Tag Archive: Orasul borcanelor



Arheologii continuară să sape şi în dimineaţa care urmă descoperirii oaselor. Poliţiştii care patrulaseră în zonă în acea noapte le arătară locul unde Erlendur scosese la iveală mâna şi Skarphédinn se înfurie când văzu cum dăduse Erlendur pământul deoparte. ”Amatori afurisiţi”, fu auzit bodogănind în barbă până după prânz. Pentru el, săpăturile erau un ritual sacru, în care solul era dat deoparte strat cu strat, până ce povestea tuturor lucrurilor îngropate ieşea la lumină şi secretele erau date în vileag. Fiecare detaliu conta, era posibil ca fiecare pumn de pământ să conţină probe vitale şi escrocii puteau distruge date importante.

Predică toate acestea lui Elínborg şi lui Sigurdur Óli, care nu greşiseră cu nimic, în timp ce dădea ordine echipei sale. Lucrul progresa foarte încet după aceste metode arheologice migăloase. De‑a lungul şi de‑a latul zonei fuseseră întinse funii care marcau zonele potrivit unei anumit sistem, cunoscut numai de ei. Era foarte important ca scheletul să rămână în aceeaşi poziţie în timpul săpăturilor; ei se asigurară că mâna nu se mişcă nici măcar cu un centimetru în momentul în care îndepărtară cu o perie pământul de pe ea şi cercetară fiece firicel de pământ.

  

   

 

De ce iese mâna asta din pământ? îl întrebă Elíborg pe Skarphédinn, oprindu‑l în momentul în care trecea în goană şi cu un aer preocupat pe lângă ea.

— Imposibil de spus, zise Skarphédinn. În cel mai rău caz, persoana care zace acolo ar fi putut fi în viaţă atunci când a fost acoperită cu pământ şi a încercat să opună o oarecare rezistenţă. A încercat să dea pământul deoparte şi să iasă la suprafaţă.

— În viaţă! gemu Elínborg. Să iasă la suprafaţă?

— Nu e obligatoriu să fi fost aşa. Nu putem exclude ca mâna să fi ajuns în acea poziţie în momentul în care trupul a fost băgat în pământ. E prea curând ca să spunem ceva în legătură cu asta.

Sigurdur Óli şi Elínborg fură surprinşi că Erlendur nu îşi făcu apariţia la locul săpăturilor. Ciudat şi imprevizibil cum era, ei îi cunoşteau şi fascinaţia pentru cazurile de persoane dispărute, din trecut şi prezent, iar scheletul îngropat ar fi putut foarte bine să fie cheia unei dispariţii vechi pe care i‑ar fi făcut plăcere să o scoată la lumină din documentele îngălbenite de vreme. Pe la amiază, Elínborg încercă să‑i telefoneze acasă şi pe mobil, însă în zadar.

Pe la ora două, telefonul lui Elínborg sună.

— Sunteţi acolo? spuse o voce gravă la telefon, iar ea o recunoscu pe dată.

— Unde eşti?

— Am întârziat. Sunteţi la săpături?

— Da.

— Poţi vedea tufişurile? Cred că sunt coacăzi. La vreo treizeci de metri la est de fundaţie, aproape în linie dreaptă, înspre sud.

Tufişuri de coacăzi?

  

«Liniştea mormântului e cel mai bun roman poliţist pe care l-am citit vreodată.»

– Bogdan Suceavă

 

  

Elínborg se uită cruciş căutând cu privirea tufişurile.

— Da, zise ea. Le văd.

— Au fost plantate mai demult.

— Da.

— Verifică de ce. Dacă a locuit cineva acolo. Dacă a fost o casă acolo în vremuri îndepărtate. Du‑te la Biroul de Urbanism şi fă rost de nişte planuri ale zonei, chiar fotografii aeriene dacă au. Probabil va trebui să cauţi nişte documente de la începutul secolului până în 1960 cel puţin. Poate chiar mai târziu.

— Crezi că a fost o casă pe dealul de acolo? zise Elínborg, privind în jurul ei. Nu încercă să‑şi ascundă neîncrederea.

— Cred că trebuie să verificăm. Ce face Sigurdur Óli?

Arnaldur Indridason (n. în 1961 la Reykjavík) a lucrat mulţi ani ca jurnalist şi critic de film. ”Oraşul Borcanelor”, primul său roman, a câştigat Nordic Crime Novel Award. De aceeaşi recunoaştere s-a bucurat şi al doilea, ”Liniştea mormântului”, premiat cu prestigiosul CWA Gold Dagger Award.

— Răsfoieşte dosarele cu persoane dispărute începând cu Al Doilea Război Mondial încoace. Te aştepta. Zicea că ţi‑ar plăcea aşa ceva.

— Am vorbit cu Skarphédinn chiar acum şi mi‑a spus că‑şi aminteşte că a existat o tabără militară acolo, pe partea cealaltă, spre sud, în Grafarholt, în timpul războiului. Unde se află acum terenul de golf.

— O tabără militară?

— O tabără britanică sau americană. Militară. Cu cazărmi. Nu şi‑a putut aminti cum se numea. Trebuie să verifici şi asta. Verifică dacă britanicii au anunţat dispariţia cuiva din tabără. Sau americanii care au preluat tabăra de la ei.

Britanicii? Americanii? În timpul războiului? Ia stai puţin, de unde să aflu asta? întrebă Elínborg cu suprindere. Când au preluat americanii tabăra de la ei?

— În 1941. Ar fi putut fi o magazie de provizii. Oricum, asta e ceea ce crede Skarphédinn. Apoi, mai e chestiunea cabanelor de pe dealul dimprejur. Dacă vreo persoană care să aibă legătură cu ele, ar putea fi dispărută. Chiar dacă e vorba numai de poveşti sau de bănuieli. Trebuie să vorbim cu proprietarii cabanelor de acolo.

— Cam multă muncă pentru nişte oase vechi, zise Elínborg cu iritare, lovind cu piciorul pietrişul fundaţiei în care se afla. Tu ce faci? întrebă ea apoi, pe un ton aproape acuzator.

Asta‑i treaba mea, zise Erlendur şi închise.

Fragment din

Liniştea mormântului

de Arnaldur Indridason

  


Islanda mult prea umanului detectiv Erlendur ridică ştacheta ororilor şi a misterelor, iar Seria Neagră devine tot mai neagră… Gazeta Sporturilor și Editura Trei vă invită miercuri, 23 februarie, să exploraţi „Oraşul Borcanelor” şi partea întunecată din ADN-ul nordic. Pentru pofiticioși, am ales un fragment mai ”cerebral” din romanul islandezului Arnaldur Indridasson:

 

  

  

Erlendur se uită plin de uimire la patologul care ţinea inima lui Holberg şi o examina. Îl privi cum manevrează muşchiul mort de parcă nimic nu putea fi mai natural pe lumea asta.

— E o inimă puternică, vorbi mai departe patologul. Ar mai fi putut să pompeze câţiva ani buni, ar fi putut să‑l ducă pe proprietarul ei la peste o sută de ani.

Patologul puse inima înapoi pe tăviţa de metal.

— E ceva destul de interesant în legătură cu acest Holberg, deşi nu l‑am examinat în mod special în acest sens. Probabil că vrei să fac acest lucru. Are diverse simptome moderate ale unei anumite boli. Am găsit o mică tumoră pe creier, o tumoră benignă care i‑ar fi dat ceva bătăi de cap, şi e şi un café au lait pe piele, mai ales aici sub braţe.

Café au lait? zise Erlendur.

Café au lait se numeşte în textele de specialitate. Seamănă cu nişte pete de cafea. Ştii ceva în legătură cu asta?

— Chiar nimic.

— Voi găsi fără îndoială mai multe simptome atunci când mă voi uita mai îndeaproape la el.

— S‑a vorbit despre acest café au lait şi în privinţa fetei. A dezvoltat o tumoră pe creier. Malignă. Ştiţi ce este această afecţiune?

— Vorbim despre o afecţiune genetică?

— Nu ştiu.

   

  

 

Patologul se duse la masa pe care zăcea Audur.

— Ai auzit povestea despre Einstein? întrebă el.

— Einstein? zise Erlendur.

— Albert Einstein.

— Ce poveste?

— O poveste ciudată. Adevărată. Thomas Harvey? Nu ai auzit de el? Era un patolog.

— Nu.

— Era de gardă atunci când a murit Einstein, continuă patologul. Un tip ciudat. A făcut autopsia, însă pentru că era Einstein nu a rezistat şi i‑a deschis capul şi s‑a uitat la creier. Şi a făcut mai mult decât atât. A furat creierul lui Einstein.

Erlendur nu zise nimic. Nu putea pricepe ce voia să spună patologul.

— L‑a luat acasă la el. Impulsul acela ciudat de a aduna lucrurile pe care le au unii oameni, mai ales atunci când e vorba de oameni celebri. Harvey şi‑a pierdut slujba când a fost descoperit furtul şi de‑a lungul anilor a devenit o figură misterioasă, o legendă chiar. Tot felul de poveşti au circulat despre el. A ţinut întotdeauna creierul la el acasă. Nu ştiu cum a reuşit să facă asta. Rudele lui Einstein au încercat mereu să recupereze creierul de la el, însă în zadar. În cele din urmă, la bătrâneţe, s‑a împăcat cu rudele şi a decis să le returneze creierul. L‑a pus în portbagajul maşinii şi a condus de‑a lungul Americii până la nepotul lui Einstein în California.

  

Citind romanele lui Arnaldur Indriðason am descoperit un autor excelent, al cărui univers m-a făcut să parcurg textele lui cu aviditatea cu care am citit în urmă cu două decenii romanele lui Mario Vargas Llosa. Logic şi consistent, cerebral şi bine structurat, nu am nici o îndoială că e vorba de un autor de raftul întîi.  

– Bogdan Suceavă, ”Timpul” via LiterNet.

 

— E adevărată chestia asta?

— Adevărată ca lumina zilei.

— Şi de ce îmi spui asta? întrebă Erlendur.

Patologul ridică cearşaful de pe trupul copilei şi privi sub el.

— Îi lipseşte creierul, zise el, şi expresia de nonşalanţă îi dispăru de pe chip.

— Ce?

— Creierul, zise patologul, nu e acolo unde ar trebui să fie.

    


Citind romanele lui Arnaldur Indriðason am descoperit un autor excelent, al cărui univers m-a făcut să parcurg textele lui cu aviditatea cu care am citit în urmă cu două decenii romanele lui Mario Vargas Llosa. Logic și consistent, cerebral și bine structurat, nu am nici o îndoială că e vorba de un autor de raftul întâi. Deși e vorba despre romane polițiste, structura cărților lui nu mi se pare deloc facilă și mi-a luat ceva vreme până să înțeleg în ce constă marele secret al construcției (…)

Personajul principal al misterelor din Reykjavík este detectivul Erlendur, un personaj comparabil cu Sherlock Holmes sau cu Hercule Poirot, dacă nu cumva e mai bine conceput literar decât aceștia. (…) Sensibilitatea detectivului contribuie la realizarea unui al doilea plan narativ, echidistant față de axul central al narațiunii cu investigația propriu-zisă a crimei. În aceste romane, investigatorul nu e mintea rece, pur analitică, a lui Sherlock Holmes, ci un om fragil, al cărui mariaj a eșuat, care are o relație dificilă cu cei doi copii ai lui, care fumează prea mult și își neglijează sănătatea. Fata lui e dependentă de droguri și într-o perioadă s-a prostituat pentru a face rost de bani. Detectivul Erlendur e îngrijorat de evoluția acestei dependențe de droguri și se străduiește să-și convingă fiica să urmeze un program de reabilitare, fără prea mult succes. În romanele lui Arnaldur Indriðason detectivul nu e în afara dramei, inexpugnabil și intangibil, ci e un om întreg, care poate avea coșmaruri după ce descoperă o grozăvie, un om urmărit de îndepărtate tragedii de familie și interesat să înțeleagă sensibilitățile celor cu care discută. Nu e politicos, nici formal, poate și pentru că a văzut prea multe.

Fragment din articolul lui Bogdan Suceavă ”Invenția narativă a lui Arnaldur Indriðason” publicat inițial în Timpul (mai 2008, pagina 3) si republicat recent pe pagina sa de Facebook.

Editura Trei a început în acest an să publice seria lui Indridason, primul roman polițist tradus fiind Orașul borcanelor.

       

      

Oripilanta colecție de borcane


Noul Maigret septentrional se numește, de câțiva ani încoace, Erlendur Sveinsson, scrie Business Magazin într-o scurtă recenzie a romanului polițist Orașul Borcanelor de A. Indridason.

        

    

   

    

Este un polițist sobru, laconic în expresie, obsedat de afaceri criminale nerezolvate. Este inspectorul șansei de pe urmă, cel care se încăpățânează să despice în patru firul unor cazuri deja clasate, singurul care trăiește cu compasiune drama victimelor și care pricepe nevoia de adevăr a famililiilor celor dispăruți.

Unul dintre motivele ascunse ale acestei implicări neobișnuite vine din faptul că lui însuși i-a dispărut, în tinerețe, fratele mai mic, iar familia încă nu și-a revenit de pe urma tragediei.

  

— Atunci ai ştiut despre „Oraşul borcanelor”, remarcă Erlendur.

— O cameră de aici se numea „Oraşul borcanelor”, spuse patologul. Acum e închisă. Nu mă întreba ce s‑a întâmplat cu borcanele, nu am nici cea mai vagă idee.

”Orașul borcanelor”

     

    

În acest „Oraș al borcanelor”, un nou cadavru este descoperit la Reykjavik, iar în casa victimei sunt descoperite niște fotografii pornografice care par să țină de o afacere criminală veche de 40 de ani. Ele conduc spre o oribilă colecție de borcane care conțin organe umane.

Părintele literar al detectivului nostru este Arnaldur Indridason, cel mai citit scriitor islandez al momentului. S-a născut în 1961, a făcut studii de istorie, a fost jurnalist și critic de film și, până în momentul de față, a scris opt romane polițiste care îl au în centrul atenției pe Erlendur.

  

%d blogeri au apreciat: