m-am prins. Dacă nu vrea să spună unde lucrează, înseamnă că lucrează ACOLO”.

După patru-cinci întrevederi, ofiţerul care l-a recrutat scria într-o notă informativă că aspirantul

„nu este foarte sociabil, dar e energic, flexibil şi curajos. Se pricepe să intre rapid în relaţie cu oamenii, calitate indispensabilă unui agent KGB, mai ales dacă are de gând să lucreze în spionaj”.

Aşa se face că, imediat după absolvirea facultăţii, Putin şi-a văzut visul cu ochii, intrând în rândurile KGB-ului. Numai că „jobul” nu era nici pe departe atât de palpitant pe cât şi-ar fi dorit. Nu făcea decât munci birocratice, de mărunt funcţionar, decupând articole din ziarele străine, „duşmănoase”, pe care şefii le depozitau în arhive ce gemeau de hârtii mai mult sau mai puţin inutile.

  

Citește întreaga cronică în România liberă.

   


Mă duc la biserică în fiecare duminică pentru că ştiu că Mama se bucură dac‑o fac, şi tot de aia particip şi la pregătirile pentru Prima Comuniune. Dar nu ştiu ce să cred despre asta. Oare ce aud în capul meu e vocea lui Dumnezeu?

Dacă e Dumnezeul despre care am învăţat, cel creştin, atunci lucrurile nu se potrivesc întocmai. Sau cometa — e vorba de Armageddon? Nu se poate. N‑are cum să fie Armageddonul despre care am citit la ora de religie. Pentru că, deşi se face referire la „un munte înalt, cuprins de flăcări… aruncat în mare” în Apocalipsa Sfântului Ioan — lucru care sună cam la fel cu descrierea făcută de vocea din cap — în capitolul următor, după muntele înalt şi arzând, apare şi o armată de 200 de milioane de oameni. Din ce mi se spune, am înţeles că după impactul cometei n‑o să mai existe nimic, darămite oameni. Cineva a încurcat datele, se pare. Şi deocamdată vocea ştie mult mai multe despre lume decât Părintele Robideaux sau Sora Bernadette şi ceilalţi, care vorbesc numai despre căi misterioase şi despre dovada existenţei lucrurilor nevăzute.

Ceea ce nu înseamnă că nu‑mi place să mă duc la biserică. Îmi place. Mai puţin partea aceea în care trebuie să ne întoarcem spre oamenii din jur şi să le oferim binecuvântarea păcii în timpul liturghiei. Bărbaţilor le strângi mâna şi pe femei le îmbrăţişezi. Dacă am ghinionul să stau lângă o tanti din aia franţuzoaică cu păr de pisică pe ciorapi, mă pupă ea pe obraz, şi nici nu miroase prea bine de obicei. Simt urma umedă a rujului. Şi asta nu‑mi place deloc. Dar să stai pur şi simplu la biserică e frumos, mai ales în timpul zilelor lucrătoare când nu se face liturghie, ca ieri când m‑am dus cu Mama să ne rugăm pentru Rodney. Îmi place că e întuneric şi răcoare şi linişte, şi tot timpul miroase a tămâie de la fumul parfumat din cădelniţe. Băncile sunt aranjate în semicerc asemenea spiţelor ataşate de butucul roţii, reprezentate de altar. Unul din preferatele mele este tavanul care se sprijină pe grinzi de lemn uriaşe ce se întind de la capătul îndepărtat al bisericii până la cel mai înalt punct al său, trecând peste amvon. Am citit că genul ăsta de plan îmbunătăţeşte acustica încăperii şi felul în care se înalţă treptat, de la intrare până la altar, îţi dă senzaţia că energia emisă de congregaţie sau chiar şi de un singur om care se roagă, e adunată şi canalizată spre tavan şi de acolo spre paradis.

La asta mă gândeam atunci când am îngenuncheat în strană, lângă Mama. M‑am gândit cât îmi doresc să‑şi revină Rodney şi am încercat să‑mi canalizez gândurile astea spre punctul cel mai înalt al tavanului, spre cineva care m‑ar putea auzi. Cam asta e tot ce pot face atunci când mă rog. Speram c‑o să aud vocea în curând şi poate c‑o să‑mi spună ce‑o să se întâmple cu Rodney. Ori de câte ori îmi spune ceva despre viitor, lucrurile se întâmplă întocmai. De asta cred că spune adevărul şi atunci când prevesteşte sfârşitul lumii. Aşa am aflat şi despre felul în care şi‑a pierdut Tata degetele, despre prostituată şi bebeluşul ei, despre felul în care au murit. De asta eram convins că Rodney e dependent de droguri. Aşa am aflat ce i‑a făcut Tata Unchiului Rodney atunci când a aflat. Sunt atâtea lucruri pe care le ştiu, dar despre care nu pot spune nimic.

   
Fragment din romanul Totul contează
  

Cum s‑o  abordez, asta‑i problema. Pentru că, evident, nu‑i un subiect pe care să‑l  trânteşti aşa, relaxat, în mijlocul conversaţiei: „A, apropo, ţi‑am mai zis că Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus? Nu? Eşti sigură? Eram convins că ţi‑am zis”.

Dar după două săptămâni de încercări eşuate de a aborda subiectul, îmi dau seama că nu contextul potrivit îmi lipseşte, ci curajul. Conversaţia asta n‑are cum să nu devină cea mai mare şi mai dubioasă non sequitur. În mod previzibil, îmi recapăt curajul într‑un moment inoportun şi ciudat: în timp ce ne uităm la un film în subsolul casei ei.

„Amy”, îi zic.

„Hm.”

„Trebuie să‑ţi spun ceva.”

Dar apoi mă blochez.

Stăm tolăniţi pe patul vechi al fratelui ei. Deşi a plecat în vest la doi ani după ce tatăl lor i‑a părăsit, spaţiul ocupat de el a ajuns să fie folosit ca un al doilea living, fără să fi fost modificat prea mult. De unde şi televizorul şi videoplayerul de aici, aşezate pe un suport şubred, precum şi posterele lui cu Night Ranger şi Warrant. Ori de câte ori cobor aici cu Amy să ne uităm la un film, mă lupt cu senzaţia înfiorătoare că fratele ei o să se‑ntoarcă din clipă‑n clipă şi‑o să ne dea afară din dormitorul lui, cu toate că ştiu că‑i în Salt Lake City.

Stăm culcaţi pe o parte, Amy e cu spatele. Întoarce capul spre mine şi clipeşte ca o şopârlă în direcţia mea:

„OK”, spune. „Păi, atunci, ăăă. Spune.”

Deschid gura din nou, dar nu reuşesc decât să scot un zgomot straniu, de om care se‑neacă. Încerc să înghit, dar am gâtul uscat şi aspru parc‑ar fi frecat cu şmirghel, ceea ce mă face să mă cutremur. O cireadă îmi galopează în piept, înnebunită. Amy opreşte filmul şi se răsuceşte spre mine. Îmi aruncă privirea aia exasperată şi amuzată, destinată numai mie.

„Vrei s‑o iei de la capăt, copile? Hai, înc‑o dată. Şi ia‑o încet.”

Un lucru în plus pe care‑l ador la ea — adăugat la tricourile ei cu Dinosaur Jr., bocancii mov Doc Martens, formaţiile pe care le ascultă şi de care eu n‑am auzit în viaţa mea, modul ei de comportament relaxat şi băieţos — e faptul că‑mi zice „copile”. Sunt cu patru luni mai mare decât ea şi‑o depăşesc cu vreo 36 de kile, şi tot eu sunt „copilul”.

Ezit. Ea se holbează la mine calm şi întrebător. Aş putea bate în retragere, i‑aş putea spune c‑a înţeles greşit, că n‑am zis nimic. Dar n‑ar avea niciun sens. A auzit perfect ce‑am spus şi acum se aşteaptă să‑mi termin ideea. Ah, am dat‑o‑n bară. Am bulit‑o rău de tot.

„Ei bine?” mă întreabă Amy, strecurând o mână între coastele mele şi saltea, gâdilându-mi spatele ca să mă încurajeze.

„Căcat”, spun, ferindu‑mi privirea.

„Cam aşa”, spune ea.

„Presupun că n‑am cum să retrag asta”, îi zic.

„Mă tem că nu.”

Oftez. „În regulă”, zic, „dar fii atentă, trebuie să mă asculţi şi să nu te enervezi sau să tragi concluzii aiurea.”

Zâmbetul larg îi dispare de pe buze, fiind înlocuit de o expresie de îngrijorare crescândă. Se ridică în capul oaselor.

„E genul de conversaţie care‑ncepe cu ştii‑nu‑e‑vina‑ta‑e‑vina‑mea?”

„Nu”, zic, „în niciun caz. Doamne, nu‑ţi face probleme din astea.”

„Bine”, spune pe un ton prevăzător. „Şi‑atunci?”

Preţ de o clipă îmi ţin respiraţia, fără s‑o scap din ochi. Apoi vorbesc repede ca să n‑am timp să mă răzgândesc.

„Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus.”

   

Fragment din romanul Totul contează de Ron Currie Jr. (Editura Pandora M)

Millennium, Stieg şi eu


Eva Gabrielsson & Marie-Françoise Colombani, Millennium, Stieg şi eu, traducere din limba franceză de Doru Mareş, Editura Pandora M, 2011.

Aşa e omul de azi: proiectant. Uitaţi-vă şi la suedezul Stieg Larsson. Când a murit (în 2004, la 50 de ani), lăsa în urmă numai proiecte: proiectul unei serii poliţiste ”Millennium” în 10 volume (dintre care primele trei aşteptau deja, în manuscris, să fie publicate de Editura Norstedts); proiectul unei căsătorii cu Eva Gabrielsson, iubita lui de o viaţă şi partenera în toate cele; proiectul unei idilice „căbănuţe pentru scris“, undeva pe o insulă („treizeci de metri pătraţi amenajaţi ca interiorul unui vapor, cu o fereastră uriaşă dînd către apă şi o masă de bucătărie suficient de mare pentru a putea scrie amîndoi în acelaşi timp“); proiectele curente ale unui gazetar militant, convins (în general) că stînga e dreaptă şi revoltat (în particular) de extremismul nazist, de „violenţa patriarhală“ şi de toate aşa-numitele „crime de onoare“.

  

  

   

După moartea lui subită (de la excesul „inimos“ de cafea, tutun, efort, temeri), volumele trilogiei Millennium, vândute în 50 de milioane de exemplare, transformă numele lui Stieg Larsson într-o industrie profitabilă, potrivit unui marketing pe care el, scriitorul, nu l-ar fi acceptat întru totul. Persoana cea mai îndreptăţită să administreze postumitatea scrierilor sale ar fi fost Eva Gabrielsson, numai că acesteia, ca „simplă concubină“, nu-i rămîne decît dreptul la doliu.

Este dreptul pe care ea şi-l exercită în Millennium, Stieg şi eu, cu o determinare vikingă. Mărturiile sale (despre adevăratele coordonate ale acestui om profund timid, funciarmente bun, dar ferm în reacţii) au vibraţia protestului amoros: povestesc o iubire, criticând o societate. Şi le oferă fanilor ”Millennium” argumentele unei pasiuni avizate.

  

Cronică de Claudiu Constantinescu, apărută în Dilema Veche.

  


Să nu vă închipuiţi că Stieg s‑a aşezat într‑o bună zi în faţa computerului şi-a zis: ”M‑apuc să scriu un thriller!”, povestește Eva Gabrielsson în volumul de memorii Millennium, Stieg și eu.

  

În realitate, s‑ar putea spune că nici nu s-a apucat vreodată, în sensul clasic al cuvântului, fiindcă nu şi‑a făcut niciodată vreun plan pentru cel dintâi volum, nici pentru celelalte două şi nici pentru următoarele şapte, care ar fi trebuit să continue seria. Scria din bucăţi care, deseori, nu aveau legătură unele cu altele. Apoi le „cosea” după cum avea chef şi urmărind firul poveştii.

În 2002, când ne‑am petrecut o săptămână de vacanţă pe o insulă, am observat că se cam plictisea. Eu lucram la cartea mea despre arhitectul suedez Per Olof Hallman, iar Stieg se tot învârtea prin jurul meu.

— Tu chiar n‑ai nimic de scris? l‑am întrebat.

— Nu, dar tocmai mă gândeam la textul acela pe care l‑am scris în 1997, despre bătrânul domn care primeşte câte o floare de fiecare Crăciun. Îl mai ţii minte?

— Sigur că da!

— Mă gândeam că tare aş vrea să ştiu ce s‑a mai întâmplat cu el.

Şi s‑a pus imediat pe treabă. Restul săptămânii l‑am petrecut lucrând afară, fiecare la computerul lui, cu marea sub ochi şi iarba sub tălpi, fericiţi. Aşadar, şi cartea mea şi Millennium au căpătat formă în acelaşi timp.

   

   

   

Contrar a ceea ce s‑ar putea crede citind Millennium, Stieg nu era un geniu al informaticii şi, de altfel, multă vreme a lucrat doar la maşina de scris. La computer a trecut pe la începutul anilor 1990, după ce lucrasem un serviciu la o firmă bine dotată cu echipament IT. Chiar şi la revista Expo, am fost nevoiţi să chemăm o echipă de specialişti pentru a ne proteja computerele de piratare. Nimeni din redacţie nu se pricepea atât de bine încât să o facă fără ajutor.

Stieg nu era înnebunit nici după matematici, cu toată teorema lui Fermat, pe care Lisbeth Salander o descoperă în Fata care s‑a jucat cu focul, temă dezvoltată de Stieg pe mai multe pagini şi la care Lisbeth revine de mai multe ori pentru ca, până la urmă, în al treilea volum, să nu o mai intereseze. La drept vorbind, Stieg chiar nu se pricepea deloc în domeniu, iar materia în cauză chiar îl făcuse să pice examenul de bacalaureat.

Acest soi de cunoaştere, însă, ne pasiona pe amândoi, generând o cultură heteroclită care, poate, nu foloseşte la mare lucru în viaţă, dar are magnetismul ei special. Era de ajuns să citim o frază despre un subiect necunoscut pentru ca aceasta să declanşeze în noi nevoia de a‑l înţelege mai îndeaproape. Stieg era ca un burete: absorbea totul fără a‑şi lua vreodată notiţe.

   

Fragment din volumul de memorii

Millennium,  Stieg şi eu

scris de partenera de viață a lui Stieg Larsson, Eva Gabrielsson, în colaborare cu jurnalista Marie Francoise-Colombani
   

Mostră de Orice


   

   


Stresul a crescut dintr-un salt şi, încă o dată, nu am putut închide un ochi toată noaptea.

A doua zi, pe la nouă, soneria telefonului mobil mi-a semnalat sosirea unei informaţii importante. Ştirea era atât de explozivă încât, la început, mi-a fost greu să înţeleg cuvintele. Un SMS al serviciului News al SFR (Société Française de Radiotéléphonie) anunţa descoperirea unei fraude uriaşe la Société Générale urcând la o valoare nemaiîntâlnită: 4,9 miliarde euro. Aşadar, faimosul comunicat al băncii apăruse. Société Générale mă califica drept cel mai mare fraudator financiar din toate timpurile. Imaginasem un joc personal făcându-mi angajatorul să piardă colosala sumă. Am rămas împietrit, uitându-mă la ecran. O asemenea prăpastie nu se putuse căsca decât în cele trei zile în care nu mai intrasem în bancă. Doar niciodată nu dădusem vreun clic cu mousul care să fi putut genera astfel de pierderi.

   

 

    

În mare, la 18 ianuarie, în ajunul week-endului ratat de la Deauville şi luând în considerare câştigurile din 2007, mă aflam aproape în situaţie de echilibru. Duminică, înşişi specialiştii de la Société Générale nu putuseră descoperi decât un sold uşor negativ, în cel mai rău caz de două sute de milioane de euro, sumă pe care oricum o contestasem. Numai că, ştirea care era răspândită acum era de o cu totul altă amploare. Dacă te luai după comunicatul băncii, între 1 şi 24 ianuarie pierduse 6,3 miliarde… De unde şi soldul: 6,3 miliarde scăzut 1,5 miliarde câştig anterior rezultă o diferenţă de 4,9 miliarde.

  

  

Citește și:  

Hulpavii bancheri: o poveste spusă din interior

   

În ambianţa crizei în care începusem să alunecăm, o astfel de sumă nu ar fi întârziat să uluiască opinia publică. Dintr-o dată mi-a venit în minte o întrebare: în ciuda prăbuşirii cursului, cum de o fi putut pierde banca atâţia bani? Calculele pe care le făcusem timp de trei zile nu atingeau nicidecum o asemenea sumă nici dacă se cumulau toate scăderile, adică, dacă mi-aş fi închipuit o plasare brutală şi totală a banilor băncii, ceea ce ar fi însemnat a alimenta şi mai mult panica bursieră.

Mai mult, Société Générale nici măcar nu încercase să vândă titlurile sale, ca orice alt organism bancar când situaţia se înfierbântă prea repede. Într-un cuvânt, nu înţelegeam cum de nişte specialişti încercaţi ai finanţelor se putuseră descurca atât de prost într-un răstimp atât de scurt. Rezultatul, însă, acesta era: aproape cinci miliarde de euro pierdere. Un adevărat coşmar. Trei zile imaginasem toate ipotezele cu putinţă, dar ceea ce vedeam era încă şi mai rău.

  

   

    

Nu am avut timp să mă pierd în speculaţii. Am deschis televizorul pentru a afla mai multe. Nu doar că această ştire de senzaţie a zilei trecea de la un post de informaţii la altul, dar şi fotografia îmi circula peste tot. Era cea de pe documentul electronic de identitate, ceva mai veche şi care, spre norocul meu, nu prea îmi semăna. Am deschis pe loc Internetul pentru a citi presa. Un articol din Figaro pretindea că demontează întreg mecanismul financiar. L-am citit cu o neîncredere amestecată cu furie. Nimic din ceea ce era scris acolo nu corespundea realităţii.

Cu toate acestea, în fluxul necontenit de ştiri mi-a atras ceva atenţia: alături de suma „fraudată” pe care banca mi-o imputa, anunţa şi pierderile de la subprime, care urcau la două miliarde. Or, două luni mai devreme, conducătorii Société Générale nu aveau nicio problemă în a anunţa că erau uşor expuşi din cauza celebrelor credite ipotecare şi că pierderile băncii s-ar fi putut situa undeva în jur de două sute de milioane de euro, în cel mai negru scenariu. De fapt, cifra finală era de zece ori mai mare… Spre norocul lor, faptul va trece ca şi neobservat, întrucât atenţia va fi atrasă cu totul de cazul meu. Mi se părea că joc un rol de siguranţă fuzibilă, aşa ţap ispăşitor cum ajunsesem.

   

Fragment din volumul ”Angrenajul. Memoriile unui trader”

 

 

       

 

  

%d blogeri au apreciat asta: